LYDIA
Două săptămâni mai târziu...
Paris, oraşul iubirii. Un oraş pe care nu credeam că îl voi vizita în viaţa asta, având în vedere că nu mă gândeam că voi avea vreodată partenerul potrivit. Caden a vrut să îmi facă o surpriză, iar până când nu am ajuns aici, nu am ştiut de locul în care mă va aduce. S-a străduit destul de mult să ţină totul secret, iar eu, în ciuda eforturilor de a îl spiona şi a afla ce planuri are, nu am reuşit. Încă odată, îmi dau seama că am de a face cu cel mai secretos bărbat posibil.
Îi zâmbesc larg când acesta îşi face apariţia în camera de hotel, aducându-mi micul dejun la pat, de parcă am fi într-un film romantic şi mă ridic în şezut, întinzându-mi braţele, uşor amorţită.
― Merci, mon amour, îi spun, iar el chicoteşte, urmând să se apropie încet şi să mă sărute.
Nu cred că mă voi sătura vreodată de săruturile lui. De fiecare dată când gura sa o întâmpină pe a mea, mă simt de parcă ar fi prima dată când o face. Este întotdeauna la fel de emoţionant. Mă face să mă încălzesc şi să mă topesc precum îngheţata la soare.
― Tout pour toi, ma douceur, îmi răspunde, iar eu zâmbesc peste buzele calde şi moi, înconjurându-i gâtul cu braţele.
Acesta îşi îndreaptă lent mâinile spre şoldurile mele, strângându-mi cu blândeţe carnea în timp ce mă întinde înapoi pe saltea, jucându-se cu gura peste pielea gâtului, unde ştie că dacă mă atinge, sunt terminată.
Până ca el să îl descopere, nu am ştiut că am un punct sensibil. Iar acesta pare să profite la maxim de slăbiciunea mea, având în vedere că se foloseşte de aceasta de câte ori are ocazia.
Cu cât săruturile lui continuă, cu atât respiraţia mea devine mai agitată, inima începe să îmi bată din ce în ce mai tare, iar corpul meu se miscă sub el fără să îl pot controla. Este ca şi cum ar fi un dispozitiv pentru care el are controlul.
Scot un oftat atunci când buzele lui încep să coboare din ce în ce mai jos şi aproape că îl înjur pentru tortura la care mă supune.
Paradoxal, mă torturează şi mă face fericită în acelaşi timp.
― Micul dejun poate să aştepte, spune el sub forma unui mârâit, înainte să înceapă să mă dezbrace de hainele care îi stau în cale.
***
De câteva ore bune ne tot plimbăm pe străzile oraşului, admirând frumuseţea acestuia şi nu pot să nu reacţionez precum un copil care primeşte o acadea.
Privesc persoanele care trec pe lângă noi, artiştii de stradă, magazinele prin faţa cărora trecem fără să pierd niciun detaliu din ceea ce văd.
Caden mă ţine de mână fără să îmi dea drumul nici măcar pentru o clipă, privindu-mă cu un zâmbet ciudat pe care l-a avut încă de dimineaţă. Pare emoţionat şi îmi dau seama că ceva îi trece prin cap, dar nu reuşesc să înţeleg ce, căci nu vrea sub nicio formă să îmi dezvăluie motivul pentru care este atât de fericit astăzi. Şi nu că m-ar uimi faptul că e fericit. Ceea ce mă face curioasă este starea lui de agitaţie constantă.
― Nu ai de gând să îmi spui ce e cu tine azi, nu-i aşa? îl întreb amuzată, iar el clatină din cap în timp ce îşi mută privirea în faţă, spre celebrul simbol al Parisului.
Tour Eiffel.
Deşi l-am văzut de o groază de ori pe un ecran sau în pozele celor ce au fost aici, nu pot să nu îmi abţin reacţia de uimire atunci când îl văd pe viu. Este mult mai frumos şi mai înalt decât mă aşteptam.
Zâmbesc larg în timp ce îl privesc pe Caden şi îmi sprijin capul pe braţul lui, agățându-mă de acesta precum o lipitoare.
El mă face fericită într-un mod în care nu credeam că cineva o poate face. El mi-a arătat că dragostea aceea adevărată, cea care aprinde înauntrul tău un imens foc de artificii care nu se stinge niciodată, există într-adevăr.
Când sunt cu el, mă simt de parcă aş pluti. Cu el totul este mai frumos şi mai special decât ar fi în mod normal. Orice mic detaliu al vieţii mi se pare mai colorat atunci când el este lângă mine. Îmi colorează viaţa în mii de culori şi îmi umple inima de iubire, iar eu nu ştiu cum să îi arăt cât de bine îmi face. Nu există cuvinte care să poată exprima ceea ce simt pentru el şi impactul pe care îl are iubirea lui pentru mine.
"Te iubesc", nu e de ajuns să explice ceea ce simt pentru el. Şi cred că asta înseamnă cu adevărat iubirea. Să nu o poţi descrie în cuvinte.
În momentul în care trecem prin faţa turnului, Caden se opreşte, făcându-mă să rămân şi eu pe loc şi să îl privesc curioasă în timp ce chipul lui se înroşeşte precum o tomată.
Intrebarea care mă tot bântuie încă de dimineaţă primeşte un răspuns atunci când acesta îşi duce mâna în dreptul buzunarului gecii de piele de unde scoate o mică cutie neagră.
Faptul că bănuiesc ceea ce se află acolo mă face să trag rapid aer în piept, simţind cum inima începe să mi-o ia la trap, iar corpul să îmi tremure în timp ce un val de căldură îmi face pielea să ardă. Mi se pare incredibil faptul că tocmai face asta. Am impresia că ăsta este doar un vis. Iar dacă este doar asta, sunt în stare să ucid pe oricine încearcă să mă trezească.
Caden îngenunchiază în faţa mea, probabil mai roşu în obraji decât sunt eu şi deschide gura pentru a vorbi, cuvintele refuzând să iasă preţ de câteva clipe.
Faptul că îmi dau seama cât de mult îl emoţionează şi pe el acest moment mă face să plâng cu putere, incapabilă de a mă abţine. Mă comport precum un copil, dar nu pot face nimic să mă abţin.
― Lydia... începe el cu vocea sugrumată, iar eu clatin imediat din cap, întrerupându-l.
― Beverly, îi spun, iar el zâmbeste brusc, răsuflând prelung de parcă faptul că acum îmi accept adevăratul nume îl face pe el fericit.
Numele meu nu mă mai scârbeşte, nu îmi mai aduce aminte de lucruri teribile. Numele meu acum îmi este drag pentru că ştiu că, de acum, va fi rostit de el cu iubire.
― Beverly Evans, continuă, făcându-mă să mă clatin pe picioare de emoţie. Când te-am cunoscut, eram doar o umbră patetică a bărbatului care am fost. Eram într-o groapă a disperării din care nu credeam că pot ieşi. Ajunsesem să mă obişnuiesc cu ideea că aceea va fi viaţa mea. O lungă şi interminabilă agonie în care singurul sprijin era barul în care veneam zilnic. Tu, cu zâmbetul şi cu incredibila ta energie, m-ai scos din groapa aia, făcându-mă să mă transform cu timpul în bărbatul care sunt acum. Nu îmi văd viitorul fără tine şi nu vreau sub nicio formă să mai treacă o altă zi fără să ştiu că vei fi soţia mea. Vrei să te căsătoreşti cu mine?
Deschid gura, dar cuvintele refuză să iasă. Lacrimile mă îneacă, iar inima aproape că stă să îmi explodeze efectiv în piept.
Tot ce pot să fac e să încuviinţez precum o nebună din cap, lăsându-l să îmi pună pe deget superbul inel cu o piatră uriașă. Nu pot fi prea atentă la acesta în momentul ăsta, având în vedere că nu îmi pot muta privirea din ochii lui. Superbii lui ochi verzi de care m-am îndrăgostit din prima clipă.
Mă arunc cu putere în braţele care mă primesc imediat, făcându-l să se dezechilibreze şi să cadă pe spate, cu mine de-asupra sa, iar acesta mă inconjoară la rândul său cu braţele, râzând fericit.
Aproape că nici nu am observat mulţimea de oameni care acum sunt adunaţi în jurul nostru, cu zâmbete mari pe chip şi ne aplaudă de parcă acesta ar fi un spectacol.
Îl fixez pe Caden cu privirea înceţoşată de lacrimi, urmând ca mai apoi acesta să îşi întindă capul spre mine şi să mă sărute lung, în văzul tuturor. Şi în momentul ăsta îmi dau seama că, pentru tot restul vieţii, el o să fie al meu, iar eu o să fiu a lui.
Sfârşit.