LYDIA
Sunt acasă, întinsă în pat, râzând precum o adolescentă îndrăgostită când îmi amintesc de aseară.
Când sunt cu el, trecutul parcă dispare. Nu mă mai bântuie. Ceea ce e un bine. Caden îmi face bine. Nu cred că va înțelege vreodată cât de liberă mă face să mă simt.
Nu mă pot opri din zâmbit.
Mă întind precum o pisică la soare înainte să mă ridic din pat și să mă îndrept spre baie pentru a mă spăla pe dinți și pentru un duș fierbinte.
Când ajung în fața oglinzii, parcă văd o altă versiune de-a mea. O versiune mai veselă. Nu credeam că o să mă mai privesc așa vreodată.
După ce termin cu spălatul pe dinți, îmi dau jos hainele, abandonându-le direct pe gresia albă, intrând în duș și pornind apa fierbinte, lăsând-o să îmi alunge starea de moțăială.
Senzația de bine nu durează mult, căci atunci când îmi trec mâna pe spate pentru a întinde gelul de duș, simt cicatricea care mă trezește la realitate. Care îmi alungă orice speranță de a mă gândi la ceva pozitiv.
Deși nu vreau să mă gândesc, deși mă străduiesc să îmi eliberez mintea înainte să îmi stric ziua care de-abia a început, imaginile de acum doi ani îmi trec prin față ca și cum s-ar întâmpla în momentul ăsta. Retrăiesc ziua care mi-a distrus viața la nesfârșit. Iar de data asta se simte într-un mod mai agresiv ca niciodată.
Sunt întinsă pe o masă de metal, dezbrăcată și legată la mâini cu un fel de curele din piele, fără să am posibilitatea să mă apăr de cei care acum se apropie de mine, aducând cu ei o tavă cu unelte medicale care mă fac să urlu de spaimă. Le văd privirile amuzate care îmi provoacă pură greață. Știu ce vor să facă. Au mai făcut-o înainte și știu că nu am nicio șansă să evit momentul. Deși conștientizez că nu am scăpare, continui să trag de curelele care îmi rănesc încheieturile, fără rezultat însă. Încep să plâng și să mă zbat mai tare când îi aud vorbind despre rinichiul meu de parcă ar fi proprietatea lor. De parcă ar fi ceva perfect normal să mi-l ia.
Înainte să îmi dau seama, un ac îmi înțeapă pielea, iar când ultima picătură de lichid din seringă îmi ajunge în organism, o stare de somnolență mă pune la pământ, făcându-mă să dorm dusă.
Când mă trezesc, mă simt ca și cum aș fi fost călcată de un tren. Am dureri în tot corpul, îmi este greu să respir, să mă mișc. Ceva se simte diferit în corpul meu, pot să simt asta. Când încerc să ating materialul care îmi bandajează spatele, îmi dau seama ce s-a întâmplat. Îmi dau seama că mi-au luat nenorocitul de rinichi!
Deși știam dinainte că vor să o facă, șocul care urmează este devastator. Mă simt oribil. Caut cu disperare ceva în jur cu care să îmi pot tăia venele. Vreau să mor! Nu mai pot sta așa. Dacă nu mă sinucid eu, le voi da lor satisfacția de a mă ucide. Acum nu mai au nevoie de mine. Sunt o persoană moartă.
Nu îmi dau seama cum s-a întâmplat, dar când mă trezesc la realitate, îmi dau seama că sunt la pământ, împingând cu picioarele în ușile de la duș.
Simt cum mă sufoc și, deși încerc să îmi controlez mintea care îmi joacă feste, nu fac altceva decât să amplific starea de groază.
Încep să țip, împingând și mai tare în ușile astea nenorocite, încercând să le deschid. Nu reușesc să fac nimic. Mâinile îmi tremură ca naiba și pare că nu mai am controlul asupra propriului corp.
Nu mă opresc din țipat până când, din afară, nu aud cum cineva bate cu putere în ușa de la intrare.
― E totul în regulă acolo? se aude o voce familiară din spatele acesteia, dar nu reușesc să îmi dau seama cine e.
Simt cum urechile încep să îmi țiuie ca și cum aș fi ascultat muzică la volum maxim.
Devine din ce în ce mai greu să respir, iar curând îmi dau seama că nu o să reușesc să mai ies din dușul ăsta, ceea ce mă sperie și mai tare. Încep să țip din nou, împingând-mă cu putere în uși.
După câteva momente aud cum cea de la intrare e practic dărâmată, iar persoana din spatele acesteia dă buzna în baie, apropiindu-se de cabina îngustă.
― Hei, ai nevoie de ajutor? întreabă din nou, iar acum îmi dau seama cine e.
La dracu'!
― Caden? întreb cu o voce răgușită care mă sperie până și pe mine.
― Lydia? Ce naiba? Ce ți se întâmplă, întreabă, încercând să deschidă ușile, dar le blochez imediat, de parcă nu aș fi vrut niciodată să ies.
― Nu, nu trebuie să mă vezi, pleacă! urlu, dar el insistă să deschidă ușile.
Când îmi dau seama că nu reușesc să îl opresc, mă trag în spate, lipindu-mă de gresia rece cu genunchii la piept și capul plecat.
― Te rog nu te uita la mine! Nu vreau să mă vezi așa!
După câteva clipe de tăcere, simt cum se apropie de mine cu un prosop mare în mâini cu care mă acoperă înainte să mă ridice de la pământ și să mă scoată din duș.
― Ce ți s-a întâmplat? întreabă în timp ce îmi înlătură părul lipit pe față, prizându-mi capul între palme.
Inima încă îmi bate cu putere în piept, iar capul mi se învârte de parcă aș fi într-un roller-coaster. Înghit în sec, continuând să țin ochii închiși, refuzând să îl privesc.
― Lydia, răspunde sau mă voi simți nevoit să chem o ambulanță, mă avertizează, iar eu clatin frenetic din cap.
― Te rog, nu, e tot ceea ce reușesc să spun.
El mă trage mai aproape, strângându-mă în brațe, iar eu îl înconjor la rândul meu cu mâinile, simțind cum senzația de sufocare dispare încet-încet. Îi inspir adânc parfumul în timp ce îl strâng din ce în ce mai tare.
― Ești în regulă, scumpo, îmi spune, lăsându-se în jos împreună cu mine.
Mă trage peste genunchii lui, strângând-mă cu putere la piept, continuând să îmi șoptească cuvinte liniștitoare.
― Cum de m-ai găsit aici? Nu ți-am spus niciodată unde locuiesc, îi spun, iar el chicotește încet în timp ce își sprijină obrazul pe creștetul meu.
― Nu știu cum de a fost posibilă o așa coincidență, dar tocmai ce m-am mutat în blocul ăsta. Sunt noul tău vecin, spune, iar eu îmi ridic privirea în ochii lui, încercând să îmi dau seama dacă glumește sau nu. Și nu am făcut o impresie atât de bună vecinilor având în vedere că tocmai ți-am spart ușa.
***
Stau pe canapea, înfășurată într-o pătură, privindu-l pe Caden care stă turcește pe covor, în fața mea, și mă fixează întrebător.
― Te simți mai bine?
Încuviințez, strângând mai mult pătura în jurul meu, întrebându-mă în treacăt cum s-ar fi terminat toată chestia din baie dacă nu era el. Căci la cât de rău mă simțeam, aveam impresia că pot face în orice moment un infarct.
Nu mi s-a întâmplat niciodată să am un atac de panică. Nu trece zi în care să nu îmi amintesc de ceea ce mi s-a întâmplat în Atlanta, dar nu m-a afectat niciodată precum astăzi. Cel puțin nu de când am venit în New Orleans. Încă de când m-am mutat aici, mi-am propus să nu mai las trecutul să mă controleze, dar astăzi nu am reușit nici să îmi controlez propriul corp.
Dacă nu era Caden, poate că acum aș fi fost încă în dușul ăla, speriată, încercând să ies.
Înainte să îmi dau seama, mă reped spre el pentru a îl îmbrățișa. Îl strâng cu putere, de parcă asta este ultima dată când îl văd, iar lui nu îi ia mult să îmi răspundă. Mă strânge la rândul său, trecându-și mâna peste spatele meu.
Nu îmi dau seama cum și când s-a schimbat situația, dar acum ne sărutăm. Lung. Pasional. De parcă nu putem trăi fără asta.
Caden mă întinde pe spate, urcându-se deasupra mea, aruncând pe undeva pe podea pătura ce mă acoperea și plimbându-și mâna peste pielea de sub tricoul ud pe care îl luasem la întâmplare pe mine. Cu fiecare secundă care trece, mă strânge mai tare în timp ce adâncește sărutul, făcându-mă să scot un geamăt mic. Mă mișc involuntar sub el, anticipând-i mișcările, plimbându-mi mâinile pe spatele care îmi pare incredibil de dur și de musculos. În momentul în care își mută încet mâna între coapsele mele, făcându-mă să tresar la atingere, îl împing de pe mine, în ciuda faptului că pe undeva nu aș vrea să se oprească.
― Nu putem să facem asta, îi spun cu o urmă de regret în voce, iar el își trece mâna prin păr, expirând zgomotos, evident excitat precum un taur.
Rămânem câteva clipe în tăcere, singurul lucru care se mai aude fiind respirațiile noastre agitate. Caden mă privește cu o expresie ușor amuzată, înainte să întrebe motivul pentru care ne-am oprit.
― Mai întâi trebuie să îmi repari ușa, îi spun, ridicând în mod inocent din umeri.