LYDIA
Sunt acasă, pe canapea, acoperită până în cap de pătura groasă, de parcă aceasta m-ar proteja de tot ceea ce provine din afară. Privesc în gol spre televizorul care face mult zgomot, dar nu înțeleg nimic din ce se derulează pe ecran.
Mă gândesc la scena de aseară pe care nu mi-o pot scoate din cap. Caden știe ceva. Felul în care a reacționat văzându-mi tatuajul nu lasă loc de îndoieli că știe ceva.
Toată ziua am stat pe nenorocita asta de canapea, gândindu-mă cum să mă comport cu el de acum, ca să nu dau de înțeles că toată chestia cu tatuajul are vreo importanță.
Chiar dacă e un polițist, nu poate să știe nimic, pentru că oricum nu poate face nimic. E ceva mai mare decât el, decât mine, decât oricine.
Dar lucrul care mă îngrijorează e: Unde a văzut el un tatuaj similar cu al meu? Pentru că dacă are de a face cu treaba asta, s-ar putea să fie într-o belea de care nici să nu știe. Poate ar trebui să îl avertizez...
Uitându-mă la ceas, văd că e trecut de ora 20:00. Am întârziat două ore la muncă. Și poate că e mai bine să nu mă duc azi. Nu sunt pregătită să dau ochii cu nimeni.
Până ieri, am crezut că am situația sub control, dar acum îmi dau seama că ceea ce fac eu e să fug de inevitabil. Nu am scăpare și o știu. Într-o bună zi, ei mă vor găsi indiferent de eforturile mele de a mă ascunde.
Nu am reușit să ascund bine nici măcar un nenorocit de tatuaj. Când am venit în New Orleans, am încercat să îl modific, dar modelul original tot se observă. E ca și cum nimic din ce aș adăuga nu poate ascunde adevărata semnificație.
― Ce naiba faceți? întreb atunci când bărbatul din fața mea se apropie cu un aparat de tatuat de mine, în timp ce altul mă ține blocată pe podea, strângându-mi brațul pe care celălalt îmi apasă acul.
― Asta e ca să îți amintești cine ești și ce rol ai, răspunde cel ce mă ține blocată.
Pe cât de mult încerc să mă smucesc, pe atât de mult mai rău înrăutățesc situația.
― Vă rog, opriți-vă, țip atunci când acul începe să se plimbe pe pielea mea, lăsând o linie neagră, acoperită de picături de sânge pe care bărbatul cu aparatul în mână le șterge pe parcurs.
Încep să plâng și să mă smucesc mai tare, dar nu reușesc să îmi trag brațul din strânsoare.
― Drăguță, o să ai probleme mai mari decât tatuajul ăsta cât de curând. Nu îți irosi energia. Vei avea nevoie de ea, aud vocea celui ce mă ține. Iar dacă nu te oprești acum din smiorcăiala asta o să îți aduc la cină capetele părinților tăi, mai adaugă, iar în următoarea clipă amuțesc, terorizată.
Ce naiba vor de la mine?
Cicatricea de pe spatele meu îmi va aminti mereu de ce nu pot permite ca cineva să afle de unde vin. Indiferent de cine e vorba.
Bătăile insistente din ușă mă scot din gândurile care deveneau din ce în ce mai negre și mă ridic de pe canapea, cu pătura care încă mă acoperă, îndreptându-mă leneș spre ușa pe care nu o deschid imediat, ci mai întâi privesc prin micul vizor la cine se află în spatele acesteia.
Rămân pe loc când îl văd pe Daniel, încercând să nu fac zgomot. Nu vreau să știe că sunt acasă. Nu vreau să îl văd pe el sau pe oricine altcineva azi.
Însă bătăile nu încetează. Ba chiar devin din ce în ce mai insistente.
― Lydia, știu că ești aici. Deschide! îi aud vocea, dar nu mă mișc nici de un centimetru din locul în care sunt.
Aștept în schimb să renunțe și să plece. Trebuie să o facă.
După câteva minute, îmi dau seama că nu are de gând să cedeze și îi deschid, în sfârșit, ușa, lăsându-i loc să între, fără să îl privesc însă. Nu mă simt în stare nici măcar să mă uit la el.
Acesta intră imediat, rămânând în fața mea. Îi simt privirea pe mine și nu pot face nimic să evit situația asta stânjenitoare.
― Te simți bine? întreabă cu vocea lui blândă, dar nu ii răspund, pentru că nici măcar eu nu știu răspunsul. Lydia, tu nu lipsești niciodată de la "The Bar". Ce se întâmplă, insistă, dar știe că nu va primi un răspuns.
După câteva momente în care niciunul dintre noi nu mișcă, simt cum sunt îmbrățișată cu putere.
El nu mai spune nimic, ci mă ghidează spre canapea în timp ce mă strânge la piept. Ne așezăm împreună, iar el începe să îmi mângâie părul, sprijinindu-și obrazul pe creștetul meu.
Îmi închid ochii, bucurându-mă de senzație, simțind cum lacrimile îmi părăsesc ochii. Nu le pot opri, iar el își dă seama de asta.
― Lydia, vorbește cu mine, pentru numele lui Dumnezeu! Nu ești bine!
― Nu înțeleg de ce continui să faci asta după ceea ce s-a întâmplat, de ce îți mai pasă? întreb cu vocea sugrumată, iar el oftează.
― Îmi pasă și gata. Nu pot să te las singură, nu am făcut-o niciodată. Și știi că nu o să renunț să înțeleg ce se întâmplă cu tine.
― Știu, îi răspund cu o urmă de amărăciune în glas. De asta trebuie să pleci și să uiți că am fost vreodată prieteni.
Daniel tresare, șocat de răspunsul meu, iar eu fixez podeaua, străduindu-mă cu toate puterile să evit contactul vizual.
― Tu nu o să încetezi niciodată să pui întrebări, iar eu nu o să răspund niciodată la ele.
― Lydia, ai înnebunit? întreabă, iar eu mă retrag de pe canapea, îndreptându-mă spre fereastra unde îmi lipesc fruntea pe geamul rece.
Îl aud cum se îndreaptă spre mine și mă încrunt, neștiind ce să fac ca să îl conving să mă lase dracului în pace.
― Nu plec nicăieri, spune dintr-odată, iar eu îl fixex cu privirea pentru prima dată de când a întrat în casă. Poți și să îți iei ordin de restricție, nu plec nicăieri, așa că scoate-ți din cap prostia asta.
Se apropie din ce în ce mai mult de mine până când ajung să îi simt respirația pe buze.
Își întinde capul, iar eu închid ochii, neștiind la ce să mă aștept. După doar câteva momente simt cum mă sărută prelung pe frunte, iar eu oftez.
Încep din nou să plâng, iar el mă strânge cu putere în brațe. Îmi las capul pe umărul lui, inspirându-i parfumul și simțind cum gândurile negre încep să dispară.
― Pot să înțeleg că nu vrei să vorbești despre trecutul tău și dacă asta e ceea ce îți dorești cu adevărat, voi înceta să îți mai pun întrebări, dar să nu îndrăznești să mai spui vreodată să plec. Asta nu o să o fac niciodată.
― Nu știu ce să fac. Încerc cu toate puterile să trăiesc prezentul, ștergându-mi din memorie trecutul. Dar nu reușesc.
Îmi prinde capul în palme, privindu-mă cu ochi mari.
― Ești puternică, Lydia. Ești printre cele mai puternice persoane pe care le cunosc. Nu contează ce s-a întâmplat. Contează că s-a terminat și că ai rămas încă în picioare. O să vezi că nu vei fi așa toată viața. Îți vei reveni. Sunt aici orice ar fi. Nu plec nicăieri.
În zâmbesc larg în timp ce îl observ cum se întinde pe canapea, trăgând-mă în braţele sale. Mă sprijin cu capul pe pieptul acestuia, închizând ochii.
O să fie totul bine, îmi spun în gând, repetând această frază în sinea mea până când încep să mă conving că e așa.