CADEN
― Nu, Victoria, sunt sincer sătul de toate discuțiile astea! îi spun, de-a dreptul turbat, simțind cum durerea de cap crește cu fiecare cuvânt pe care îl scoate pe gură.
Nu am crezut că femeia pe care o iubesc mai mult decât orice altceva pe lume mă poate aduce în stadiul de a o implora să tacă.
― Cum o să crească copilul ăsta cu un tată care nu va fi niciodată prezent?! Tu pleci mereu, Caden! Am nevoie de mai mult de atât!
Mă apropii de ea, răsuflând flăcări, fixând-o în ochii înlăcrimați. O face intenționat. Știe că nu pot să o văd plângând și nemernica profită de slăbiciunea mea.
― Ai nevoie de mai mult? o întreb ironic. De ce nu cauți pe cineva care îți poate oferi ceea ce vrei?
Face un pas în spate, scoțând un sunet de indignare care mă face să mă simt un monstru.
― Îți port copilul, nenorocitule... spune cu vocea mică, iar eu înghit în sec.
Înainte să cedez și să îi dau din nou dreptate cum fac de fiecare dată când începe să plângă, îmi iau o jacketa pe mine și ies pe ușă, îndepărtându-mă cât mai mult de ea. Nu știu cum o să continui să suport toate mofturile ei.
Nu îi convine niciodată nimic. Nimic din ceea ce fac nu e de ajuns. Mă vrea 24/24 doar pentru ea. Mi-aș pierde locul de muncă dacă ar după mofturile acesteia.
Ăla a fost ultimul moment în care am văzut-o. Ultima amintire pe care o am cu ea a fost o ceartă monstruasă pe care nu aș putea să o uit nici prin hipnoză.
Când m-am întors acasă, în urma apelului lui Clark, am găsit blocul în flăcări. Ardea din temelii. Am căzut la pământ, neputând nici măcar să plâng în momentul ăla. Nu reușeam să gândesc lucid. Tot ceea ce îmi trecea prin cap era chipul ei schimonosit de lacrimi și modul în care mi-a reproșat insultele.
Mi s-a spus că nu a supraviețuit nimeni. Toți cei ce erau înăuntru erau complet carbonizați. Clark a găsit o potențială persoană care putea fi ea. Avea părul roșu, dar niciun inel pe deget. Probabil îl scosese... Sau probabil nu era ea. Cert e că nu voi știi niciodată care e adevărul pentru că eu am recunoscut cadavrul ca fiind al ei și am refuzat ca un cretin testul ADN când mi s-a propus.
Mă îndrept spre fereastra din sufragerie, privind spre parcul în care am făcut prostia aia cu Lydia. În momentul în care am îndepărtat-o, mi s-a strâns stomacul. Mă simțeam de parcă făceam ceva greșit, de parcă Victoria era acolo și privea ceea ce făceam.
Nu am vrut să o rănesc. Am văzut-o cum evita să mă mai privească și tremura de rușine. Probabil acum mă crede un insensibil.
Nu pot nega faptul că sărutul ăla mi-a plăcut, a fost cel mai frumos moment din ultimul an. Nu aș fi oprit-o, probabil că aș fi adus-o până aici și aș fi devastat casa cu ea dacă imaginea Victoriei nu mi-ar fi bântuit gândurile ca de fiecare dată când fac ceva ce nu ar trebui. E ca și cum imaginea ei ar fi pedeapsa divină pentru modul în care am tratat-o.
Îmi trec mâna prin păr, stresat, înainte să mă îndrept spre canapea, trântindu-mă pe salteaua moale. Viața mea e un dezastru pe care nu reușesc să îl mai repar.
Când mintea îmi devine mai limpede, iar imaginea Victoriei dispare, îmi dau seama că neliniștea din corpul meu provine dintr-un alt motiv.
Așa că fac o altă chestie pe care nu ar trebui să o fac. Scot telefonul din buzunar, formând numărul celei mai enervante persoane pe care o cunosc.
― Jenny, dulceață...
― Ca să vezi cine mă sună, răspunde ea zeflemitor, iar eu îmi mușc buza inferioară, știind că oricum supărarea ei e de fațadă.
E obișnuită cu mine și cu ieșirile mele.
― Ești liberă în noaptea asta?
― Ce ai în minte? întreabă, iar eu zâmbesc cu colțul gurii.
― De toate.
***
A doua zi, seara, mă aflu ca de obicei la "The Bar". Localul ăsta a devenit, la propriu, casa mea. Nu pot sta departe nici după ce s-a întâmplat ieri cu Lydia, care știu că la ora asta e în plin program.
Când aceasta mă vede, observ cum rămâne blocată preț de câteva momente, urmând să se apropie de mine cu bărbia ridicată și un mers de parcă ar merge pe ace. Pot simți tensiunea și îmi pare sincer rău pentru faptul că știu că sunt vinovat pentru modul în care se simte acum.
― Lydia, eu... încep, dar ea mi-o taie imediat, pe un ton pe care nu l-am auzit niciodată la ea.
― Te avertizez, nu îmi vorbi mai mult decât e necesar, am avut o zi de rahat și simt că pot sparge capul cuiva.
Agresivitatea cu care rostește cuvintele alea mă face să înțeleg că e ceva mai mult decât ceea ce s-a întâmplat ieri.
― Cu ce vă pot servi? întreabă, iar eu mă abțin să nu comentez ceva usturător.
Urăsc când cineva se adresează în felul ăsta. Mă face să mă simt de parcă aș avea 80 de ani.
― O cafea neagră, te rog. Amară.
Ochii ei se măresc de parcă tocmai ar fi aflat că a câștigat la loterie, dar nu spune nimic, ci își ia tava cu mândrie și se îndreaptă spre tejgheaua unde pregătește cafeaua în liniște.
După câteva momente observ cum Daniel trece pe lângă ea, cu o atitudine de parcă l-ar arde. Evită evident contactul cu ea, ceea ce mă face să mă încrunt. Și măcar acum înțeleg de ce astăzi e atât de nervoasă. A avut probleme cu el.
Îmi las privirea în pământ când ea se apropie cu cafeaua, ca să nu o fac să se simtă și mai rău, mulțumindu-i pentru serviciu fără să o privesc însă.
Trag însă cu ochiul când se îndepărtează și observ o chestie pe brațul ei descoperit de mâneca ridicată a bluzei negre pe care o poartă.
Mă ridic ca ars de pe scaun, mișcând fără să îmi dau seama cana care se face bucăți pe podea.
Lydia se întoarce, speriată și mă privește cu ochi mari. Mă apropii de ea cu o viteză care o face să facă un pas înapoi. Îi apuc brațul cu mâna și fixez tatuajul care îi pătează pielea perfectă, analizând-i forma.
Daniel își face imediat apariția când vede cum am apucat-o, probabil crezând că vreau să îi fac rău.
― Lydia, de unde ai tatuajul ăsta? spun cu vocea sugrumată, iar ea deschide gura, pe chipul ei citindu-se frica.
La dracu'. Nu are motiv să îi fie frică de mine!
Când privesc mai atent tatuajul, îmi dau seama că e diferit de cel al fetei de la depozit. Răsuflu imediat ușurat, de parcă mi s-ar fi ridicat o piatră de pe inimă.
― Scuză-mă, am mai văzut ceva similar înainte, spun, iar Daniel îi liberează brațul din strânsoarea mea când vede că nu îi dau drumul.
― Și ce e cu asta, întreabă el, scuipând flăcări.
― Nu te agita, Hulk, comentez, făcând un pas în spate. Eram îngrijorat pentru...
Mă opresc înainte să divulg mai mult și mă îndepărtez de ei, ieșind din localul ăsta fără să privesc înapoi.
Mă urc imediat pe motocicleta parcată în față, pornind motorul în grabă și îndreptându-mă țintă spre secția de poliție unde lucrez, chiar dacă programul e terminat. Sunt conștient că depășesc cu cel puțin 30/h viteza legală, dar o fac cu un scop bun.
Fac slalom printre mașinile care circulă precum persoane normale, nu animale în grabă precum mine, încercând să nu lovesc pe nimeni. Nu mai reușesc să gândesc limpede. Tot ceea ce îmi trece prin minte e cum Lydia ar putea să fie în pericol.
Când ajung la destinație, alerg ca un nebun până în biroul lui Clark unde dau buzna ca la mine acasă.
Acesta mă privește cu o expresie nervoasă, evident deranjat.
― Atlas, ce dracului faci?
― Trage-mă de urechi după, acum arată-mi tatuajul pe care îl au membri nenorcitei ăleia de organizație.
Clark își ridică mâinile în aer, confuz, dar deschide imediat un dosar când îmi observă expresia serioasă.
Fixez cu atenție imaginea din fața mea și am confirmarea că tatuajul ăsta și cel al Lydiei sunt foarte diferite, dar totuși au ceva în comun, nu îmi pot da seama ce anume, dar ceva au în comun.
Cel mai probabil sunt doar paranoic, dar dacă ceea ce cred e adevărat, Lydia e în belele mari.
― Atlas! urlă Clark, trezindu-mă din transă. Ce naiba se întâmplă?
― O persoana... pe care o cunosc, are un tatuaj similar. Sunt destul de diferite acum că îl vad bine pe ăsta, dar cert e că m-am panicat ca un nebun când i-am văzut tatuajul.
― Ești sigur că sunt diferite? întreabă, arcuindu-și o sprânceană, iar eu încuviințez, chiar dacă nu sunt sigur 100%.
Clark are o încredere extraordinară în mine și dacă ar fi vreodată să vin să îi spun contrariul, m-ar asculta imediat. Nu am dat niciodată greș în chestiile astea.
Am încercat să o îndepărtez pe Lydia ieri, dar acum, simțul de vinovăție nu îmi va da pace dacă nu voi sta în preajma ei. Trebuie să mă asigur că e în siguranță. Nu am altă soluție. Dacă i se întâmplă ceva din cauza faptului că sunt eu un ignorant, nu îmi voi mai reveni niciodată la normal.