LYDIA
Stau pe fotoliul din fața ferestrei mari din sufragerie, privind ecranul telefonului de zeci de minute, pierdută printre gânduri. Mă plimb peste profilurile de pe social media ale persoanelor pe care vechea "Lydia" le cunoștea.
Un reportaj îmi apare în fața ochilor, iar chipul victimei care se presupune a fi moartă, dar al cărui corp nu se găsește îmi provoacă un nod atât de mare în stomac și o senzație de greață, încât abandonez imediat telefonul din mână, îndreptându-mă spre baia unde îmi vărs și sufletul. Arunc o privire rapidă în oglindă în timp ce mă clătesc pe față cu apă rece, dar parcă văd o altă persoană. O persoană speriată, o persoană tristă.
Asta nu mai sunt eu.
În urmă cu doi ani, când am decis să părăsesc orașul meu natal, am părăsit, efectiv, propria identitate. Și nu numai că am ales să mă mut în alt oraș. Am fugit într-un alt stat.
Vechea "Lydia" era originară din Atlanta, Georgia. Vechea "Lydia" avea o familie pe care a trebuit să o convingă că a dispărut de pe fața pământului. Vechea "Lydia" era cu totul o altă persoană, o persoană care a ales să fugă de propria viață, creând una complet nouă, într-un alt stat, cât mai departe de oricine o cunoștea pe vechea ea. Și totul din cauza a 3 nenorociți care au reușit să o distrugă.
Dar acum am o viață nouă. O viață pe care nu am de gând să o irosesc trăind în trecut. Vreau să trăiesc cu adevărat și să mă bucur de această schimbare.
Îmi trec energic mâna prin păr, inspirând adânc și afișând un zâmbet larg în fața oglinzii. Totul e în trecut. Acum sunt bine.
***
Ca de obicei, sunt fericită atunci când ceasul trece de ora 17:00. Este ora la care încep să mă pregătesc pentru a merge la lucru. Chiar am nevoie să îl văd pe Daniel acum. Am nevoie de un prieten.
Afară plouă, dar decid să ies fără umbrelă. Nu o iau aproape niciodată. Îmi place să merg în ploaie, îmi oferă o stare de bine.
Când ajung la "The Bar", Daniel râde zgomotos încă de când întru pe ușă, privindu-mă, și îmi dau seama de ce. Arăt ca un cățeluș plouat. Părul îmi stă ca naiba, dar cui îi pasă?
― Ai face bine să începi să îți iei umbrela aia. O să răcești și după va trebui să mă ocup singur de clientul tău dubios, spune amuzat, făcând semn spre Caden care, ca de obicei, își așteaptă bautura.
Mă privește cu o expresie mult mai blândă ca de obicei și nu pot să mă abțin să nu mă holbez și eu. Îi zâmbesc, dar el nu întoarce gestul și decid să o las mai moale pentru moment.
Omul ăsta are multe lucruri pe suflet. Nu îl pot forța să zâmbească căci știu prea bine cum e când vrei să fii lăsat în pace.
Îi pregătesc în schimb băutura fără ca măcar să îi cer comanda. Știu pe de rost ceea ce vrea și mai știu și că nu își va schimba niciodată comanda. E un obicei de-al lui. Sincer aș vrea tare mult să aflu de ce comandă zilnic aceeași bautură. Nu încearcă niciodată ceva nou.
Îi aduc în tăcere paharul la masa numărul 3, iar el îmi mulțumește pentru servire.
― Facem progrese, spun cu amuzament, dar tot ceea ce obțin ca răspuns e tipicul lui "hmmm".
Deși cu o seară în urmă am purtat o conversație destul de lungă cu el, încă nu renunță la răspunsul ăsta sec și enervant.
Mă strâmb intenționat, scoțând limba, urmând ca mai apoi să fiu luată prin surprindere de o bufnitură puternică care provine din spate.
Scap tava goală din mână când văd ce se întâmplă. Doi clienți au dărâmat masa din spatele localului, iar acum se bat între ei precum doi cretini.
― Oh, nu, băieți, nu în barul nostru! îl aud urlând pe Daniel care deja e cu mâna pe telefon, sunând la poliție.
Decid să intervin, pentru că există riscul ca unul din ei să se rănească grav, iar după "The Bar" va avea probleme serioase.
Mă apropii de ei cu mâinile întinse, încercând să îi despart. Unul dintre aceștia se întoarce spre mine, cu o privire criminală pe chip care îmi provoacă fiori pe șira spinării.
― Opriți-vă! Nu vreau să văd ochi scoși în barul ăsta! mă răstesc, dar târziu îmi dau seama că a fost o idee proastă.
Primesc un pumn în față la care nu mă așteptam, iar puterea cu care mă lovește mă aruncă direct la pământ.
Nu reușesc să mă mișc din locul în care am aterizat. Scot un sunet de durere și îmi dau seama că urechile îmi țiuie, iar capul mi se învârte. Simt cum îmi sângerează nasul, dar nu acolo e durerea cea mai mare. Marea lovitură a primit-o ego-ul meu. Nu am mai permis niciunui bărbat să mă lovească în ultimii doi ani.
Încerc să mă ridic, dar senzația de amețeală crește și în loc să rezolv situația, mai rău o înrăutățesc, căci după câteva clipe simt cum mi se rupe filmul.
***
Când mă trezesc, îmi dau seama că sunt într-o cameră de spital. Oftez, iritată și arunc o privire în dreapta patului unde îl văd pe Daniel care stă lângă mine, privindu-mă acum cu ochi mari.
― Slavă Domnului, spune, afișând veșnicul lui zâmbet contagios. Am crezut că ai decis să faci o plimbare printre cei de dincolo, mă ironizează, iar eu mă ridic în șezut, demonstrându-i că sunt făcută din piatră.
― Nu ai tu norocul ăla să scapi de mine, îi spun, iar el se apropie pentru a mă săruta pe frunte.
― Nici nu știi ce ai pierdut, gesticulează el cu mâinile prin aer, făcându-mă curioasă. Nu o să ghicești niciodată cine a oprit conflictul. Ciudatul de la masa 3. Deși ceea ce mi se pare ciudat e că nici nu s-a mișcat de acolo până când tu nu ai fost lovită. Ai spune că a făcut-o doar pentru că nemernicii ăia ți-au făcut asta.
Îmi măresc ochii, iar el îmi zâmbește cu subînteles.
― Ai ceva să îmi povestești?
― Nu e nimic de povestit, absolut! îi spun imediat.
Chiar nu e nimic de povestit.
― Tipul ăla cred că nu e ceea ce pare. Adică după ce l-am văzut în acțiune, ai spune că e vreun agent special sau ceva de genul. I-a pus pe amândoi la pământ ca un profesionist! Părea că știe exact ceea ce face.
― Poate pentru că într-adevăr știam ce fac, se aude o altă voce provenind din dreptul ușii, iar Caden își face apariția, luându-ne prin surprindere.
Daniel se albește la față, știind că a fost prins în timp ce îl bârfea.
― Parcă te ridicaseră cei de la poliție pentru agresiune, spune cu un nod în gât, iar Caden își arcuiește o sprânceană, vizibil amuzat.
― Am oprit un conflict care putea duce la moartea cuiva, deci cei de la poliție au făcut o... excepție.
Își îndreaptă privirea spre mine, expresia lui schimbându-se imediat în una îngrijorată.
― Te simți bine? mă întreabă, iar Daniel se fâstâcește pe scaunul din dreapta mea preț de câteva momente înainte să se ridice și să ne lase singuri, nu fără să îmi arunce un zâmbet prietenos mai întâi.
Îi răspund gestului, urmând ca mai apoi să rămân singură cu Caden care se apropie cu pași lenți de pat.
― Ai făcut o prostie mai mare decât tine băgându-te ca musca în lapte între ei, mă mustrază. Puteai să te ranești mai rău, tipul ăla putea să te reducă într-o stare mai gravă.
― Era doar nervos, nu e ca și cum m-ar fi omorât pentru că am vrut să îl trag puțin de urechi.
Caden pufnește, trecându-și o mână prin părul brunet, iar pentru o clipă mă întreb cum se simte la atingere.
Ce naiba mă apucă?!
Ochii lui verzi mă fixează din nou, iar inima îmi ratează o bătaie. Privirea lui mă face să cred că îmi poate citi gândurile.
Pot pune pariu pe toți banii din buzunar că acum sunt o tomată la culoare.
― Tu habar nu ai cine e tipul ăla, îmi spune, scoțându-mă din transă. Nu e prima dată când e implicat în conflicte de genul. Ultima oară era cât pe ce să ucidă o adolescentă.
― Tu de unde știi asta? întreb, confuză.
― Pentru că lucrez în poliție. Sau cel puțin am lucrat până acum. La momentul de față sunt într-un punct mort și risc să fiu dat în șuturi afară, spune cu melancolie.
― Asta explică de ce acum nu ești la răcoare pentru "agresiune", chicotesc, iar el încuviințează, zâmbindu-mi călduros pentru prima dată, ceea ce, inexplicabil, îmi umple inima de bucurie.
Chiar facem progrese.