Trecuse peste trei luni de când plecasem din acea casă, de când aflasem vestea că în mine creştea un suflet, de când simţeam cum mă uscam ca un peşte pe uscat. Iar lucrurile nu păreau să se îmbunătăţească; mă simţeam din ce în ce mai rău.
Nu aveam niciodată poftă de mâncare, iar când mâncam, mi se întorceau maţele pe dos. Nu puteam bea decât suc de portocale sau apă cu zahăr. Puteam să mai mănânc, din când în când, un măr sau o banană, dar organismul meu nu voia să primească şi altceva. Aveam, însă, mereu o sete arzătoare în gât şi mă durea spatele îngrozitor.
Însă, în ciuda acestor lucruri, ajunsesem să-mi iubesc copilul ca ochii din cap. Nu mai conta cum fusese conceput, cine era tatăl lui sau cât de mult sufeream din cauză că era cam mofturos. Învăţasem să-l iubesc aşa cum era, cu bune şi rele, şi să mă bucur că eu eram mama lui şi nu altcineva. Deşi cu mult timp în urmă îl voiam mort, acum doar gândul ăsta îmi provoca dureri de inimă şi-mi venea să mă bat cu propriile mâini. Cum putusem eu gândi aşa ceva?
După acea discuţie cu mama, ajutorul meu necondiţionat, am acceptat că eram însărcinată şi că nu aveam ce face ca să reglez asta (oricum, dacă aş fi avortat, tot exilată aş fi fost, pentru că legile erau foarte stricte în privinţa avorturilor; nu ştiu dacă din cauză că ţineau prea mult la viaţa fiinţelor ce luau formă în organismul femeilor sau doar pentru perpetuarea speciei). Şi, astfel, am ajuns să îi mulţumesc mamei de fiecare dată când mă gândeam la copilul meu, acel mic suflet ce creştea tot mai mare în mine.
Pot spune că din primele săptămâni i-am auzit pulsul şi la doar două luni l-am simţit prima oară mişcând. Ştiu, pare ciudat, dar se părea că puii de vampir creşteau puţin mai repede sau, mai bine zis, se dezvoltau mai repede, pentru că tot nouă luni stăteau în pântece – cel puţin asta auzisem şi eu de la alţii, care auzise de la alţii şi tot aşa.
Am uitat să spun că încă nu mă exilase; se rugase tata să mă mai lase, până aveam să-mi revin – fiind în acel moment într-o stare jalnică – sau, dacă nu era de acord, avea să plece şi el cu mine. Normal că Împaratul nu l-a lăsat, aşa că eu eram încă în ţara mea şi nu pe vreo insulă plină de alţi exilaţi.
O durere în stomac se stârnise subit, scoţându-mă cu forţa din gânduri.
-Au, m-am plâns când începuse să se intensifice.
-Anya, eşti bine?
Eram în camera mea, în pat. Cred că nu mă mai ridicasem de-acolo de zile bune, nu mă lăsau durerile.
-Stomacul, reuşisem să-i spun mamei, care avea mereu un pahar cu apă dulce lângă ea.
-Uite, bea, mi-l întinse şi eu îl dădusem pe gât deodată. Era puţin mai bine, dar tot mă durea.
Am icnit.
Mama se agita pe lângă mine, simţindu-se neputincioasă, tamponându-mi tot timpul fruntea transpirată. Tata era mai tot timpul pe la Împărat, încercând să facă tot ce putea pentru mine. Era atât de bun cu mine, deşi eu îl dezamăgisem. Şi mama la fel, era aşa de dulce, încât îmi venea să plâng şi să-i cer scuze de fiecare dată când o vedeam. Nu ştiu de ce, dar eu mă simţeam cea vinovată.
-Of, nu ştiu ce să-ţi mai fac, spuse mama dezamăgită. Cred că trebuia să cerem nişte sfaturi de la rasa bărbatului ăluia, să ştim ce te-ar putea face să te simţi mai bine.
M-am strâmbat. Nu mă mai gândisem de mult timp la el şi nici nu aveam de gând. Nici nu voiam să aud de ceea ce mama tocmai spusese. Nu voiam să ştiu nimic de el, de vampiri, chiar dacă aveam să dau naştere unuia dintre ei.
O altă durere mă lovise mai jos de stomac, acolo unde se vedea o umflătură mică, copilul meu. Când mă gândeam aşa la el, şi nu ca la rodul unui viol de-al unui vampir, simţeam cum pieptul mi se umplea cu dragoste. O iubire nemărginită păstram pentru el. Însă, când îmi aminteam şi lucruri pe care mi-am interzis de mult să mi le mai amintesc, dragostea era acoperită de ura imensă pentru vampirul ticălos, iar acel produs care ne lega nu-l mai consideram copil, ci monstru. Şi în secunda următoare acelui gând, îmi părea rău că am îndrăznit să gândesc aşa ceva şi-i ceream scuze pruncului ce creştea în mine, şi-l învăluiam în cuvinte de dragoste şi mângâieri de dor. Aveam momente când abia aşteptam să crească şi să-l nasc, să-l pot ţine în mână şi să-i pot spune cât de mult îl iubeam.
-Anya, nu vrei o banană, mamă? Nu ai mai mâncat nimic de ieri, mă trezise mama din contemplare.
Hmmm, suna bine o banană, voiam să spun, dar imediat stomacul s-a răzvrătit şi o stare de vomă m-a învăluit.
I-am făcut mamei ‘nu’ din cap şi am luat găleata de lângă mine, pentru a scoate şi puţina mâncare pe care o aveam în stomac.
Mi-era foarte rău. Mă simţeam slăbită, flămândă, însetată. Eram foarte palidă la faţă, iar ochii mei negri se făcuse cenuşii de la cât de rău îmi era. Arătam ca o legumă în patul meu mare. Dar nu puteam face nimic ca să repar asta. Copilul nu voia să accepte ce-i dădeam eu, iar eu nu ştiam ce voia el.
-Anya, venise într-o fugă Cara în camera mea. Se întâmplă ceva!
-Ce? am întrebat aproape speriată. Nu eram în stare să fiu cu adevărat speriată.
-Împăratul te-a chemat la el.
Mă uitam la ea curioasă şi contrariată. Ce putea să-şi dorească Împăratul de la mine?
-De ce? întrebase mama în locul meu.
-Nu ştiu, dar a spus să o ducem imediat.
Zis şi făcut. Mama şi Cara m-au ajutat să mă îmbrac şi m-au târât până afară, unde o caleaşcă frumoasă aştepta. Ne-am urcat toate trei şi vizitiul a mânat caii suri, ducându-ne spre palat. Mai fusesem acolo o singură dată, când făcusem poza pentru albumul regal, poză în care mă văzuse şi Lucas şi mă plăcuse. Halal plăcere, poate doar a lui! Dacă nu era el, eu acum nu mă chinuiam să-mi duc zilele cu copilul ăsta, spusesem nervoasă. Dar apoi mi-am mângâiat umflătura de la burtă şi mi-am cerut scuze în gând. El nu avea nicio vină...
Ajunsesem la palat în jumătate de oră. Faptul că tipul mânase caleaşca cam repede, mă făcuse să mă simt mai rău, gata oricând să-mi vărs şi maţele. Dar nu am făcut-o. M-am liniştit după ce am inspirat regulat aer în piept.
Am mers cu greu până la sala mare, unde Împăratul primea vizitele. L-am văzut aşezat pe tronul său imens, cu tot felul de inscripţii în părţile laterale şi desene ieşite în relief. Încăperea era uriaşă, fiind toată din piatră, şi era şi foarte înaltă. Pe pereţi erau ori desene pictate în uleiuri, ori tablouri cu el şi predecesorii lui, cât şi cu cei trei fii.
Am înaintat cu greu, spatele omorându-mă de durere la orice pas. Mama şi Cara m-au ajutat şi aici, până am ajuns la un scaun. Am încercat să fac o plecăciune Împăratului, dar acesta m-a scuzat imediat şi mi-a arătat scaunul. Ca persoană, Împăratul era foarte bun şi generos. Se cunoaşte după şederea mea încă în ţara lui şi după lucrurile pe care le făcuse pentru mine, deşi abia dacă mă cunoştea.
-Anya Seklir, este aici cineva care vrea să-ţi vorbească, spuse Împaratul destul de formal. Părul lui ciocolatiu era ciufulit într-un mod care-l prindea foarte bine şi ochii verzi erau destul de blânzi, chiar dacă vocea îi era dură şi inflexibilă. Cred că aşa ar fi trebuit să fie.
Mi-am întors capul spre uşa pe care am intrat, uşa indicată de mâna Împăratului, şi l-am văzut pe tata intrând cu o femeie. Aceasta era scundă, îndesată şi se mişca greu. Avea părul grizonat şi ochi mici, putând cu greu să-mi dau seama că erau cafenii. Iar analiza asta o făcusem de la metri distanţă, dar nu mă mai mirau simţurile mele prea dezvoltate pentru un om.
-Anya, vorbise tata când mă văzuse şi venise să-mi sărute fruntea. Aceasta este doamna Salmasis Ughtekh, arătase el spre femeie, şi are să-ţi spună ceva important.
Eu m-am uitat la femeia ce părea trecută de a doua vârstă şi am dat din cap. Abia putusem să-i spun ‘încântată’, mai mult mormăind.
-Abia ce-am revenit din călătoria mea şi am aflat că porţi în pântece copilul unui vampir, vorbise femeia cu o grabă pe care n-o înţelegeam şi pe un ton grav.
Am dat din cap. Mă întrebam ce putea vrea femeia aceea de la mine.
-Şi unde e bărbatul? întrebase tot ea.
-Nu este în viaţa fiicei mele, răspunse mama în locul meu.
I-am aruncat o privire de mulţumire şi mi-am direcţionat atenţia spre femeie.
-Draga mea, în câte luni eşti? voia să ştie femeia.
-Aproape patru luni, răspunse tata.
-O, asta e grav! E foarte grav, începuse să se agite femeia. Dacă-aş fi fost aici mai devreme, o auzisem bolborosind mai mult pentru ea.
-De ce? reuşisem să întreb.
Mă contraria comportamentul ei tulburător. Şi de ce-şi făcea atâtea griji? – pentru că asta citisem de pe chipul ei îmbătrânit.
-Uită-te la tine! Mai ai puţin şi mori cu copil cu tot în corpul tău, arătase spre mine şi începuse să se plimbe agitată în faţa scaunului meu.
-Şi ce vrei să spui? vorbise Cara cu o voce calmă şi liniştită. Ea era singura aşa din cameră, în afară de Împărat. Se părea că el ştia despre ce era vorba.
-Trebuie să găseşti bărbatul şi să te hrănească cu sângele lui, spuse femeia cu urgenţă.
-Poftim? am întrebat eu, mama, tata şi Cara deodată.
-De ce? am vrut să ştiu.
-Pentru că ai nevoie de sângele lui, spuse femeia cu un ‘bineînţeles’ subînţeles.
-De ce? am întrebat iarăşi.
Femeia oftase şi începuse să turuie:
-Ştiu că te-a răpit şi te-a violat, dar ai nevoie de sângele lui. Copilul va respinge orice altceva în afară de asta, şi cred că tu o ştii prea bine, arătase spre mine şi spre corpul meu atât de slăbit şi supt ca o curmală pusă la păstrare pentru iarnă.
Am icnit când o altă durere se lăsase de la burtă în jos. Am început să respir regulat şi să mă calmez, dar deja începusem să transpir de la durere.
-Uită-te la tine, deja eşti într-o stare gravă. Mă mir că ai rezistat atâtea luni de zile.
-Dar nu poate fi adus un alt vampir? întrebase Împăratul pentru prima oară.
-Nu, Majestate, trebuie să fie cel care l-a conceput.
-De ce? întrebase iarăşi Împăratul.
-Copilul nu acceptă altceva. Iar dacă el nu va apărea curând, copilul îşi va ucide încet mama.
Eu ascultam conversaţia celor doi, mai ales ceea ce spunea femeia, şi nu-mi venea a crede. Depindeam de el? Aveam nevoie de el? Dar de ce ar fi venit acum, dacă nu a vrut de la început să-şi asume răspunderea?
-Thomas, fii fără grijă. Voi trimite o scrisoare Reginei şi câteva gărzi, să-l aducă pe prinţ numaidecât, spuse Împăratul tatălui meu care începuse să transpire din cauza veştilor grele ce tocmai le aflase.
-Mulţumesc, Majestate, făcuse tata o plecăciune. Vă voi fi veşnic îndatorat.
-Lasă că o vom rezolva noi, spuse acesta şi se ridicase de pe tron, plecând pe-o uşă din spatele lui.
-Sper să te faci bine fetiţo, şi să vrea prinţul tău să îţi ofere sângele lui, spuse femeia, după care salută şi plecă şi ea.
Vorbele ei îmi provocase un fior de gheaţă. Oare chiar aveam să-l revăd după atâta timp? Va dori să mă ajute? Voi simţi aceeaşi ură pe care o simţeam doar amintindu-mi cele întâmplate când îl voi vedea? Sau va prelua locul celălalt sentiment? Cel pe care-l crezusem mort, dar care, în momentul când femeia îmi spusese de necesitatea lui, mi se încolţise iar în inimă?
Ajunsesem acasă cu mult chin şi suferinţă. Îmi dăduse lacrimile de durere până am simţit iar căldura patului. Cara a plecat imediat ce m-a văzut în siguranţă, ştiind că voia să participe la căutarea şi aducerea lui Lucas. Era o prietenă cu adevărat bună şi devotată.
-Tată... şoptisem cu greu. Cine era femeia de la palat şi de unde ştia ce am eu nevoie?
Tata se uita la mine oarecum îngrijorat şi văzusem suferinţă în ochii lui căprui. Mi-a mângâiat puţin fruntea, ştergându-mi picăturile de transpiraţie.
-Ea este o nashtih.
Am amuţit. Trebuia să îmi fi imaginat că asta era femeia.
Să îţi explic ce înseamnă nashtih. Erau oameni liberi, aş putea spune, însă nu oameni normali. Datorită unei dereglaţii din gena umană, aceştia nu erau buni pentru reproducere, principalul motiv pentru care oamenii încă mai supravieţuiau ca specie şi erau ţinuţi sub robie. Deci, fiind nefolositori, au fost alungaţi pe una dintre cele mai mari insule de pe planetă, fiind un fel de ţărişoară de-a lor.
Însă, în ciuda alungării lor, aveau libertatea pe care un om normal nu o avea de a se plimbe dintr-o ţară în alta în scopul culegerilor de informaţii din diverse domenii. În general, ei erau pacifişti, botanişti, naturişti, specialişti în reproducerea unei anumite specii sau specialişti în sănătatea unei anumite specii.
Chiar dacă ei ştiau mai multe decât oricine altcineva despre celelalte specii, ei erau imparţiali. Nu-i intereasa să vândă informaţiile adunate niciuneia dintre ţări, fiind consideraţi şi ‘preoţii’ raselor, confesorii lor.
Însă, pentru orice alt scop în afară de divulgarea secretelor de stat (dacă le pot numi aşa), ei puteau fi angajaţi. Astfel, erau mulţi care umblau în lung şi-n lat pentru descoperirea unor noi medicamente, plante, tehnologii dispuşi să le vândă. Ori, se angajau dinainte pentru o anumită ţară, şi numai una, şi făceau diverse comisione pentru ei. Cred că asta făcuse şi acea femeie, de spusese că tocmai se întorsese dintr-o călătorie.
M-am trezit din meditaţie când tata îmi dăduse un sărut pe frunte şi plecase din cameră. Mama mai rămăsese câteva minute, timp în care mă tot întrebase dacă nu voiam ceva, deşi ştia că nu îmi pria nimic.
Am dat de vreo câteva ori din cap, ameţind la un moment dat, că nu aveam şi nu puteam avea nevoie de nimic altceva. Înţelegând, cam târziu, ce tot încercam să-i spun, m-a pupat şi ea pe frunte şi a plecat din cameră, lâsându-mă să mă afund în căldura şi moalele patului, căzând într-un somn cam agitat.
Cred că doar asta am făcut în următoarele zile, am dormit. Mama ajunsese să se sperie de fiecare dată când închideam ochii. Credea că atunci aveam să mă sting, şi mereu mă zguduia de umăr, să se asigure că doar dormeam. Iar asta mi-ar fi provocat râsul dacă nu aş fi fost atât de sleită de puteri. Nici apă nu prea mai accepta copilul, iar asta mă făcea şi mai slăbită, fiindcă nu mai aveam chiar nimic în stomac.
-Anya, mă zgâlţâna mama speriată. Deschide ochii, mamă, se ruga de mine, dar eu nu prea mai aveam cu ce puteri să îi deschid. Şi, în plus, îmi era atât de bine cu ei închişi...
-Anya, nu mă speria mai tare decât sunt deja, îmi dăduse mama câteva palme peste faţă, lucru care m-a obligat să-mi dau pleoapele la o parte de pe ochi.
-Slavă Domnului, spuse ea uşurată. Unde or fi gărzile astea, cu bărbatul ăla nenorocit? se agita iarăşi mama, mai tamponându-mi, din când în când, fruntea transpirată. Au trecut cinci zile! spuse disperată.
Eu doar m-am uitat la ea o secundă şi apoi mi-am închis iar ochii.
-Anya, deschide ochii. Hai, mamă, mai stai cu mine, îmi spuse aceeaşi voce îngrijorată care mă bătuse la cap toată ziua.
Cum voia ea să-mi ţin ochii deschişi, dacă eu muream de somn, voiam să mă odihnesc? Chiar nu-şi dădea seama că eu voiam doar să stau cu ochii închişi?
-Anya, mă bătuse din nou peste obraji.
Mi-am întredeschis ochii, ca s-o mulţumesc.
-Hai ia puţină apă, îmi puse paharul la gură, dar mie îmi provocase greaţă.
Cum putea apa să-ţi provoace greaţă?
Mi-am luat gura de lângă pahar. Nu voiam să vomit, pentru că nu mai aveam ce, nu mai pusesem nimic în gură de două zile şi ceva. Toate-mi făceau rău. Nimic nu voia să accepte copilul ăsta, îl certasem eu în minte. Doar pe tatăl lui, continuasem să-mi zic. Dar de unde să-l fi luat pe Lucas? Eram sigură că nu avea să mai vină, dacă nu venise până atunci. Iar eu aveam să mor, înainte să-mi cunosc copilul.
-Anya, mă striga mama de undeva din depărtare. Hai, mamă, te rog frumos, o auzisem şoptindu-mi cred, pentru că intensitatea sunetelor ei se pierdeau în spaţiu.
Mă cufundam încet în întuneric, vocea mamei stingându-se din ce în ce mai mult în urechile mele, iar pălmuirile ei părându-mi-se doar fine atingeri peste obraz.
Mă simteam amorţită, frântă de oboseală, sleită de puteri. Voiam doar să stau cu ochii închişi şi să mă scufund în somnul ce mă aştepta cu un zâmbet meschin pe buze. Nu mai aveam putere să mă lupt cu soarta mea, să mă menţin în viaţă pentru copilul meu.
Mă stingeam încet, dar sigur...