Pot pune pariu că l-am auzit pe Lucas înghițind în sec, iar în secunda următoare, i-am imitat acțiunea.
În capul meu se derula în continuu cuvântul spus de Lucas: Pápa.
Nu știam ce ar fi trebuit să fac și nu aveam idee ce avea să se întâmple în următoarele minute, iar timpul părea că stă pur și simplu pe loc.
"Cum...ce naiba?" Lui Lucas îi ieșeau cu greu cuvintele pe gură, fiind mai împânzit decât a fost vreodată. Nu-l condamn.
"Ce faci în Spania?" Tatăl său nu e atât de împânzit încât să nu poată avea reacție. Accentul său latin cu care vorbește e puternic și absolut imposibil de ignorat, dar deloc deranjabil, ba chiar sună atrăgător. Ochii săi sunt lărgiți și șocați, iar tensiunea pe care o emană e densă, dar nu este copleșit de situație.
"Ce? Eu ce fac în Spania? Tu ce faci în Spania?!" Tonul lui Lucas s-a ridicat, dând semnale că situație nu este preferata lui.
Tatăl său a oftat din toți rărunchii, fără să îi dea un răspuns, părând că întrebarea nici nu a fost auzită.
Când și-a ațintit privirea pe mine, inima a început să pompeze dureros de tare în piept. De la mine, ochii săi au coborât spre mâna mea și a lui Lucas împreunate, tresărindu-i o încruntătură mică între sprâncene.
"Es ella tu novia?" Brusc, bărbatul își schimbase limba în care comunică, și nu sunt sigură dacă a făcut asta ca să nu înțeleg eu sau îi este mai ușor să folosească limba spaniolă.
(traducere: este iubita ta?*)
Nu sunt sigură ce l-a întrebat, dar faptul că în secunda următoare Lucas mi-a dat drumul mâini și a refuzat să o mai țină, m-a blocat de tot.
"No, ella no es mi novia... Es solo una amiga." I-a răspuns reținut. Mă oftic în sinea mea pentru că nu înțeleg ce se întâmplă și nimeni nu pare dornic să-mi explice. Nu pricep de ce brusc Lucas îmi evită privirea și de ce mi-a dat drumul mâinii, preferând să-și îndese pumnii în buzunarele gecii sale.
(traducere: Nu, nu e iubita mea...E doar o amică.)
Bărbatul s-a uitat lung la mine, analizându-mi trăsăturile feței. Mi-a zâmbit strâmb și surprinzându-mă, și-a întins mâna spre mine.
"Federico, tatăl lui Lucas." În momentul în care s-a prezentat, parcă am coborât cu picioarele pe pământ și am început să fiu conștientă de ceea ce se petrecea în jurul meu.
Am început să îi analizez figura sa cu un entuziasm ciudat, iar asta se poate datora faptului că întotdeauna mi-am dorit să îl întâlnesc pe tatăl său, care, până acum câteva minute, era o enigmă.
Federico e exact așa cum îmi imaginam, doar că ceva mai îmbunătățit. Părul său negru este tuns îngrijit și aranjat într-un mod elegant, iar barba care îi acoperă anumite porțiuni ale feței este estetică. Ochii săi luminați de o lumină artificială afișează un verde extrem de închis, dar care sunt destul de sigură că este identic cu cel a lui Lucas. Fața ovală, bărbie ascuțită, nas drept și câteva riduri care îi arată vârsta într-o oarecare măsură.
Federico este de aceeași înălțime cu Lucas și Nathan, explicându-se foarte clar de la cine au moștenit amândoi acest lucru. Corpul său bine proporționat este îmbrăcat într-un costum mult prea elegant și sofisticat pentru o simplă plimbare, iar pe umerii săi lați atârnă un palton negru dichisit. Este un bărbat atrăgător, precum mă așteptam, de altfel.
"Încântată. Eu sunt Mia, iubita lui Lucas." M-am prezentat, trezindu-i un rânjet bărbatului care își mutase privirea pe Lucas.
"No sabe de qué está hablando." Lucas a intervenit în spaniolă, și aproape că m-a făcut să-i spun să folosească numai limba engleză când eu sunt în preajmă pentru că așa este politicos. "Mia, du-te înapoi la hotel, o să iau mâncare și o să vin." După mult timp, s-a uitat la mine, dar nu am recunoscut ceva din privirea lui. Răceala.
(traducere: Nu știe despre ce vorbește.)
"Poftim? De ce?" L-am întrebat dezamăgită. Chiar nu înțeleg ce se petrece.
"Du-te am spus!" S-a răstit la mine pe un ton care nu era deloc grijuliu. Un ton pe care nu l-am mai auzit de foarte multă vreme și nu credeam că am să îl mai aud.
"Lucas, s-a întâm..."
"Pleacă odată!" A continuat să îmi vorbească pe același ton.
M-am uitat înmărmurită el, încercând să caut măcar un strop de afecțiune în privirea să și nu am găsit nimic. Buza îmi tremurase, și nu din cauza frigului, ci din cauza răcelii pe care Lucas o aruncă în mine.
Nu i-am spus absolut nimic și nici nu l-am salutat pe tatăl său, ci doar i-am dat o ultimă privire.
Am trecut pe lângă ei și am început să merg grăbită înapoi spre hotel, încercând să înțeleg măcar un pic din ceea ce tocmai s-a întâmplat.
Am dat peste tatăl lui Lucas și apoi totul în legătură cu Lucas s-a schimbat.
Dacă aș fi știut că asta îi va schimba atitudinea lui Lucas, nu mi-aș fi dorit să-i întâlnesc tatăl.
Și totuși, ce caută tatăl său în Spania? În Madrid? Nu se presupunea că e în închisoare?
Jur că nu mai pricep nimic, iar acum mi-e teamă. Mi-e teamă de ce s-ar putea întâmpla cu Lucas.
Nu vreau să se schimbe nimic. Nu vreau ca Lucas să îmi mai vorbească cum a făcut-o și nu vreau să îmi mai dea vreodată drumul mâinii. El nu e așa, el nu se comportă așa cu mine.
Nu strigă la mine spunându-mi să plec odată și nici nu m-ar lăsa să plec singură. Nu mi-ar da drumul mâinii întâmplător și nu ar vrea să mă scoată din peisaj.
Sunt furioasă, confuză și mi-e teamă. Combinația de sentimente care saltă prin mine nu îmi provoacă niciun bine, și sinceră să fiu, chiar vreau să se termine.
Tot ce mi-am dorit a fost să am o săptămână liniștită în Madrid alături de Lucas, fără niciun fel de dramă.
Aparent, dacă ești Mia Alcott, drama fuge după tine oriunde te-ai duce, chiar dacă traversezi un ocean.
În mod normal stresul pe care îl dețin în mine m-ar face să plâng, dar acum sunt prea derutată încât să fac și asta. Și, în același timp, nu are rost să plâng fără ca măcar să știu ce se petrece în capul lui Lucas. Sper doar să fi fost o chestie de moment din cauza prezenței tatălui său după atâta timp în care a fost închis.
Am ajuns la hotel cu frigul ajuns până la oase, obrajii îmbujorați și capul vraiște din cauza gândurilor.
M-am descălțat și dezbrăcat de geacă, așezându-mă pe scaun.
Nu pot să stau calmă când știu că ceva nu e bine la mijloc, cu toate că încerc să mă mint singură și să-mi spun că poate nu e ceea ce pare. Continuam să privesc pe geam din secundă în secundă, până am decis că ar trebui să fac un duș fierbinte ca să alung frigul din mine.
Perspectiva lui Lucas
Am privit în urma Miei cu un regret pentru faptul că am strigat la ea. Trebuia să o fac, altfel nu o duceam la capăt cu absolut nimic.
Mi-am scuturat capul și am revenit la...tata.
Tata. Tatăl meu se află chiar acum și chiar aici în fața ochilor mei iar mie încă nu îmi vine să cred că totul este cât se poate de real. Că tatăl meu chiar este aici și nu am halucinați.
"Ce naiba, tată? Ce faci în Madrid?" Am gesticulat frenetic prin aer, arătând orașul.
"Nu am plecat înapoi în America când m-au eliberat." A dat nonșalant din umeri, de parcă ar fi un fleac.
Pe omul din fața mea nu l-am mai văzut de cinci ani. Cu omul din fața mea, nu am mai vorbit cinci ani. Nu i-am mai auzit vocea. Nu i-am mai simțit prezența. Omul din fața mea a fost inexistent pentru cinci ani.
Iar acum, revederea noastră, este pe o stradă din Madrid, ciocnindu-se accidental de mine.
O revedere care nu este nimic altceva decât...ridiculitate. Stăm unul lângă altul ca și cum perioada de cinci ani în care nu ne-am văzut nu a existat.
Și cu toate astea, nu știu ce fac. Cu toate astea nu știu cum să mă comport și nu știu ce să-i spun. E tatăl meu, îi pot spune orice. Îi pot spune că mi-a lipsit. Dar nu pot, ceva mă ține.
Lucrul care mă ține nu vine de la mine, ci de la el. Nu pare mai mult decât șocat că mă revede. Nu pare fericit, nu pare entuziasmat, nu pare absolut nimic decât șocat. Lejeritatea cu care a evitat să îmi dea naibii o acritură de îmbrățișare sau o amărâtă de strângere de mână, face ceva din mine să mă usture dureros și să-mi dea un gust amar pe limbă.
Mi-aș fi dorit să fie altfel. Mi-aș fi dorit ca revederea noastră, de după cinci ani în care i-am dus dorul în interiorul meu, să fie diferită. Mi-aș fi dorit ca el să se bucure că mă vede, ca eu să îi pot arăta că și eu mă bucur că îl văd și să-i spun un simplu: Tată, mi-ai lipsit.
Dar nu este așa, situația este întoarsă, și asta îmi înțeapă inima răutăcios, și mă enervează. Nu vreau să fiu afectat căci am avut așteptări, dar nici nu pot ascunde că mă doare că tatăl meu nu e fericit că mă vede.
Acum nu sunt sigur nici dacă am dreptul să-i spun tată. Nu sunt sigur dacă vrea să discute cu mine și nu sunt sigur dacă și-ar dori să mă considere mai departe fiul său.
"Când ai fost eliberat?" Vocea mea e fisurată. Nu vreau să fiu slab și nu vreau să mă arăt. Ultima oară când m-a văzut am avut 15 ani, iar acum am 20 și nu am voie să fiu mai slab decât atunci.
"De câteva luni." Refuz să mă mai uit la el.
"Câteva luni?" Am întrebat uimit. "Ești liber de luni întregi și nu ai spus nimic? Nu ai dat niciun semn? Oare nu meritam naibii măcar să mă anunți și să îmi spui că ești liber, ca să nu trăiesc mereu cu impresia că ești ținut în închisoare pe nedrept?" Mi-am strâns maxilarul ca să împiedic impacturi emoționale.
"I-am spus lui Rosalyn."
"Rosalyn? Să o ia naiba pe Rosalyn! Ești tatăl meu, voiam să vorbesc cu tine!" M-am răstit, iar el încerca să mă facă să mă calmez.
"Știu că sunt tatăl tău, Lucas. Și știu ceea ce încerci să-mi spui, dar nu aveam de gând să mă întorc pentru o perioadă în America așa că nu v-am sunat pe niciunul din voi."
"Asta-i scuza ta? Nu voiai să te întorci în America? Și nu ești curios să vezi ce face mama? Nathan? Thomas și David...?" Când am menționat numele gemenilor, ochii său au început să sclipească.
"Bineînțeles că sunt curios. Sunteți familia mea. Doar că nu mi s-a părut potrivit să apar în viețile voastre. Abia am ieșit din închisoare, am vrut să petrec ceva timp în Spania înainte să dau buzna peste voi, cât să mă pregătesc. Apoi am aflat că mama ta s-a recăsătorit. Am aflat că ești la WSU și că te-ai mutat în Pullman împreună cu iubita ta și Nathan. Am aflat că sunteți toți fericiți și nu m-am simțit îndreptățit să vin și să vă iau tuturor fericirea. Îmi pare rău, Lucas, că nu ți-am vorbit în acest timp, dar n-am avut curajul să o fac."
În sfârșit, am simțit emoție în glasul său. În sfârșit, a ieșit din amorțeală și am reușit să ajung la sentimentele sale, încetul cu încetul.
"De unde știi toate astea?" L-am întrebat din curiozitate, nimic mai mult.
"Rosalyn. Ea a fost singura cu care am comunicat. Am întrebat-o în fiecare zi de voi toți. Am vrut să vin, fiule, chiar am vrut, dar nu m-am simțit pregătit. Nu m-am simțit bine venit."
"Tu...tu habar n-ai cât de mult mi-am dorit să te văd și să vorbesc cu tine în fiecare zi. Habar nu ai cât de mult ți-am simțit lipsa și de câte ori am avut nevoie de tine. Nu am vorbit cu Nathan aproape niciodată despre tine de când ai fost închis, iar asta pentru că niciunul din noi nu îți suportam lipsa. Ești mereu bine venit, ești tatăl nostru."
Deși suntem bărbați în toată firea, cu mâna pe inimă o spun că sentimentele mele au luat-o razna în acest moment. Tatăl meu și-a presat buzele una de alta cu ochii umezi, punându-și mâna pe umărul meu și strângându-l în palmă.
"Te extrañe mucho, hijo." Cu maxilarul încordat și ușor reținut, m-a tras într-o îmbrățișare pe care nu am mai simțit-o de atâta de vreme. O îmbrățișare tată-fiu, de care, nu am mai avut parte în ultimii cinci ani.
(traducere: mi-a fost dor de tine, fiule.)
"Y yo a ti, pápa." I-am răspuns înapoi, cu vocea tremurândă. Nu sunt mândru de stadiul în care mă aflu, dar sunt distrus emoțional în acest moment și sunt scăpat de sub control.
(traducere: și mie de tine, tată.)
Tata m-a strâns și mai tare, bătându-mă bărbățeste pe spate. Aveam mare nevoie de asta, și nici nu am realizat.
Într-un final ne-am desprins unul de celălalt, privindu-ne de data aceasta cu fericire, de parcă abia acum am realiza că noi doi chiar ne revedem după cinci ani în care am fost separați.
"Deși am lipsit atâta vreme, mă bucur că s-a ales ceva de tine. Mă bucur că ți-ai văzut de studii și că ești student la WSU. Mă bucur că te înțelegi cu Nathan și că ți-ai găsit pe cineva. Deși...nu pricep de ce ai făcut ce ai făcut cu ea adineauri. Și de ce m-ai mințit."
"Păi eu...De fapt, nu știu ce m-a apucat. Știi că fac tâmpenii atunci când nu-mi pot controla emoțiile."
"Oh, credeam că au rămas în urmă apucăturile astea, pe la cincisprezece ani, nu acum, la douăzeci." A surâs scurt, urmat de mine.
"Mia a fost cea care m-a ajutat foarte mult. Cea care m-a ținut pe fir și mi-a pus gândurile în ordine."
Tata a zâmbit strâmb și melancolic, oftând prelung.
"O iubești, nu?"
Dacă o iubesc? Mia e totul pentru mine.
"Mult."
"Atunci ți-aș recomanda să lași apucăturile astea, ca să nu pierzi ceva ce nu vei mai găsi. Cu adevărat poți iubi doar o singură dată în viață."
"Ce vrei să spui?" M-am încruntat ușor confuz. "Ai iubit cu adevărat o singură dată?"
"Bineînțeles."
"Cum ți-ai dat seama?"
"Când iubești o persoană chiar și atunci când n-ar trebui, știi sigur că a fost iubire adevărată. Bine, acum nu intrăm în domeniul ăsta, e destul de târziu și eu mai am niște treburi de rezolvat în seara asta."
Am știut că se referă la mama, dar nu am insistat, crezând că îi displace subiectul din cauza lui John. Cel puțin asta îmi dă de înțeles.
"Dar...o să vorbim și mâine, nu? O să vii în America, nu?" Începuse să râdă, aranjându-și paltonul pe el.
"Așa cred, că voi veni." Am expirat ușurat, fiindcă în capul meu se derula posibilitatea ca tata să nu țină legătura cu mine după asta. Să nu vină în America și să nu-mi mai vorbească.
"Bine." Am dat din cap.
"Ai de gând să-mi spui ce faci în Spania?" A dat să plece, dar s-a oprit ca să-mi pună întrebarea.
"Oh, uhm...păi am venit aici de Crăciun, pentru Mia. Voiam să-i arăt Madridul."
După ce am ridicat din umeri, tata a aprobat din cap și ne-am scuturat mâinile. S-a întors cu spatele ca să plece, dar ceva din mine refuza să îl lase să plece.
"Tată!" L-am strigat fără ca măcar să știu ce să-i spun, dar nici nu conta pentru mine, voiam doar să nu plece.
"Da?" S-a întors lent.
"Uhm...nu...nu cred...adică nu am numărul tău de telefon, cum o să dau de tine?" Tata a zâmbit într-o parte, clătinându-și capul.
"Te voi suna eu, îți promit."
"Dar nu..."
"Am mai vrut să te sun, Lucas."
Aerul pe care am vrut să îl inspir mi s-a blocat în plămâni și nu am putut să îl dau afară. Nu știu dacă am mai avut vreodată niște emoții atât de amestecate și nu știu dacă voi mai fi copleșit de ele în acest fel. Nu spun că mă deranjează, dar mă fac vulnerabil iar asta îmi displace.
Așa că am tăcut, așteptând să se îndepărteze de mine, dar de data aceasta cu o liniște sufletească în piept, știind că nu va fugi de mine și mă va căuta. Sper, cel puțin.
O mare parte din mine își dorea să nu fi plecat. Să stea cu mine toată noaptea ca să îi pot povesti tot ceea ce a ratat în ultimii cinci ani. Să-i spun despre Applebee's. Despre mașina mea. Despre apartamentul pe care l-am luat. Despre viața pe care o duc în prezent.
În schimb, lucrurile nu funcționează așa cum mi-aș dori întotdeauna. Ei bine, nu funcționează aproape niciodată cum mi-aș dori, așa că nu ar trebui să fiu atât de afectat, și totuși sunt.
Uneori chiar aș vrea să existe un buton cu care să îmi dezactivez sentimentele. Totul ar fi mult mai simplu dacă ai decide când vrei să simți și când nu vrei să simți. Poate, în felul ăsta, ai putea evita multe inimi frânte și goluri în suflet. Pentru că deși am crezut că revederea tatălui meu va umple un gol din sufletul meu, odată ce a plecat de lângă mine, golul a revenit ca și cum nu a fost niciodată astupat. Ce să mai cred? Încerc să îl astup sau să îl umplu? Dar chiar dacă ar fi așa, nu știu să fac nici una, nici alta. Poate că golul a devenit o parte din mine care mă umple.
Poate că, dacă aș fi dureros de sincer cu mine însumi, aș fi spus că revederea tatălui meu ar putea să nu îmi facă bine. Sau, mă rog, ce știu eu până la urmă.
Perspectiva Miei
Ce tot face omul ăsta? A lipsit mai mult decât ar fi fost convenabil, iar asta nu mă face decât să îmi pierd mințile.
Am terminat dușul acela de ceva vreme, iar acum stau pur și simplu în pat, gata să izbucnesc în lacrimi în orice secundă. Să izbucnesc în lacrimi pentru ce? Pentru că am o teamă în mine care mă înghite încet.
Când am auzit niște bătăi în ușă, am sărit imediat din pat și am fugit în fața acesteia, dar m-am oprit. Dacă nu e Lucas?
"Sunt Lucas." Vocea lui se auzise de pe partea cealaltă de parcă mi-ar fi citit gândurile. Am descuiat ușa rapid și am deschis-o.
Fața sa este destul de mohorâtă, dar, spre fericirea mea, nu este nervos, ci doar încordat, iar într-o mână ține o plasă cu mâncare.
A intrat înăuntru lăsându-mă să închid ușa în urma sa. S-a descălțat și a lăsat plasa pe pat, tăcând.
"E totul în regulă?" L-am întrebat nesigură. Nu știu ce ar trebui să fac sau ce ar trebui să spun.
Lucas s-a așezat pe marginea patului, și în sfârșit, m-a privit în ochi. E complet dat peste cap, și instantaneu, inima începuse să se simtă rău pentru el.
A ridicat din umeri și a bătut cu palma locul de lângă el, semn să mă așez acolo.
"Ce s-a întâmplat, Lucas?" După ce m-am pus jos pe pe pat, mi-am așezat mâna peste a sa.
"Nu știu. Ăsta ar fi cel mai sincer răspuns."
Măcar are intenția de a fi sincer cu mine.
"Tatăl tău..." M-am oprit de una singură pentru că nu știam cum să formulez.
"Da." Mi-a răspuns de parcă știa ce aveam să spun. Am oftat adânc amândoi.
"Atât de rău a fost?"
"Nu, n-a fost rău deloc, de fapt. Eu doar...mă așteptam să fie altfel. Sau, mai bine zis, nu mă așteptam deloc. Înțelegi ce vreau să spun?"
"Nu cred, dar o să înțeleg dacă vei continua să îmi spui ce simți."
"Nu știu exact ce simt. Sunt trist? Nu. Sunt fericit? Nu. Sunt dezamăgit? Poate."
"De ce să fi dezamăgit? Tocmai ți-ai revăzut tatăl. Poate că n-a fost cea mai bună ocazie, dar nu contează. Ce contează cu adevărat este că l-ai întâlnit."
"Mi-a spus că a fost eliberat de câteva luni. Luni în care nu m-a contactat. Nu a dat niciun semn. Nu a vrut să revină în America, nu a vrut să ne vadă. A zis...a zis că n-a fost pregătit. A zis că n-a vrut să ne ia fericirea. E frustrant, știi."
"Ce anume?"
"Să decidă altcineva pentru tine când ești fericit și când nu."
"Înțeleg ce vrei să spui, chiar înțeleg, dar poate n-ar trebui să-l judeci. Nu știi prin ce a trecut nici cât timp a stat în închisoare și nici cât a fost eliberat. De ce ai impresia că lui i-a fost mai ușor?"
"Dacă i-a fost greu, i-a fost pentru că așa a decis el."
"Cum să decidă el?"
"El a fost cel care a decis să intre în închisoare și cel care a decis să nu vină în America. A preferat să-și piardă timpul în Madrid, departe de mine. Departe de Nathan. Departe de mama, Thomas și David."
"Stai puțin, cum adică el a fost cel care a decis să intre în închisoare?"
"Nu ți-am spus totul despre închisoarea asta nenorocită."
"Spune-mi acum." A tras aer adânc în piept.
"Tata a fost băgat în închisoare pe nedrept, iar asta numai din cauza cățelei de Rosalyn. Înainte să fie directoare, a lucrat la o bancă din Seattle. Rosalyn ar fi omorât pentru bani. Era atât de disperată și invidoasă pe succesul propiului său frate încât ar fi făcut absolut orice să aibă mai mult decât el sau chiar să îl facă pe el să nu mai aibă. Așa că a încercat să fure din banca la care lucra, dar nu i-a mers, iar poliția a sesizat imediat că au dispărut mult prea mulți bani din bancă. A fost imediat condamnată la 5 ani de închisoare cu executare, dar n-a acceptat în niciun fel ideea ca ea să fie închisă, așa că a apelat la tata. L-a mințit că e însărcinată și că dacă va pierde în închisoare sarcina, se va sinucide. Tata a iubit-o întotdeauna mai mult decât merita, și, fiind orbit de asta, a luat toată vina asupra lui, mințind că el a fost cel care a forțat-o să facă asta. Mama i-a spus de la bun început că dacă o va pune pe Rosalyn mai presus de ea, de mine, de Nathan, de Abigail și de gemenii din burta ei, nu va mai vrea să aibă de a face cu el. Tata n-a ascultat, a pus-o, din nou, mai presus de familia sa pe Rosalyn, și a executat timp de 5 ani pedeapsa ei. Dar Rosalyn nu s-a oprit doar aici, a vrut să ne îndepărteze de tot de tata, ca ea să aibă toată bogăția fratelui său, așa că a mințit-o pe mama spunându-i despre multele infidelități ale soțului ei. A făcut totul atât de logic pentru mama încât a crezut-o, și a decis că vrea să divorțeze și să nu mai audă de el niciodată. Știam că nu era adevărat, știam că tata nu a făcut nimic din ce Rosalyn a spus, dar cum putea un puști de 15 ani să lupte împotriva unei nebune care ar fi spus orice numai ca să primească ce vrea? Și totuși, cu tot ceea ce a făcut, tot nu a primit în totalitate ce a vrut, pentru că înainte ca tata să fie închis, și-a trecut firmele pe numele meu, dându-mi dreptul ca atunci când devin major să mă pot ocupa de ele."
Am avut nevoie de câtva timp după ce Lucas s-a oprit ca să pot percepe toată povestea pe care Lucas a înșirat-o.
Nu îmi vine să cred că drama familiei sale a stat în mâinile unei singure femei, care, pe lângă asta, este tocmai sora tatălui său și mătușa lui. Cât de nebun trebuie să fii să faci asemenea lucruri propiei familii? Cât de disperat să fi ca să îți bagi propiul frate la închisoare pentru ceva ce tu ai făcut? Mi se pare absolut imposibil de crezut. Mi se pare că sunt într-o telenovelă.
"Nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile. Nu-mi vine să cred că Rosalyn, sora lui, i-a destrămat viața în așa hal doar ca să ajungă mai sus decât el. Dumnezeule, e o nebunie!" Mi-am șters fața cu palmele, încercând să mă trezesc din șoc.
"Mie îmi spui?" Dădea stresat din picior. "Dar, după cum am zis, el a decis toate astea. El a ales."
"Ok, Lucas, dar asta nu înseamnă că trebuie să-l condamni. Nu înseamnă că trebuie să îl faci să sufere mai mult, cred că a suferit destul când a ieșit din închisoare și s-a trezit singur. Are idee că Sarah s-a recăsătorit?"
"Știe absolut totul, Mia. Iar asta pentru că a apelat la nenorocita de Rosalyn."
"De ce ar face asta?"
"Habar nu am! Chiar nu înțeleg de ce naiba se tot întoarce la ea. Tot ce a făcut femeia aia a fost să-i distrugă viața."
"El știe ce a făcut Rosalyn cu Sarah? Știe ce minciuni i-a spus? Știe că l-a mințit că a fost însărcinată? Știe toate chestiile astea despre ea?"
"Nu știu..." A zis gânditor. "Mă îndoiesc că Rosalyn i-a spus, iar de la altcineva nu ar avea de unde să afle dacă nu a contactat pe nimeni."
"Cineva trebuie să-i spună. Cineva trebuie să-i deschidă ochii în privința ei."
"Probabil că ai dreptate, dar deocamdată trebuie să îmi dau seama ce se petrece cu el. Sau cu mine."
A oftat, iar eu m-am apropiat de el și mi-am trecut brațul peste umerii lui, încercând să îl consolez și să îi fiu aproape.
"Va fi bine, o să vezi. Stai liniștit." L-am îmbrățișat strâns și l-am sărutat pe obraz, vrând să-i ofer ceea ce are nevoie.
"Atâta timp cât ești cu mine, o să fie bine. Îmi cer scuze pentru felul în care m-am purtat cu tine, nu știu ce m-a apucat, am fost prea presat. Nu o să mai fac asta, promit."
"E în regulă, te înțeleg, nu sunt supărată." De data aceasta m-a strâns el, sărutându-mi mâna.
"Acum chiar știi absolut totul despre mine. Nu mai am nimic de ascuns și în sfârșit suntem chit."
Am înghițit în sec.
Nu, nu suntem chit. Îi ascund un lucru de ceva vreme bună, și vinovăția mă mănâncă de fiecare dată când cineva menționează sinceritatea. Am dat cu bâta în baltă, l-am mințit prea mult timp și simt că vinovăția o să ma înece într-o zi. Mă simt tot mai neputincioasă și mai necinstită față de el. Nu mai pot continua în ritmul ăsta, dar nu știu ce să fac.
Va trebui să-i spun cumva, nu ar fi corect să-l mai mint când el a fost atât de sincer cu mine de când ne-am împăcat.
"De fapt, e...e un lucru pe care nu-l știi." Mi-e atât de teamă încât abia îmi găsesc puterea să vorbesc. Lucas s-a precipitat imediat, retrăgându-se din îmbrățișare.
"Ce?" A întrebat surescitat.
"O să-ți spun, dar nu azi."
"Nu, vreau să-mi spui acum. Ce este?"
La ce m-aș fi așteptat, oricum?
_______
Ok, am să pun o poză noul personaj, Federico, tatăl lui Lucas:
WELCOME TO THE GGBB FAMILY, FEDERICO!❤️
"Mici sau mari, minciunile sunt minciuni."
Exprimați-vă părerea despre ce se petrece în carte în momentul de față, sunt curioasă să vă aud opiniile.
Lectură plăcută!
Kisses.❤️