A trecut o săptămână de când tipul ciudat a dispărut și tot de atunci eu mi-am văzut de viață, însă nu fără să mă gandesc la tot s-a întâmplat. Felul ciudat în care a dispărut... Acum poate fi mort pe undeva, înghețat. Mi se strâng degetele pe ceașca fierbinte de ceai la acest gând.
Oare ar fi trebuit să chem poliția? Sau să chem salvarea atunci când l-am găsit?
Astea sunt doar câteva exemple de întrebări care-mi bântuie gândurile de atunci, din dimineața în care m-am trezit și nu l-am găsit niciunde. Pe o parte vinovăție, pe de altă parte frică și îndoială. Îndoială că ceea ce s-a petrecut este adevărat și nu este doar o închipuire de a mea.
Paige își ridică ochii din telefon și îmi dă un vârf de cismă în gambă.
― Au! exclam, privind-o acuzator.
― Tu ai auzit ce-ți spuneam sau îmi răcesc gura de pomană?
Am clipit mărunt, neavând habar despre ce a turuit ea de câteva minute.
― Îți spuneam că Edward se va întoarce acasă peste două zile, repetă din nou. Unde ție capul? întreabă, lăsăndu-și părul galben să alunece pe masă când se aplecă spre mine să mă tragă de părul meu șaten închis. Vorbesc singură de ceva timp și nu este prea distractiv.
― Scuză-mă! Și da, știu că vine peste două zile, dar nu mă interesează, o asigur strâmbând din nas.
― Hm, face ridicând din sprâncenele maro. Dacă tu zici.
― Da, chiar asta spun.
Se uită la mine, iar din privire îmi dau seama că nu mă crede nici cât o boabă de strugure. Una tare mititică.
― Ei bine, draga mea prietenă, el spune că abia așteaptă să te vadă. Este sigur că-i vei mai da o șansă, anunță rânjind.
Scot limba la ea, ofensată că Paige ține legătura cu cel care mai avea puțin și-mi devenea iubit. Dacă nu aflam că filtrează și cu alte fete poate că acum îmi era iubit, dar Slavă Domnului, am aflat la timp. De fapt, pot zice că l-am prins la timp.
Abandonează subiectul când vede un băiat drăguț intrănd în cafenea, genul acela timid și cam tocilar. Zâmbesc privind-o cum îl stoarce din priviri, comparându-mă cu ea. Dacă ea este blondă, ei bine, eu am părul mai închis la culoare, un fel de șaten spre castaniu, la soare îndreptându-se spre un roșcat. Amândouă avem ochii albaștri, însă ai mei bat puțin spre verde. Nasul meu este puțin în vânt, nu mult. Al ei este mic și simpatic. Ea este frumoasă, eu sunt... comună, presupun că este cuvântul corect.
― Este așa drăguț, murmură, prizându-mă de mână, unghiile ei mov intrându-mi ușor în piele.
Zâmbesc și aprob din cap, dar gândurile mele zboară din nou la tipul ciudat, după cum îi tot spun.
Când își scoate unghile din pielea mea observ că îmi rămân semne, însă dispar în drum spre casă. După ce am terminat de băut ceaiul am luat-o fiecare spre locuință, fiind deja destul de târziu.
Când trec prin locul în care l-am găsit pe ciudat simt fiori și mă uit peste tot în jur, conducând cu încetinitorul. Nici urmă de el. Nici urmă că a fost cândva aici.
De ce mă simt atât de dezamăgită?
După câteva minute parchez mașina în fața casei și o găsesc pe bunica dând zăpada din fața casei cu o lopată.
― Săru' mâna, bunico! Mă ocup eu, te-am rugat să nu te mai obosești.
Îi iau lopata din mână după mai multe încercări de-a bătrânei de a se opune. Deși are șaptezeci și cinci de ani, este încă în forță. Se trezește dis de dimineață și până seara nu mai contenește din a munci. Locuiesc cu ea de când mă știu, părinții mei murind când eram doar o copilă, destul de mică încât să nu-mi amintesc mare lucru despre ei. Bunica m-a crescut ca pe propria fiică.
― Nu am stare, Amaya. Dă-mi lopata înapoi, mai am puțin și termin! îmi spune, iar tonul îi sună mai mult a rugăminte, ca și cum ar avea nevoie de asta cu orice preț.
― Bunico, mă ocup eu. Ai lucrat destul astăzi, o rog din nou, refuzând să las lopata din mână.
Oftează cu greu, ca și cum oboseala ar fi ajuns-o din urmă la un singur semn. Aprobă din cap, părul cărunt ieșindu-i ușor de sub batic. Ochii ei căprui mă privesc cu drag, apoi o ia spre casă lăsânsu-mă singură.
Încă este lumină afară, dar o lumină dintr-a ceea ce este pe cale să se ofilească cu fiecare minut care trece. Este trecut de ora cinci, așa că nici nu este de mirare. Îmi simt mâinile gheață, dar vreau să fac asta pentru bunica Sofie.
Încep să iau zăpada de pe aleea și să o arunc în lateral, făcând asta în repetate rânduri.
Trec minute bune până la momentul în care mă simt privită, iar ochii, ca printr-o minune, se îndreaptă spre livada de lângă casă.
Atunci îl văd.
Vede și el că l-am observat privindu-mă, așa că dă să se întoarcă, dar eu arunc lopata pe jos, fără să gândesc. Ciudat, prin minte nu-mi trece nimic, nici că tipul ar fi periculos, nici că este foarte ciudat că se află în livada mea, pur și simplu încep să merg spre acel loc.
Se oprește în loc o clipă lungă, cât apuc eu să fac câțiva pași prin zăpadă, când deodată începe să meargă spre partea de livadă pe care nu o pot vedea din locul în care sunt, fiind în spatele casei, așa că grăbesc pasul.
Inima îmi bate incredibil de tare, ca și cum ar fi așezată pe un bas în funcțiune. Deodată nu mai simt frigul deloc, din contră, o căldură copleșitoare pune stăpânire pe mine în timp ce fug cât pot de repede spre copacii înghețați și goi din spatele casei.
Sunt sigură că îl voi găsi acolo, așa că mintea mea concepe un plan.
Ce-i voi spune sau ce voi face?
Când ajung îmi dau seama că gândurile mi-au fost degeaba, căci nu este nimeni în spatele casei. Absolut nimeni.
Vino-ți în fire, Amaya, revino-ți!
Mă simt ca și cum tocmai am avut o revelație, și nu una prea plăcută: am înnebunit.
Dar cum este posibil?
El a venit aici și aici nu ai unde să te ascunzi. Nu ai cum să dispari. Copacii sunt goi și trunchiurile lor sunt subțiri, nu ai cum să te ascunzi în spatele lor. Pe jos este așternută zăpadă, deci nu este deloc iarbă în spatele căreia să te poți ascunde.
Caut urmele și nu durează mult până le văd. Sunt câteva care se adâncesc spre livadă, așa că le urmez, deși inima mea nu mai are mult până va ceda. Tremur din toate încheieturile.
Înghit în sec și închid ochii pentru a mă asigura că nu am vedenii. Urmele se opresc dintr-o dată, că și cum tipul s-a evaporat.
Purta bocanci de data asta, iar pieptul era acoperit de un hanorac. Oricum ai lua-o, tot era îmbrăcat prea subțire pentru vremea asta.
Scutur din cap, încercând să-l fac să funcționeze din nou, fiind prea șocată să mai pot gândi cum trebuie.
― Chiar o iau razna? mă întreb pe mine însumi, începând să merg agale spre casă, să termin ceea ce am început.
După câteva minute în care îmi fac treaba intru în casă și apoi direct în cadă pentru o baie fierbinte. Dacă până astăzi mă gândeam tipul ăla destul de des, ei bine, acum mintea îmi este obsedată, nu alta.
Atâtea întrebări fără răspunsuri...
Dintr-o dată tresar, căci cineva îmi bate în ușă, iar ochii pe care-i țineam închiși se deschid privind înspăimântați spre ea, motivul fiind foarte clar: întâmplarea ciudată cu tipul ciudat.
Mi-a intrat o frică adânc în oase, chiar dacă atunci, pe moment, nu mi-a fost.
― Îți tot sună telefonul, scumpo, mă anunță bunica, iar pieptul până acum încordat mi se mai relaxează.
― Răspunde sau lasă-l să sune, strig ridicându-mă din apă, aceasta începând să se agite în jurul meu.
― Bine. Scrie că sună Edward, mă informează, apoi pașii o îndepărtează.
Răsuflu zgomotos auzind cine mă sună și deodată simt nevoia să intru înapoi în cadă, dar apa s-a răcit deja.
Când intru în dormitor bunica a dat drumul la căldură, așa că zâmbesc mulțumită.
Mâine este marți, așa că trebuie să învăț pentru cursul de literatură. Mă pun în mijlocul patului, în fund, cu picioarele încrucișate și încep să citesc din caiet, dar mintea nu mă prea ajută. Este ocupată cu altele.
După jumătate de oră în care am încercat să mă concentrez în zadar, arunc frustrată caietul pe jos și cobor să văd ce face bunica.
― Ce croșetezi? o întreb zâmbind când văd că lucrează de zor la o chestie albastră.
Mă așez pe canapeaua maro și mă strâmb ușor când aceasta scârțâie. Este veche, ca toate lucrurile din casă, de altfel.
― Îți fac o pereche de șosete pentru casă.
― Super! exclam, deși nu mi se pare deloc super.
Urăsc să port șosete de lână, preferând mai mult să stau cu picioarele goale.
― Ai vorbit cu băiatul care te-a sunat? mă întreabă, iar eu îmi mușc buza, căci uitasem complet.
― Nup. Nu era deloc important.
― Ești sigură? Te-a sunat destul de insistent, zâmbește ea. Te-a supărat cu ceva?
Bunica este ultima persoană cu care aș vorbi despre Edward, așa că clatin din cap și schimb subiectul, întrebând-o despre ce va găti mâine și când mă va învăța să fac și eu ciocolată de casă, fiind preferata mea.
Îmi privesc prietena pe deasupra mesei, lăsând aerul să-mi iese din piept cu zgomot.
Edward se află chiar în spatele meu, iar mâna lui este chiar pe umărul meu. Paige rânjește, uitându-se la fața mea înbufnată.
― Haide, Amaya, haide! se roagă Edward din nou, strângându-mă ușor de umăr.
Părul îmi cade pe față ca o perdea, ascunzându-mi expresia. Și salata pe care am mâncat-o mai înainte mi-a rămas în gât.
Tocmai luam masa de prânz în cantină când m-am trezit cu el în spatele meu, iar de atunci au urmat rugăminți și insistențe de a mă întâlni cu el după școală. Că vrea să-mi explice, cică.
Să-mi explice de ce filtra cu mai multe fete în același timp? Hm, chiar nu vreau să știu motivul. Pur și simplu, subiectul ăsta pentru mine este închis.
― Te rog, Edward, se uită lumea la noi! exclam, privind ochii care mă privesc de la diferite mese.
― Dacă accepți te las în pace, profită el de rușinea mea.
Mă întorc spre el cu obrajii în flăcări, iar culoarea maronie a ochilor lui mă uimește. Pe loc îmi aduc aminte ce anume m-a atras la el. Cu siguranță nu a fost doar ochii, ci și părul pe care-l poartă într-o freză la modă sau poate chiar și comportamentul lui de băiat rău. Poate chiar și faptul că este tipul popular al liceului.
― Nu vreau nici o explicație din partea ta, șoptesc pentru cât mai multă intimitate. Te rog să nu mai insiști!
― Voi insista până accepți, ripostează încăpățânat. Mergem să mâncăm în oraș și apoi te duc acasă. Dacă nu o sa vrei să mă mai vezi apoi, voi accepta.
Oferta începe să fie favorabilă.
― Bine. Ne întâlnim ,, La John" la ora șapte, îi spun, apoi mă întorc cu spatele la el, suprizând amuzamentul tăcut a lui Paige.
― Nu, vin eu după tine.
Îmi dau ochii peste cap, dar cad de acord.
― Este așa drăguț cum se strofoacă să te convingă! exclamă Paige imediat ce el se îndepărtează.
― Îhm, drăguț ca o lipitoare, mormăi întorcându-mă la mancarea mea, dar aruncând și o privire în jur la ceilalți studenți, care odată cu plecarea lui Edward de lângă mine s-au întors și ei la treaba lor.
Ochii mei trec și peste masa lui Edward pe care o împarte cu prietenii lui și văd că ochii lui sunt ațintiți spre mine. Îmi face cu ochiul, așa cum mi-a făcut și în prima zi când m-a observat pentru prima dată. Dacă atunci m-am rușinat, ei bine, acum îmi întorc fața indiferentă.
― Chiar nu îi mai dai o șansă? mă întreabă Paige, observând gestul meu. Așa de tare te-a călcat pe bătături?
― Da, Paige, m-a umilit, nu-ți dai seama? mă mir. Practic, eu voiam să fiu cu el și el părea să vrea să fie cu mine. De fapt, ne-am și sărutat de cateva ori, iar apoi, ce să vezi? Văd că nu sunt singura ,, viitoare iubită ". Știi cum m-am simțit când l-am văzut cu fata aia la masă?
Chiar mă uimește faptul că prietena mea cea mai bună nu poate înțelege ceva ce pentru mine este foarte logic.
― Înțeleg, dar totuși ai putea să-i mai dai o șansă. Ascultă, Amaya, uneori chiar cred că exagerezi, rostește cu o expresie serioasă.
Pufneac, simțindu-mă frustrată că discuția asta chiar există.
― Adică eu exagerez că nu vreau să fiu cu un băiat care m-a înșelat chiar înainte de a fi început o relația? întreb, privindu-o încruntată.
Ea soarbe o gură de cafea și apoi ridică din umerii ei goi, bluza roz pe care o poartă fiind decupată la umeri.
― Ce vreau să spun este că vă stătea bine împreună. În fine, este alegerea ta, mormăie. Haide, mai sunt cinci minute și îți începe ora de engleză!
Ne ridicăm, la fel ca majoritatea studenților, și o luăm pe coridoare, spre sălile încăpătoare în care se țin cursurile la liceul Devon.
Trei ore mai târziu, sunt în drum spre casă, cu gândul la discuția mea cu Paige. Sunt dezamăgită de perspectiva ei de a privi lucrurile și, mai ales, dezamăgită că ține cu Edward și nu cu mine. De când am ajuns eu, victima, să fiu judecată?
Acum, fiind lumină, nu-mi este frică să vin pe drumul din pădure, însă când se însereză îmi este puțin teamă. Bine, poate puțin mai mult.
Este clar că tipul acela, dacă nu a fost doar o imaginație, a fost atacat în această pădure. Altfel nu înțeleg cum a ajuns tocmai aici în halul acela.
Îmi este greu să cred că a fost imaginația mea, a lăsat dovezi în urma lui. Cum ar fi prosopul plin de murdărie și sânge și cearceful la fel de murdar și pătat.
A trebuit să le arunc pe amândouă a doua zi, cu inima bubuindu-mi de teamă că bunica ar putea să mă prindă băgând dovezile într-un sac pe care apoi l-am aruncat într-un container din oraș.
Parchez mașina în locul meu obișnuit, dar de data asta sunt puțin tulburată, căci o mașină de poliție este parcată peste drum. Știu că la noi a venit, căci altă casă nu este în apropiere.
Sper că este în regulă bunica, îmi spun cu inima cât un purice de teamă că ar fi putut păți ceva.
Trântesc portiera în urma mea și mă grăbesc să intru în casă, calcând pe zăpada care aproape este la fel de mare ca ieri.
Ușa nu este închisă cu cheia, așa cum este de obicei, ceea ce-mi confirmă că am avut dreptate. Aud o voce de bărbat în sufragerie în timp ce mă descalț de cizmele ude.
― Ah, a venit și nepoata mea! exclamă bunica necăjită.
Polițiștii, doi bărbați pe care nu i-am mai văzut niciodată, își ridică ochii din carnețelele în care tocmai notaseră ceva și îmi zâmbesc strâmb, în același timp examinându-mă.
― Bună, domnișoară, numele meu este John LeGrande, se prezintă unul din ei, un bărbat aproape de pensionare, cu un accent britanic și o mustață de invidiat. Partenerul meu se numește Roger Smith și ne aflăm aici pentru niște întrebări.
Acest Roger este un bărbat înalt de circa treizeci de ani cu niște trăsături aspre. Dă scurt din cap și fac și eu același lucru.
― Bună ziua, spun încet. Ce fel de întrebări?
Cei doi se privesc, apoi cel tânăr și înalt își pregătește pixul cu un aer serios. Îmi face semn să mă așez lângă bunica, iar după ce fac asta, începe șirul de întrebări.
― Ați văzut ceva ciudat pe aici în ultimul timp?
Mă încrunt.
― Ciudat în ce sens? întreb, sperând să primesc mai multe detalii.
Cel cu mustață se aplecă puțin spre mine.
― În toate sensurile.
Neg din cap și o privesc pe bunica care îmi zâmbește ușor.
― Poate o mașină străină, o persoană pe care nu ați mai văzut-o niciodată...
Inima îmi tresare, căci gândul mă duce imediat la străinul din pădure, pe care l-am găsit plin de sânge pe drumul din pădure. Atunci îmi pică fisa și mintea începe să se pună în mișcare.
― S-a întâmplat ceva prin zonă, domnule polițist LeGrande? izbugnesc dintr-o dată, iar buzele lui zvâcneac puțin.
― O crimă în pădure, rostește după o pauză tensionată.
― Deci, răspundeți la întrebări, domnișoară Perkins! intervine polițistul mai tânăr. Ați văzut pe cineva necunoscut prin zonă sau poate chiar pe cineva cunoscut? repetă întrebările, privindu-mi atent reacțile.
Inima îmi bate tare de tot și nu știu cum să procedez. Am văzut pe cineva care se încadrează într-un suspect, dar nu pot să le spun. M-ar crede nebună, pur și simplu. Așa că, mușcându-mă pe dinăuntru de obraz, clatin din cap.
― Nu am văzut pe nimeni, domnilor polițiști. Nimic suspect sau care să-mi atragă atenția.
Privirile lor rămân fixate pe mine și-mi dă impresia bizară că încearcă să vadă la mine orice ar putea da de înțeles că mint. Încetez numaidecât să-mi mușc obrazul, dar cred că ei observă asta. Mă rog în gând să nu mai pună și alte întrebări care să mă pună în dificultate.
― Nici dumneavoastră, doamnă Perkins? o întreabă pe bunica domnul LeGrande. Sunteți sigură?
― Vă dați seama că vă spuneam, domnilor. Atât eu, cât și Amaya.
Polițistul mai tânăr încuviintează și ambii se ridică în picioare, scuturându-și pantalonii.
― În regulă, vorbește tot el. Să nu ieșiți noaptea din casă și să țineți ușile închise, ne avertizează, iar pe șina spinării îmi trece un fior. Luați-o ca pe un sfat.
― Așa vom face, mulțumesc tinere! Sper să rezolvați repede cazul.
― Și noi ne dorim asta, răspunde LeGrande. Dacă vedeți ceva suspect, vă rog să ne sunați la numărul de telefon de pe cartea de vizită, continuă, dându-i bunicii o mică hârtie cartonată.
Odată ce rămânem singure și mașina lor pornește pe drumul spre oraș, o privesc pe bunica cu sprâncenele împreunate la mijloc.
― Domnul Cade, îmi spune ea, citindu-mi întrebarea pe față.
Domnul Cade pădurarul, continui în minte în timp ce mă închid în dormitorul meu și mă așez pe marginea patului.
Am adus un criminal în casă? Sau acel tip era victima criminalului? Vinovăția faptului că nu am chemat salvarea sau poliția în acea seară apare din nou, de data asta atât de puternică încât o simt ca pe o durere de stomac.
Ce faceți? ❤
Pentru că este începutul, sar putea să fie puțin plictisitor 😂🙈
Păreri? 🥺