Să vorbim puțin despre Jisung. Există, într-adevăr, o groază de persoane numite Jisung, însă astăzi vom discuta despre un anume Jisung.
Cel vopsit în tonuri de gri, căruia i se mai spune și "puiul". Presupun că-l cunoaștem cu toții, nu-i așa?
Park este un băiat rebel, pe care mama lui îl obligă să-și viziteze bunicul, internat într-un azil. Femeia își cunoaște copilul și știe foarte bine că pedeapsa aplicată este una potrivită, căci Jisung cu siguranță ar prefera să-și petreacă timpul fie alături de prietenii lui, fie închis în dormitor, cu jocurile lui video, fie făcându-le pe amândouă. Însă doamna Park consideră că este spre binele lui. Fiul ei nu s-a înțeles prea bine cu bunicul lui niciodată. De ce? Nici măcar ea nu avea habar. Poate se datora fricii pe care bătrânul i-o insufla micului Jisung. Așadar, cea mai bună soluție ar fi fost, cu adevărat, să-l facă pe fiul ei să petreacă timp cu bunicul, să se apropie de el, pentru a-l împiedica să-și mai irosească adolescența lipit de un aparat, ori făcând lucruri nu foarte cuminți cu prietenii lui — din nou, mama își cunoștea puiul prea bine.
Și așa ajunse Jisung în azilul "Happy Years". Tânărul cu păr cenușiu își rotea ochii prin încăpere și nu putea înțelege cum de instituția purta denumirea de "ani fericiți". Fericiți? Serios? Jisung simțea deja cum intră în depresie.
Imediat ce pătrunse în clădire, bătrânicile începură să se holbeze la el. Chiar nu mai văzuseră vreodată un băiat?
Merse să discute cu bunicul lui. "Bună" și "pa" fuseră singurele replici pronunțate de amândoi.
Iar după cum fusese el instruit de mama lui, trebuia să rămână în incinta azilului până la ora șase. Întreaga lui zi, dusă pe apa sâmbetei!
Cum nu-i rămânea altceva de făcut, hotărî să converseze cu bunicuțele.
— Bună ziua. — Vorbi, așezându-se la masă. — Sunt nepotul lui Park Chanyeol.
— Urechiatul? — Întrebă o bătrână, care tricota. — El este unul dintre cei chipeși.
Jisung își ridică o sprânceană.
— Nu știu cum să vă răspund la așa ceva...
— Vei veni des pe-aici de-acum încolo? Niciodată nu te-am mai văzut. — I se adresă o alta.
— Da, voi veni pentru un timp.
— Și câți ani ai?
— Am șaisprezece.
— Oh, aproape vârsta nepotului meu. — Continuă discuția o altă doamnă. — Va veni și el mai târziu.
— Grozav.
— Cum te numești?
— Jisung. Dumneavoastră?
— Eu sunt Zhong Min A. — Se prezentă bunica. — Iar ele sunt Na Taeyeon și Im YoonAh.
— Încântat de cunoștință.
— Și ce știi să faci tu, Jisung? — Luă cuvântul YoonAh. — Chenle ne cântă de câte ori vine aici.
— Păi... Cred că pot dansa.
— Foarte frumos! Cred că avem o boxă pe aici pe undeva. Poți să o cauți și să-ți pui una dintre melodiile tale favorite.
Băiatul le privi pe doamne, confuz.
— Poftim?
— Da, chiar vrem să te vedem dansând. Nu îi poți refuza pe vârstnici. — Interveni Taeyeon.
Băiatul se ridică de pe scaun încet. Bătrânicile îl ghidară spre boxă. Își alese o melodie din telefonul său, apoi începu să danseze.
Așa își petrecu următoarele două ore. Și tot mai mulți bătrâni se adunară să-l vadă.
Într-un final, Jisung observă apariția altui băiat. Văzându-l de vorbă cu doamna Zhong, își închipui că el era Zhong Chenle. Avea să-și facă, în sfârșit, un prieten.
Își continuă spectacolul. Iar băiatul continuă să-l privească de departe, însă cu repulsie.
Când în sfârșit putu să se odihnească, văzu că cel mai scund se pregătea de plecare, căci era deja ora șase.
— Bună. — Îl salută pe Chenle, care doar încuviință.
— Bunicul meu mi-a spus că pot să-ți vorbesc. — A spus prima minciună care i-a venit în minte.
— Pentru ce?
— Am putea fi prieteni. Îl voi vizita pe bătrân în fiecare zi, începând de astăzi, și ar fi mai puțin plictisitor dacă aș avea un amic de vârsta mea.
— Nu vreau să-ți fiu prieten.
— Nu? Ei bine, la asta nu mă așteptam... — Șopti cel înalt. Toată lumea și-l dorea ca prieten. — Dar de ce nu?
— Pur și simplu, nu vreau. Acum scuză-mă, dar trebuie să mă retrag.
Iar Jisung îl urmări cu privirea pe băiatul care pleca. Fusese destul de ciudat.
Și în următoarele săptămâni, Jisung încercă să fie prietenul lui Chenle, în timp ce acesta continua să-l privească, dușmănos. Realiză că băiatul era destul de competitiv atunci când bunicuțele îi rugau ceva, iar el era primul care se oferea să facă orice.
Iar Jisung își dădu seama că poate acel azil nu era atât de plictisitor, până la urmă. Îl amuza modul în care Chenle se comporta, de parcă ar fi fost inamici.
Tânărul credea că micul chinez se purta astfel cu el, căci el îi furase atenția pe care bătrânele i-o oferiseră de atâta timp. Ba chiar spuneau că el era mai chipeș decât Chenle.
Dar ciudățenia cea mai mare pentru el fusese faptul că bunicuțele începuseră să-i cupleze pe amândoi, deși trecuse mai mult de o lună, iar ei abia dacă schimbau două vorbe.
Asta îi păru deranjant celuilalt. Nu voia să fie cuplat cu un alt băiat... Poate dacă ar fi fost cu o nepoată sau o asistentă... Chiar erau câteva tinere, frumoase, care-i atrăseseră atenția. Pe Jisung nu l-ar fi deranjat asta...
Însă, într-o zi, din senin, cel mai mare se apropie de el.
— Bunica mi-a spus să-ți vorbesc. — Mormăi.
— Interesant. — Jisung râse, căci se vedea clar că blondul nu-și dorea să i se adreseze. — Și cum ești, Chenle?
— Destul de bine, cred.
— Grozav! Vrei să jucăm ceva? — Întrebă băiatul.
— Ce anume?
— Bunicul spune că avem o masă de ping-pong la etajul al treilea.
— Nu am auzit de ea niciodată. — Chenle își încrucișă brațele în dreptul pieptului, însă sfârși prin a-l urma pe scări pe agilul tânăr.
— Ai aflat de ea acum. — Îi spuse celălalt, ajungând în dreptul mesei prăfuite. — Haide. Învinsul va trebui să pozeze pentru doamna Na.
Ambii adolescenți știau că aceasta era o pedeapsă grea, întrucât doamna adora să aleagă pe oricine pentru a-i fi muză. Problema era că persoanei îi era total interzis să se miște, pentru cel puțin trei ore.
Începură să joace. Jisung era un jucător bine pregătit, însă Chenle nu se descurca atât de bine.
— Deci am câștigat. — Afirmă Jisung. Chenle nu avusese nici măcar un punct.
— Refuz. — Se încruntă celălalt. — Nu mă pricep la ping-pong.
— Atunci la ce te pricepi? — Surâse Jisung.
— La orice, în afară de ping-pong, matematică și orice are legătură cu sportul.
— Deci la nimic.
— Mă pricep foarte bine la cântat.
— Am mai auzit despre asta. Însă nu cred până nu aud cu urechile mele.
Chenle se încruntă spre el.
— Păi dacă nu ai mai face în așa fel încât să fii tu în centrul atenției, aș putea să cânt. Dar cât timp ele mă ignoră, nu am de gând s-o fac. — Chenle se așeză pe podea.
— Ele au gusturi mai bune de atât. —Chinezul își scoase la suprafață râsul de delfin, iar Jisung se așeză lângă el. — Îți jur că nu intenționez să fiu în centrul atenției. Dar parcă aș fi un bec pentru niște fluturi care tot zboară spre el.
Chenle își scutură capul.
— În fine, rămânem rivali.
— Dar eu vreau să-ți fiu prieten!
— Nu oricine are onoarea de a împărtăși o prietenie cu marele Zhong Chenle. — Tânărul se ridică în picioare, iar Jisung îi întinse mâna, pentru a fi ajutat. Celălalt îl trase în sus.
— Vai mie, și cum îți spun prețioșii tăi prieteni?
— Mărețul Chenle. — Jisung izbucni în râs.
Poate că, treptat, ar fi devenit prieteni. Până la urmă, nimeni nu-l refuză pe Park Jisung.