Emma
Am fugit la spital într-un suflet. Mi-am cheltuit toți banii de astăzi pe un taxi, însă asta nu contează. Sunt în fața unei cladiri mari și impunătoare. Cu toate astea, nu stau să admir. Aici e mama Intru, căutând rapid un lift. Norocul meu că îl găsesc imediat. La ce stresată sunt, văd numerele de pe butoanele liftului duble. E real? Poate totul e doar un vis. Încerc să-mi imaginez că mama avea doar niște răni minore și îi va da drumul imediat acasă, la casa noastră pentru care a muncit atâta. Trebuie să mă controlez. Încep să uit și cum se respiră corect. Niciodată nu mi-am imaginat o casă a noastră atât de plăcută. A durat ceva până să ne permitem una doar a noastră și trebuie să ne bucurăm de ea în continuare împreună. ,,Împreună". Ajunsă la etajul corect, simt cum rămân paralizată în lift. Tot corpul meu tremură, dar nu vrea să plece din loc. Haide, Emma! HAIDE! Îmi adun toată forța care a mai rămas din mine și pășesc înainte. Îl văd pe unchiul meu, stând pe un scaun de pe hol cu fața în mâini. Îşi ridică capul când ajung lâng el. E roşu tot. Nu te uita așa la mine. Zâmbește-mi! Vreau să știu că totul va fi bine. Haide, zâmbeşte-mi! Mama e bine, nu? Spune-mi că e bine! SPUNE-MI!
- Ai ajuns prea târziu.
Aceste cuvinte se înfing ca niște cuțite în sufletul meu. Copleșită de sentimente, cad în genunchi, sfâşiată de toate amintirile cu mama, care îmi apar în mintea mea una după alta. Mi se pare ireal. Aștept să o văd pe mama, spunând că e o glumă. Refuz să accept, însă lacrimile unchiului meu îmi spun că totul e cât se poate de real. Nu se poate. Ce mă voi face fără ea? Pierderea mamei este acum o nouă viață pentru mine, dar e prea devreme. Nu pot suporta o durere atât de mare. Nu sunt pregătită. Încep să plâng și eu, în genunchi, cu mâinile pe față. Aș vrea să intru în salon, s-o văd, dar nu mai am putere. Mătușa iese de acolo cu fața roșie și cu lacrimi în ochi. Mă ridică de pe jos și se oferă să mă sprijine. Intru în salon, iar privirea imediat mi se duce la mama, care este întinsă pe pat, cu capul bandajat. Ochiul stâng are un pansament, iar cel drept este închis, de parcă dorme. Plec din brațele mătușei, mă pun direct lângă pat și apuc mâna mamei, punându-mi palma ei rece pe obrazul meu cald. Vreau să-i simt pentru ultima oară atingerea. Plâng zgomotos. Nu am crezut niciodată că pot plânge așa. Pentru că nu am fost niciodată atât de rănită pentru a face asta. Urlu de durere în timp ce toată lumea e în jurul meu cu ochii roșii.
~☆~
Ce fac eu aici? Sufăr. Am condus-o pe mama pe ultimul drum. Mi-aş fi dorit să-i fi spus măcar cât de mult o iubesc pentru ultima dată. În acest moment, mă uit la o piatră înconjurată de flori. Îmi pare rău pentru tot: când ți-am făcut probleme, când te-am speriat, îngrijorat sau supărat. Sper că ești bine pe lumea cealaltă. Ahh! Nenorocitul care a intrat în mașina mamei va stat la închisoare doar 20 de ani, dar nu e de ajuns. O viață ar trebui să fie plătită cu altă viață, părerea mea. N-ar trebui să gândesc cu atâta ură, însă nu mă pot abține. Sunt prea copleșită de tot soiul de sentimente puternice. Mă uit la cerul cenuşiu, înconjurată de toți oamenii în negru, care au venit și ei să o conducă pe mama pe ultimul drum. E un tablou sumbru. Fiecare a venit la mine să-și spună regretul, să mă ia în brațe sau să-mi pună o mână pe umăr în semn de încurajare. Acum, toți pleacă. A început să plouă. Unii deschid umbrelele, iar alții acceptă ploaia, cum am făcut și eu. Nimic altceva nu mă mai poate doborî, cum a făcut pierderea mamei. Dacă aș putea să dau timpul înapoi aș iubi-o mai mult în fiecare zi, cum nu am făcut-o în atâția ani. Aș fi fiica care n-am fost niciodată. Aș fi... O nouă rundă de lacrimi se prelinge pe obrajii mei. Până şi cerul plânge pentru mine. Huh! Trebuie să mă duc acasă și mă prefac că totul e bine. Dau să plec, tatăl meu şi cu noua lui soție, Lily, apar din senin și-mi taie calea. Nu înțeleg ce caută aici. Cine naiba le-a permis să vină? Tata nu trebuia să fie la înmormântare. Sunt convinsă că nici mama nu-l vrea prezent. Sau poate e o idee bună să vadă până unde a ajuns nepăsarea lui - până la moartea unei femei nevinovate și un copil singur. Nu trec în custodia lui nici moartă. Prefer un loc lângă mama în mormânt, decât un loc în casa lui.
- Emma, îmi pare rău pentru mama ta şi pentru tine. Eu şi Lily ne-am gândit să te luăm la noi. Avem o casă...
- Refuz. Ce te face să crezi că venind aici pe nepusă masă, aducând o simplă vorbă, m-ar face să vin cu tine?
Toată viața mea am așteptat să-i arunc aceste vorbe în față.
- Ai plecat când mama ți-a zis că e însărcinată, om fără suflet și acum, te-ai întors și-mi vorbești de parcă ne cunoaștem. În trecut, nu ai vrut să-mi fii tată... Ești pur si simplu penibil. Ți-a păsat vreodată dacă aveam ce pune pe masă? Dacă eram bine? Dacă îmi lipsea iubirea unui tată? Nu. Absolut nu. Eu nu mai sunt de mult fata ta. M-ai pierdut când ne-ai părăsit. Te rog, să nu mai apari niciodată în viața mea. N-ai ce căuta aici. Las-o pe mama să se odihnească pe lumea cealaltă în liniște. Mă descurc fără tine. Doar m-am obişnuit, străinule.
Tata rămâne fără cuvinte și până să zică ceva, măresc pasul cu mâinile în buzunar. Nu vreau să mai aud nici măcar un cuvânt de la el. Este un nimeni pentru mine. Nu merită niciun lucru bun venit din partea mea. Dacă mă gândesc mai bine, până și vocea lui mă enervează.
- Emma, te rog, să mă asculți, strigă tata în urma mea.
Strâng din dinți, fără să mă întorc.
- Niciodată. Voi pleca exact ca tine din viața mamei. Ești un mare gunoi că ai îndrăznit să vii aici. Să nu te prind că încerci să mă cauți. Stai departe de mine și de viitorul meu!
Plec fără să-i mai spun ceva sau să aştept încă o vorbă de la el. Decid să merg singură prin ploaie. Mă încăpățânez să-i mai cer bani de taxi unchiului meu. Merg pe jos, prin ploaia nemiloasă, până decid să mă opresc într-o stație de autobuz, fiindcă găsesc niște bani rătăciți în buzunarul gecii. Lumea cam întorce capul mirată după mine. Nu ați mai văzut o persoană distrusă? Regret că nu mi-am luat ceva cu glugă pe mine, în loc de un tricou negru. Îmi dau părul ud de pe față și mă așez pe banca din stație. O doamnă se uită la mine. Prima dată, am crezut că se uită dezgustată la mine, dar, de fapt, mă privește cu milă. Scoate un pachet de șervețele. Întinde mâna spre mine cu două șervețele. Le iau și îi mulțumesc. Mă șterg pe față, gât, piept și brațe. Apare autobuzul și mă pun pe un scaun la geam. Mă apuc să-mi piaptăn părul cu degetele. Sunt foarte agitată. Nu mă pot controla și îmcep să plâng.
~☆~
Intru udă leoarcă în casă. Picături cât o monedă rămân pe podea, când păşesc. Tare mult mi-aș dori să fiu certată pentru asta. Când ajung în dreptul bucătăriei, îmi sare în ochi cana mamei, pe care abia i-am cumpărat-o. Nici nu-mi dau seama cum într-o clipă sunt în fața ei. Pur și simplu picioarele mele au mers singure. Fără să gândesc, lovesc cana, țipând de durere. E nevoie ca cineva sau ceva, în cazul acesta, să mai simtă ce înseamnă să fii distrus. Cana se izbește de perete, transformându-se într-o gramadă de cioburi. Ecoul sunetului pe care l-a produs când s-a izbit de perete îmi răsună în cap de parcă s-a spart în el. Picioarele iar încep să meargă singure, dar mai mult târându-se chinuite. Mă duc în baie să arunc hainele ude în coșul cu rufe, apoi intru în camera mea și pun pe mine doar niște chiloți și un tricou lung. Nu voi mai ieși din casă toată săptămâna. Îmi văd ochii unflați în micuța oglindă de pe noptieră. Arăt groaznic. Vreau să mă duc la ea, dar cad brusc în genunchi, plângând şi punându-mi capul pe pat, înconjurându-l cu brațele. Nu se poate una ca asta. Nu pot asimila asta. E imposibil de crezut. De ce eu? Într-un final, ațipesc.
Simt o uşoară zguduitură. Mă trezesc buimacă. Unchiul meu stă lângă mine, în genunchi, cu același sacou negru, asortat cu pantalonii şi cămaşa neagră de la înmormântare. Mă priveşte ca pe un animal abandonat. Prea multă milă se reflectă în ochii lui, iar eu mă simt deja fragilă, dar nu-mi doresc să fiu. Vreau să dau impresia că sunt puternică și matură să-mi continui drumul singură în viață. Nimic nu trebuie să mă oprească. Voi rămâne mereu în picioare, exact ca mama.
- Voi nu înțelegeți că eu vreau să locuiesc singură? Sunt destul de mare.
Unchiul meu zâmbește trist.
- Am înțeles decizia ta, de aceea am cumpărat casa asta și într-un testament de al mamei tale, spune că mi te dă mie în custodie cu tot cu casă. De aceea am fost plecat mereu. Îmi pare rău că nu am putut să fiu cu tine.
- Nu-ți cere scuze. Știu că ești mereu alături de mine. Mama a lăsat un testament? Știa că într-o zi...
- Mama ta s-a gândit la tot pentru tine. Toată viața ei și-a dedicat-o ție, fata ei, pe care a vrut să o protejeze.
Unchiul mă ia de mână, iar eu îl țin strâns.
- S-a asigurat că orice s-ar întâmpla tatăl tău nu te va avea niciodată, de aceea m-am luptat pentru a reuși să te țin în siguranță cu familia ta. Să nu uiți niciodată că eu și mătușa Carole suntem familia ta.
Dau din cap.
- Am vorbit cu judecătorul și cu un avocat bun, continuă unchiul. Totul va merge bine. Nu voi locui cu tine, dar am primit un apel de la domnul Myers. Mi-a spus că vechea ta prietănă din copilărie, Georgy, vine aici, în Los Angeles cu iubitul ei și i-am propus să stea în casa ta. Au o afacere și sosesc astăzi. M-am gândit că vei vrea o companie de vârsta ta. De fapt, iubitul ei are o afacere de făcut aici și a luat-o și pe ea cu el. A fost de acord domnul Myers să-i lase să stea cu tine. Dacă vrei și tu...
- Bineînțeles că sunt de acord.
Încerc să-mi revin în fire. Iubit cu afaceri? Oare cine? Fac ochii mari când realizez cine vine. Georgy chiar vine aici? Din New York? Am vorbit cu ea foarte rar pe rețelele de socializare. E neobișnuit că vrea să stea aici. Dacă nu ne vom înțelege?
- S-a mutat în New York acum 9 ani. Stai! Chiar vrei să spui că a venit iar aici, în Los Angeles? Nu cred.
Unchiul meu zâmbește, dându-mi de înțeles că e adevărat. Rămân uimită de veste. Nu știu cum să reacționez. Parcă o mică luminiță de fericire s-a aprins în interiorul meu. Poate mă îndoiesc de faptul că nu ne vom mai înțelege. Îmi doresc mult s-o revăd. Eu şi ea am fost foarte apropiate. Când s-a mutat în New York, datorită unui nou loc de muncă mai bun pentru tatăl ei, am simțit cum totul s-a schimbat. Persoana care mă înțelegea cel mai bine dispăruse, iar acum a reapărut. Fix în cel mai bun moment. Am păstrat legătura prin telefon şi rețelele de socializare, dar nu era la fel. Să o revăd față în față, mai ales că amândouă am mai crescut, va fi unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea. Mă întreb cât de mult s-a schimbat.
- Trebuia să fie o surpriză pe care ea ți-ar fi spus-o, dar se pare că am stricat-o. A fost pentru o cauză nobilă.
- Cui îi pasă?! E minunat! Când vine?
Mă ridic și mă scutur.
- Cam peste o oră, spune unchiul, uitându-se la ceas.
- Peste o oră?!
Când aud, fug la dulap să-mi iau nişte haine mai colorate şi mă apuc hotărâtă să fac curat. Ahh! Nu pot s-o primesc în dezordinea asta. Va zice că sunt... Nu știu - ceva îngrozitor. Repede! Repede! Unchiul meu se uită mirat la mine cum fug ca o disperată din stânga în dreapta. Ba cu aspiratorul, ba cu mopul, ba cu cârpa de șters praful. Nu trebuie să ratez nici un punct. Nu mai știu pe ce să pun mâna.
Peste o jumătate de oră și 10 minute, am fost gata. Un timp record pentru mine. Mă gândesc că ar fi politicos să le pregătesc şi o masă. Hai să văd dacă am ceva bun îm frigider. Când deschid frigiderul, rămân șocată. E gol. Nu se poate! Chiar acum?! Ah! La naiba! Mătușa a luat mâncarea acum trei zile din frigiderul ăsta, ca să se asigure că nu se va strica mâncarea. Fug afară prin ploaie la magazinul din apropriere. Cred că am golit pe jumătate magazinul. Nu știu ce preferă Georgy, dar voi încerca să fac cea mai bună mâncare pe care am gătit-o vreodată. Mă întorc acasă. Unchiul stă la masă și bea cafea. Bine că am făcut ca totul să fie impecabil în casă, de parcă venea preşedintele la noi, iar masa era aranjată într-un mod minunat, ca să mă pot ocupa de gătit. Îmcep prima dată să toc legumele. N-ar strica o salată. Unchiul meu se oferă să mă ajute, dar îl refuz, așa că hotărăște să se plimbe prin casă şi admira curățenia pe care am făcut-o în viteză. Nu l-am lăsat să ridice un deget. Eu trebuie să mențin casa asta. Sunt frântă, însă nu e vreme de stat. Din cauza aburului venit de la oală, îmi transpiră fruntea. Iau un prosop repede și mă șterg. Simt că am să cad într-un moment sau altul. Niciodată. Rămân în picioare.
- Remarcabil. Hmmm! Trebuie să apară, îmi zice unchiul cu ochii la ceasul de la mână. Ce zici?! Eşti pregătită s-o revezi pe Georgy?
Arunc și morcovii în oală și-mi pun șorțul în cuier. Până mă întorc, legumele vor fi fierte.
- Imediat. Da. Sper doar să nu se supere că vor trebui să aștepte puțin până masa e gata.
- Termină cu prostiile.
Hotărâtă îmi aranjez rochia şi părul. Cum ar trebui să o întâmpin pe Georgy? Un simplu ,,bună"? O îmbrățișare? Un țipăt? Asta e o problemă. Ah! Văd ce decide ea. Am emoții. Nu durează mult până când o Tesla Model S, Plaid, neagră a parcat în fața casei mele. E curată şi lucește în lumina soarelui. Dacă este mașina lui Georgy, deja sunt mega invidioasă pe ea. Încă nu știu ce să-i zic pentru început. Uşa şoferului se deschide. Oh, Doamne! Era un tip de vreo 18-20 ani, chipeș, cu părul negru, aranjat, mai lung în partea stângă, aproape că-i intra în ochi, iar ochii erau de un albastru furtunos şi privirea aspră. Mă fixează chiar pe mine. Ce serios e! Deși, e fermecător. Îmbrăcat de parcă era un avocat sau poate un majordom... Hmmm! Poate prietena mea și-a luat un servitor. Și ce servitor! După coboară o fată scundă în comparație cu el. După gesturi, îmi dai seama imediat că este Georgy. Înainte părul ei castaniu și lung era prins într-o coadă, acum e până la umeri. De ce nu mi-a zis că s-a tuns? Purta o cămaşă albastră în carouri, cu o pereche de colanți negrii. Schițează un zâmbet și se uită în jur până când mă zărește. Îmi strigă numele şi fuge spre mine, ca un copil. Ne luăm în brațe. O îmbrățișare strânsă. Mă bucur că a făcut ea primul pas.
- Ce mult te-ai schimbat! Şi de ce te-ai tuns? mă mir eu, atingându-i părul.
- Se ciufulea prea repede. Şi tu te-ai schimbat foarte mult. Ești foarte frumoasă. Aș vrea și eu să fiu înaltă ca tine.
Georgy se ridică pe vârfuri, ca să fie într-un drept cu mine, dar după două secunde renunță. Chicotesc.
- Chiar îmi pare rău de mama ta, îmi spune, schimbându-şi expresia feței.
Nu vreau să-i arăt durerea pe care o țin în mine. Vreau să vadă ce fericită sunt că o revăd.
- E okay. Faptul că eşti aici este cel mai bun medicament pentru mine, zic și o strâng în brațe mai tare.
Tipul care a coborât din maşină înaintea ei vine lângă noi cu un coş plin cu dulciuri, șampanie și multe alte bunătățuri. Oh! Stai! Unchiul a zis că vine cu iubitul ei. Dar tot mai mișto era să fie un servitor sau șoferul. Eh! Pare un tip foarte sofisticat. Ar fi comic să fie șoferul. E cam diferit față de ea din toate punctele de vedere. Nu văd nimic asemănător la ei. Înalt și prea serios. Totuși, dacă ei consideră că se potrivesc sunt de acord. Mă uit la el și simt un fior când îi întâlnesc privirea rece. Mă întorc imediat spre Georgy. Îmi dă drumul și se uită călduros la iubitul ei.
- El este Filip, iubitul meu. Sper că nu te deranjează că va sta cu noi, dar...
- Mă bucur să te cunosc. Georgy îmi povestea în fiecare zi de tine. Acesta este al tău, o întrerupe Filip, dându-mi coşul cu dulciuri.
Mi-a afișat un zâmbet, dar a dispărut repede de pe fața lui. Alt lucru complicat va fi să mă împrietenesc cu el. Yey! Abia aștept. Măcar ironia nu mă dezamăgește niciodată. Georgy încă zâmbește și îi aruncă o privire insistentă lui Filip. Cumva vrea să...
- Ia-o şi tu în brațe! îi ordonă, arătând spre mine.
Exact. Să mă ia în brațe. Mă ia în brațe doar că i s-a ordonat. Nu a schițat nicio expresie de bucurie că m-ar îmbrățișa. Deja am impresia că nu ne vom înțelege. Nu simt căldură în îmbrățișarea asta absolut deloc. Parcă am luat în brațe o stâncă rece.
- Să împarți dulciurile cu Georgy. Adoră dulciurile, îmi spune el la ureche în şoaptă.
Clatin uşor din cap, zâmbind. Asta a fost neșteaptat. Georgy pune degetul într-un mod adorabil pe obrazul lui Filip după ce-mi dă drumul, spunând ,,Puf!", apoi face şi cu mine acelaşi gest. Alt lucru neașteptat. Se duce la unchiul meu, fără să mai facă ceva sau să îmi spună ce a însemnat acest gest. Ce tocmai s-a întâmplat?
- Acesta este unul dintre gesturile ei ciudate de afecțiune. Mai are multe altele, îmi explică Filip. Sunt ciudate, dar adorabile.
- Am înțeles. Abia aștept să o cunosc din nou.
- Te vei distra.
Nu mai mult decât cu tine. La ce fel te uiți la mine... Nu văd o prietenie prea frumoasă.
~☆~
Georgy pare uimită de interiorul casei. Merge încet să nu scape vreun obiect din casă nevăzut. Atinge tablourile şi împinge uşile puțin deschise, uitându-se în camere. Este exact ca o copilă curioasă. Filip cară bagajele. L-am ajutat şi eu cu unchiul cu câteva. Sunt prea multe. Se mută definitiv aici și nu știu? Le fac semn cu capul unde să mă urmeze. După ce Georgy a studiat tot parterul, a venit după noi sus, la etaj. Mă priveşte ruşinoasă şi-mi ia bagajele brusc din mână.
- Nu mă deranja, protestez.
- Dar nu stă frumos să care gazda bagajele. Îmi pare rău.
- ,,Gazda"! Noi aici suntem ca o familie, Georgy.
Rămâne blocată când aude de familie, de parcă și-a amintit ceva.
- Nu trebuie să-ți fie ruşine. Ne cunoaștem din copilărie, continui. Nu suntem străini. Uite! Aici veți sta voi, zic, arătându-le și deschizând uşa dormitorului mamei.
Îmi zâmbește la început, dar zâmbetul îi dispare când își dă seama a cui cameră e aceasta. Știu că e un lucru nepotrivit, dar nu vreau să simt această cameră goală. Nu sunt pregătită să văd că nu mai iese sau intră nimeni, cum se plimba mama de zor prin această cameră. Cineva trebuie să stea neapărat aici.
- Putem dormi şi pe canapea. Nu se poate să dormim în dormitorul mamei tale, protestează Georgy, dându-se cu un pas în spate.
Filip dă din cap aprobator şi se dă şi el cu un pas mai în spate. Pe canapea? Pe canapea nici câinele nu l-aș lăsa să doarmă, dacă aș avea unul. Sper ca mâine să înceteze cu politețurile astea adresate unui străin. Nu le suport deloc. Eu nu sunt un străin.
- Nu. Vreau să dormiți aici. Nu doresc să simt camera asta goală. Vă rog, să stați. Înseamnă mult pentru mine.
Georgy vine lângă mine şi îşi aşează mâna pe umărul meu. Mă privește înțelegătoare.
- Dacă asta te face mai fericită, vom sta aici.
- Mulțumesc, spun în şoaptă, privind-o în ochi.
Am pierdut-o pe mama, dar am câștigat o prietenă. Viața mea mereu mi-a dat pierdere și câștig.