Tusetele fantomatice se izbeau de pereții spitalului și parcă suflau plumb peste tot ce se găsea cuprins între ei. Doctori și asistente se învârteau printre pacienți, erau confuzi, obosiți; era momentul pe care Mira îl așteptase: holul era prea plin, nimeni nu îi va observa. Nu avea cum să intre altfel în morga spitalului decât dacă se amestecau printre furnicile care se învârteau de la un bolnav la altul. Stăteau în mijlocul unui hol luminat de câteva lămpi, aceea ce îi făcea să asemene unor fantome: toată lumea îi ocolea și dispăreau tot mai mult cu fiecare privire care confirma faptul că sunt și nu sunt acolo. După cum își tot repeta Vlad, nu avea cum să fie reală, sau dacă era, nu avea cum să fie real nimic din ce spunea sau făcea: pentru el, ea izvorâse din smoală și l-ar fi prins și pe el în același material și l-ar fi privit cum se zbate și scufundă. Cum nu mai avea nici un aliat, căzuse la o înțelegere cu ea, din teamă că o să adoarmă apoi o să se trezească iar lângă un cadavru și nu o să poată spune dacă e vinovat sau nu pentru că nici el nu știe. De când evadase din închisoare nu a mai avut liniște: tot timpul în gardă, tot timpul pregătit să se apere sau să fugă. Își tot repeta că dacă nu era vinovat de asta, era vinovat de cealaltă și nu găsea o explicație rațională pentru situația în care se afla.
Se auziră de undeva din capătul holului pași ușori. O infirmieră căra pe brațe un coș cu halate abia spălate, iar fața îi înghețase într-o expresie de oboseală pe un fundal mort ca de marmură. Mira începu să fredoneze, tonurile timide nu aveau nici un efect. Se ascunse în spatele unei coloane reci. Ridică tonul, infirmiera se oprii pentru câteva clipe, era năucă, Mira continuă să fredoneze, apoi să articuleze cuvinte întregi care se scurgeau lent ca mierea în urechile femeii. Infirmiera lăsă coșul să îi cadă din mână și se grăbii spre un colț îndepărtat al holului, spre un adevărat spectru. Trecu ca un fulger pe lângă Mira, repetându-i halucinației din colț că nu trebuia să fie acolo, să se întoarcă în salon. Femeia aceea vedea un pacient bolnav, Vlad o vedea doar pe ea. Asistenta auzea tusete puternice, iar el îi auzea cântecul vrăjitoarei care-i promisese că-l va ajuta, dar ea se juca cu mințile supușilor lui. Luară cât de repede putură două halaturi, un cearșaf și o targă ce se găsea în hol și se îndreptară spre morgă.
Soldații care păzeau ușa de la morgă dădură cearceaful la o parte: Vlad înghețase de-a dreptul. Unul dintre soldați întrebă care era cauza, nu părea să fi fost bolnav ca toți ceilalți. Mira își trecu mâna dreaptă pe deasupra feței lui Vlad și atunci apărură ca prin minune semnele bolii pe care doar paznicii le vedeau.
̶ Nu vedeți ce slab e? zise ea arătând spre fața osoasă care li se înfățișa celor doi. Boala l-a secat de putere.
Se dădură la o parte și îi făcură loc să intre. Intrușii nu aveau timp de pierdut, puteau să își pună în pericol deghizarea dacă venea din spate un adevărat angajat al spitalului. Era liniște, erau singuri, dacă se grăbeau... Vlad coborî de pe targă încă tremurând. Aveau să reușească și să plece de acolo fără măcar să fi știut cineva ceva... Mira scoase din geanta mică pe care o cărase pe umăr un ac și un fir de argint. Dădu la o parte cearșaful de pe unul dintre cadavrele ce se găseau acolo, nu, el murise din cauza epidemiei. Următorul, da, el era una dintre victimele criminalului care tot teroriza orașul. Rana adâncă din piept lăsa să se vadă lipsa inimii. Ea începu să coasă. Să coasă tot mai repede, rămânând cu spatele întors către Vlad. Cu coada ochiului văzu că el purta un halat alb asemenea doctorilor și dădea la o parte cearșafurile și căuta, asemenea ei, victimele. Le analiza cu atenție urmele rănii, iar ea închidea acele răni după el. Își nota într-un carnet numele victimelor scrise pe cartonașele pe care le aveau legate de degetul mare de la picior, căuta o legătură între ele.
̶ Nu ești doctor, spuse ea zâmbind.
̶ Nici tu nu ești asistentă.
Amândoi se opriră, se întoarseră cu fața unul către celălalt. Mira îi mulțumii că a venit, îl asigură că e totul și în interesul lui, dar își aduse aminte că nu avea timp de pierdut și reluă cusutul. Îi mai repetă încă o dată că o să îi explice mai multe mai târziu, dar că pentru moment se descurcă de minune.
̶ Oprește-te! Îi zise el. Îți interzic. și aruncă de pe masă un instrument ascuțit care tăie firul. O să pun să fii arestată!
̶ Nu ai nici o putere, de nici un fel în orașul acesta. Îi răspunse ea fără să îl privească. Nu te mai împotrivii, ești aproape ca noi. Zise ea dându-și după ureche o șuviță din părul care îi curgea pe umeri în valuri albastre și verzi.
̶ De asta m-ai salvat atunci în pădure? De ce m-ai blestemat? Până acum m-ai tot plimbat după tine, spune-mi adevărul!
̶ Trebuia să te las acolo, te-ai fi descurcat si singur cu ei toți, nu-i așa? Și acesta nu e un blestem, ți-am dat șansa la viață. reluă ea cusutul. Ai fost de acord să vii cu noi, ți-am explicat, ai citit scrisoarea Parcelor, te-am convins că nu te mint.
Mâna lui îi prinse ca un clește încheietura Mirei, o forță să încheie lucrul. Îi răspunse:
̶ Blestem e că de atunci mă trezesc în fiecare săptămână lângă un cadavru căruia îi lipsește inima și nu știu dacă sunt vinovat sau nu, blestem e că eu am văzut pe fiecare nobil mort pe câmpul de luptă și apoi au venit în castelul meu și m-au arestat! Blestem e că sunt acuzat de crime, de otrăvirea orașului și de complot cu haiducii și tu nu faci nimic concret ca să mă ajuți dacă voi tot spuneți că ăsta vă e scopul!
̶ Plânge-ți durerea mai tare, o să te audă cineva, ori cerurile ori soldații care au ordin să te prindă. Îi replică ea tăios. Și o să fie rău pentru amândoi! Dacă ai fi un foc, ai arde cu flacără prea mare și ai pârjolii tot, când, de fapt, lumea are nevoie doar să-o încălzești. Energia pe care o ai, și așa puțină, e irosită. Misiunea noastră e migăloasă, dar avem puțin timp, trebuie rezolvat totul în seara asta, după aceea vor fi trecut de șase săptămâni și nu o să-i mai înlăturăm vreodată.
̶ Nu știu cum de nu au observat că nu arăți a om, dar nu îmi pasă. Mira tresării. Nu am să uit că m-ai salvat de spurcăciunile din pădure, sau de netrebnicul acela, dar te avertizez că nu mai am nimic de pierdut și dacă o să calci strâmb nu o să trec cu vederea. Nu am pic de încredere în voi și nici nu meritați! Nici nu știam că existați cu adevărat până acum, cum să mă încred în ceva ce pare scorneala unei minți tulburi? Doar atât vreau, să le dovedesc că sunt nevinovat și să-i fac să plătească pentru nedreptățile pe care le-au făcut!
Femeia scoase la vedere lănțișorul pe care îl purta. Vlad observă că pandantivul de aur se asemăna unui bănuț care pe margini era străbătut de un model ce se asemăna unei sfori împletite, iar în mijloc, în planul apropiat trei brazi care creșteau dintr-o tulpină adăposteau în spatele lor doi munți de pe crestele cărora se rostogoleau nămeți de zăpadă. Îi era cunoscut și se dădu în spate cuprins de uimire.
̶ Dușmanii tăi, și ai noștri, sunt strigoii care dacă scapă cu viață după noaptea asta, nu o să mai ai ce să le faci. Nu mai avem de a face cu oameni, tu asta nu vrei să accepți și să înțelegi, iar autoritățile competente, cărora le răspund eu, nu se ocupă de legile voastre! Ești aici pentru că alții ți-au dat șansa, nu ai câștigat încă nimic de unul singur. Îți creează ocaziile, dar trebuie să te ajuți pe tine. Ești mulțumit? Toate detaliile nu le cunosc eu, poate că nici Parcele.
̶ Îți sunt dator. Recunoscu Vlad cu voce demnă. Sunt vampir cum zic ei toți? Când pot să-mi fac dreptate? Știu vinovații, toți nobilii din ținut! Ce-i cu energia de care vorbești? O s-o folosesc să-i prind și să-i închid!
̶ Nu-mi ești mie dator cu nimic. Nu ai energie slabă ca un om, dar nici puternică, așa ca noi. Uită-te la rănile oamenilor ăstora. Vlad venii lângă ea. Nici un om nu putea să facă așa ceva, iar tu ești om. Aici e cazul unui pricolici.
̶ Ce e acela?
̶ O să vezi, ai răbdare. Ajută-mă să trezesc oamenii aceștia, o să ne ajute să luptăm cu strigoii, cu nobilii din cetatea. Să ne facem treaba bine și îți ștergi datoria față de cei care chiar ți-au dat șansa. Plănuim un atac.
̶ Asupra pricoliciului?
̶ Nu. Pricoliciul acesta a încercat să își facă o haită. Ei nu fac asta fără un motiv, de obicei vor să lupte cu o amenințare mai mare, strigoii, nobilii tăi. Ne poate ajuta el, ne pot ajuta și ei. zise ea arătând spre victimele pricoliciului. Dar trebuie să îi trezim mai întâi.
Mira se întoarse la lucru. El era confuz, nu știa dacă acel corp albastru izvora din întunericul care inunda acum lumea întreagă, care aducea moartea, despre care știa că e definitivă pentru oricine, sau dacă femeia aceea era sursa luminii albastre a lumânărilor. Căzu de acord să o ajute doar pentru a-i demonstra că nu are șanse de izbândă, nu-i poate readuce la viață. Apoi să treacă la lucruri concrete care să îl ajute cu adevărat să prindă nobilii și să-i execute pentru adevărata trădare. Apoi o să-l execute și pe criminalul care a făcut toate astea, om sau pricolici, ce o fi, în Piața orașului, ca să asigure pe toată lumea că pericolul a trecut. Se apropie de ea, avea multe întrebări, părul femeii curgea pe umeri în valuri albastre și verzi. Uneori se îndoia dacă ceea ce trăia era real. În povești întotdeauna prințul pleacă să lupte cu dușmanii, iar pe drum găsește aliați, dar la el toți veneau buluc și nu știa cum să îi aleagă.
În toiul luptei cu acei lupi fioroși, pe când se găsea lângă unul dintre nobilii de la curte, acela s-a întors spre el cu ochi roșii în care se citea disperarea și i-a strigat: „Durează prea mult!" Apoi a ridicat sabia și a lansat o lovitură de care Vlad s-a ferit rostogolindu-se în zăpadă. Nobilul nu s-a lăsat, l-a urmărit lansând lovituri care niciodată nu-și atingeau ținta, parcă era un făcut. Vlad a găsit niște surse de energie neștiute, s-a ridicat în picioare și atunci flăcări albastre i-au înconjurat pe amândoi. Mira, femeia cu piele albastră, a trecut printre flăcările înalte cât un om cu ușurință, l-a privit în ochi pe atacator, apoi cu mâna stângă a trimis săgeți de foc spre inima nobilului care s-a prăbușit instant. Nu mai știa Vlad cât duraseră toate astea, pentru că atunci când flăcările s-au stins, la câteva secunde după ce frigul și întunericul nopții de iarnă l-au înghițit pe nobil, era deja ziuă și toți camarazii lui căzuseră în luptă lângă haiduci, iar atunci s-a simțit cu adevărat singur. A revenit la castel și după câteva zile a început epidemia, apoi nobili pe care îi crezuse morți s-au întors la curte. În aceeași perioadă au început crimele și ulterior a fost condamnat pentru ele și trădare și închis în temnița orașului, ca un infractor de rând.
Femeia-albastră scoase din geantă o sticlă micuță, își spălă fața și îl îndemnă pe Vlad să facă la fel. Se conformă. O răcoare plăcută îi traversă tot corpul, nu mai simțea oboseala, nici rănile care nu i se mai vindecaseră, ieșii din reverie. Dădu la o parte un bandaj pe care-l avea pe mână, nu mai era nimic acolo, nici urmă de rana de tăietură pe care o avusese dintotdeauna și niciodată nu se vindecase. Tot ea îi cususe rana aceea, tot cu fir de argint după cum spunea. Era uimit: rana se întindea de la încheietură și se împărțea în fire dureroase, din care mai rămâneau acum doar două cicatrici, spre degetul inelar și spre arătător. Crezuse în închisoare că infecția îi va venii de hac, iar acum zâmbea mulțumit.
Mira ridică mâinile ei către tavan, lumânările care țineau relele la distanță ardeau acum cu și mai multă putere decât înainte. Scântei se desprinseră din palmele ei, plutiră în sală și se transformară în flăcări albastre năprasnice care se opriră pe piepturile victimelor, acolo unde se întinsese și prinsese într-o cusătură puternică firul de argint. Mâna lui Vlad strălucea în întuneric. O privii întrebător pe femeie. Ea îi făcu semn cu mâna: învârtii degetele în aer și îl îndrumă să o imite. Vrăjitoarea îi arătă cele șase flăcări care ardeau acum în sală, Vlad trecu pe la fiecare și repetă gestul, întotdeauna uitându-se la ea pentru confirmare, ori dacă e bine ce face, ori dacă vede și ea ce vede el. Flăcările se adunară în mingi de foc care se învârteau la nesfârșit, tot mai repede, tot mai furios, până când se descărcară în piepturile victimelor ca niște fulgere micuțe. Lumina palidă murdării sala. Oamenii-treziți clipeau ca după un somn greu. Vlad era fără cuvinte.
̶ Te-ai descurcat foarte bine. Acum mai trebuie să găsim pricoliciul care le-a făcut asta.
̶ Unde? Se întoarse el spre ea, cercetându-și mâna amorțită.
Mira nu-i oferi decât geanta pe care ea o purtase până atunci pe umăr. I-o aruncă de-a dreptul în față și strigă după gărzi spunând că spurcăciunea e acolo, vampirul, să vină să îl prindă, apoi îi spuse lui Vlad mai încet că orice ar face, să se întoarcă la cetate, acolo unde e lumină albastră. Uimirea îl paraliză și nu-l ajută să ofere o reacție potrivită situației, dacă exista așa ceva. Ridică mâna spre gardieni, nu mai avea acea putere pe care o avusese mai devreme. Se dădu bătut și în fața ei, și în fața lor.