Nu am nicio idee ce se petrece cu mine, însă știu că viața mea a luat-o întorsură groaznică în doar câteva zile. Nu cred că prințul se pregătește de război, însă cred cu tărie că temerile lui Antonio sunt bazate pe ceva. Dacă vrăjitorii sunt mai puternici decât vampirii atunci de ce se tem de război? Încă un lucru pe care nu voi putea vreodată să îl înțeleg. Mi-e teamă să îl întreb pe Antonio de ce se teme, a făcut atât de multe pentru mine, încât am ajuns să îl iubesc ca pe un frate, nu mă mir că m-a pus să îi spun „frate". M-a salvat din ghearele morții de nenumărate ori, nu îmi pot permite să îl fac să sufere cu întrebările mele prostești. Sper doar ca prințul să nu se prindă de ceea ce fac eu de fapt în regatul vrăjitorilor. Am venit cu un scop, însă am schimbat doar puțin planurile. Nu știu de ce nu pot să cred că se pregătește o revoltă, însă Antonio nu spune niciodată ceva fără a fi sigur de ceea ce spune. Îmi seamănă la capitolul ăsta. Am încredere în el, motiv pentru care îl și ajut. Căpitanul și cu mine suntem cazați la un han din capitală, moment în care prințul Antonio anunță că prim-ministrul nu poate sta cu noi. Stai așa, de ce?
- Henriette, nu pot sta cu voi.
- A fost dorința Excelenței Tale? mă încrunt înspre prim-ministrul vampirilor.
- Da, voi sta în palat.
Acum am înțeles, vrea să fie cu ochii pe situația de acolo.
- Pot să vorbesc ceva cu tine între patru ochi? continuă el, moment în care eu mă apropii de el, iar Antonio și căpitanul se îndepărtează.
- Vreți să inspectați situația din palat? Cred că nu e un plan rău.
- Alteța Sa, prințul Antonio, mi-a spus tot ceea ce a discutat cu tine. Nu știu de ce, însă regele se comportă într-adevăr ciudat de ceva vreme.
- Are legătură cu apariția mea în cadru? întreabă iar acea voce din mine.
Îmi urăsc vocea aceea care iese fără ca cineva să o fi întrebat. Se desprinde cine știe de unde, eu de multe ori nu mă gândesc nici măcar o secundă la acele replici căzute din cer. Totuși, prim-ministrul își ia ochii de la mine, uitându-se înspre pământ deznădăjduit.
- Am și eu sentimentul acesta!
Știu că atât el, cât și Antonio știu ceva despre mine ce eu nu știu. Mă simt prinsă într-un văl gros de minciună, însă am încredere că știu ei de ce îmi fac asta.
- Bine. Mai aveți ceva să îmi spuneți?
Prim-ministrul neagă, moment în care eu mă îndrept înspre căpitan. Antonio și Arthur își aruncau niște priviri ucigătoare. Doar nu e gelos căpitanul!
- Noi vom pleca, trebuie să ajungem la cină. Vă urez ședere plăcută. Henriette, mâine trebuie să primesc un document, îndată ce intră în posesia mea, voi veni la tine.
N-am habar despre ce document vorbește, însă sigur e legat de ceea ce am discutat. Aprob liniștită și las un zâmbet să îmi acopere chipul. Îi urmăresc cu privirea până în momentul în care nu mai reușesc să îi văd.
- Despre ce document e vorba? întreabă căpitanul, moment în care eu mă întorc înspre el.
- Sincer, nu am habar. Voi afla mâine! spun eu, uitându-mă fix în ochii căpitanului.
Căpitanul se apropie de mine și mă strânge în brațe protector. Nasul lui ajunge să îmi atingă părul meu dezordonat, iar mai apoi își lipește obrazul de creștetul meu. Asta înseamnă să treci pe lângă oameni pe stradă și să te simți la fel de înaltă cât un munte și să dai peste doi vampiri cu aproape un cap mai mari decât tine. Ce să spun gemenii ăștia seamănă. Ambii înalți, de fapt... acesta este singurul termen de comparație pe care îl am, nu am habar cum arată chipul prințului moștenitor.
- Semeni cu fratele tău? îl întreb eu, iar căpitanul schițează un zâmbet, rupând și îmbrățișarea pentru a mă putea privi.
-Destul de mult, dar nu suntem identici! Cred că te referi la fizic!
- Da, la caracter nu știu ce să spun...
- Știi cât de frumos miroși?
Îmi îndrept nasul înspre propriile brațe. Nu simt nimic, vorbea oare la figurat?
- A ce? întreb eu curioasă.
- Miroase a parfumul tău. Miroși intens a floarea care îmi ține sufletul în viață. Acest miros mă ține în viață și mă face să pot realiza tot ceea ce îmi propun!
Zâmbesc involuntar. Mă apropii de căpitan, moment în care el se uită la mine și mă ucide cu priviri.
- Îmi permiți? Ți-am promis că nu te voi mai săruta fără acordul tău!
Chicotesc și încuviințez rapid. Căpitanul își lipește buzele de ale mele, iar în secunda următoare mă trage înspre corpul lui bine lucrat. Mă ciocnesc de musculatura lui, moment în care sărutul devine atât de pasional, încât simt că nu am niciun control asupra lui. În moment ăsta, că vreau eu, că nu vreau, sunt a prințului ăsta maniac. Îmi mușcă buza inferioară, moment în care eu gem. Îndată ce sunetul îmi părăsește gâtul, căpitanul rupe sărutul maniac în favoarea de a-mi săruta gâtul alb dezgolit. Amprentele pe care le lasă acolo mă fac să îmi aduc aminte de prințul moștenitor. Stai, ce e cu mine? Căpitanul mă dezmiardă, tipul pe care îl iubesc îmi face asta, de ce mă gândesc la prințul moștenitor? Mă încordez toată când acest gând îmi străbate sistemul mintal, iar căpitanul se oprește.
- S-a întâmplat ceva?
Nu pot să îi spun nimic, astfel că mă îndepărtez și mă întorc cu spatele.
- Sunt obosită, căpitane! Drumul acela a fost cam lung, totuși...
Îl aud că șoptește ceva înspre sine însă, în secunda următoare, simt două brațe care mă prind.
- Dacă îți e somn, somn să fie!
Degeaba îl implor să mă lase să merg pe propiile picioare, de aia mi-au fost dăruite ca să merg pe ele, însă e un încăpățânat și jumătate. Chipul lui e acoperit de un zâmbet pervers. Mă gândesc la tot ce e mai rău din cauza lui. Urcă scările rapid, în fugă chiar. Nu știu să fiu chiar atât de ușoară, însă dacă el asta vrea... Ajunși în cameră, mă trântește în pat, privind nedumerit tot ceea ce e în jur. Oh, nu, are toate motivele! Îndată ce îmi arunc privirea în cameră, mă îngrozesc și eu. Camera e mică și nu doar atât, e un singur pat! Nu ai loc nici măcar să te învârți în cameră. Patul matrimonial e singura opțiune.
- Se pare că nu avem de ales, prințesă! zâmbește el inocent, însă eu mă bosumflu.
- Nici să nu te gândești! strig eu, încât cred că am trezit tot hanul.
- Ai noroc că doar noi suntem aici, altfel am fi fost dați rapid afară din local! chicotește el.
- Suntem singuri? Senzațional, atâtea camere doar pentru mine! strig eu fericită.
- Din păcate, celelalte camere sunt într-o stare deplorabilă și legate de vrăji, nu le poți deschide.
Serios, de ce oare nu m-am gândit la asta înainte?
- Hai, diamantul meu, nu va fi atât de rău, nu mușc tare!
- Nu vreau! strig nervoasă.
- Ho, calmează-te, nu pot face asta fără acordul tău! Totuși, tot trebuie să dormim împreună, nu avem alternativă.
- Ești vrăjitor, ce pisici? Desfă vrăjile alea! Dacă ție ți-e groază să dormi acolo pentru că reputația și restul răsfățului de prinț, o voi face eu! Până la urma urmei, nu e mai rău decât în temniță! îmi dau ochii peste cap.
Abia acum conștientizez că sunt în brațele lui încă. Are control absolut asupra situației.
- Iubito? mă strigă el, iar eu mă uit la el nedumerită. Te iubesc!
- Ăsta nu e un motiv să dormim împreună! mă încrunt eu, însă el chicotește.
- Ba cam este! Trebuie să recunoști, scumpete, am control absolut asupra situației.
Are dreptate. Oftez, iar abia după două secunde îmi dau seama că am făcut greșeala conversației. Căpitanul mă aruncă pe patul moale, iar el ajunge deasupra mea, privindu-mi chipul ca un vânător pasional.
- Nu îmi vine să cred cât de frumoasă poți fi!
Nu sunt în stare să mă mișc deloc. Nu știu ce se întâmplă, însă știu sigur că nu va fi rău, vrea doar să mă sperie. Poziția lui e cam indecentă, ca să nu mai vorbesc de a mea.
- Te rog, nu face ceva necugetat! Te implor!
Căpitanul se apropie de buzele mele și le atacă brutal. Nu i-am dat voie și nu accept sărutul. Mă simt aiurea, dar n-am idee de ce. Îl iubesc, ar fi trebuit să aștept momentul ăsta cu multă râvnă, dar nu prea pare a fi așa. Din contră, corpul meu se încordează, nedându-mi șansa de a mă bucura. Nu pot să îi răspund la sărut, însă el devine din ce în ce mai agresiv, începând să mă strângă de unde apucă: de umeri, de brațe, de picioare... Îmi e teamă, el are de gând într-adevăr să mă violeze? Mi-e teamă de el, sigur nu e ceva coșmar groaznic? Mă doare.
Deodată, simt cum ceva pulsează puternic în venele mele, moment în care îl împing pe căpitan, suficient cât a-mi face loc pentru a ieși din acea poziție. Părăsesc camera și fug cât mă țin picioarele. Îmi e atât de frică, încât fug tocmai de cel căruia i-am spus că îl iubesc. Ies afară din clădire și încep să colind străzile întunecate. Ca să nu mai vorbim de faptul că noaptea determină o liniște apăsătoare, singurul lucru pe care îl aud sunt pașii mei mari. Fug, fără a vedea încotro mă duc. Sunt stăpânită de un sentiment de teamă, nu știu ce a fost în capul meu să fug, căpitanul mi-a promis că nu îmi va face nimic fără acordul meu. Chiar așa de lașă am ajuns? Mă opresc din alergat, realizând ce greșeală mare am făcut. Sunt singură pe străzile unui regat străin. Deodată, în fața mea apar cinci tipi arătoși, al căror chip le este luminat de luna care tocmai răsărise de după clădirile înalte.
- Oh, nu pot să cred ce specimen avem noi aici, Edward!
- Chiar așa, Shwan, nu îmi vine să cred că găsim o tipă pe aici în toiul nopții. Ce faci, păpușo, te-ai rătăcit?
Refuz să spun ceva. Aș vrea să fug, dar picioarele mele parcă s-au lipit în totalitate de pământ. Mușchii mei refuză să mai efectueze vreo comandă, chiar dacă creierul le trimite disperat comanda de deplasare. Tipii aceia se apropie de mine amenințător, moment în care eu simt cum încep să tremur. Bun, niciodată nu mi-a mai fost atât de teamă precum îmi este acum. Niciodată nu m-am gândit că voi sfârși violată de cinci tipi într-un regat străin. Unul din ei se apropie de mine și îmi mângâie ușor umărul dezgolit. Un altul îmi prinde părul și îl desprinde din coada de cal în care era prins. Altul mă privește zâmbind, iar altul vine ulterior și mă ridică în stil mireasă. Degeaba încep să îl lovesc cu pumnii, nu părea afectat. Orice făceam, nu ajuta la nimic. Nu mai am nicio speranță că voi scăpa. Băieții aceia mă trântesc de pământul umed, moment în care unul din ei îmi sfâșie rochia. Îmi vine să urlu, însă un nod stă fix în gât. Încep să plâng, lăcrimat e puțin spus. Închid ochii, nu am de gând să privesc așa ceva. Sfârșitul virginității, nu mi l-aș fi imaginat vreodată așa. Totuși, deodată, simt că ceva nu mă mai apasă. Nu mai e nimeni deasupra mea. Bun, asta e ciudat. Întredeschid ochii și văd cum o siluetă neagră, foarte înaltă îi azvârle pe toți bărbații cât-colo. Când rămâne doar unul, îl văd pe salvatorul meu punându-și mâna în jurul gâtului acestuia.
- E a mea! șoptește silueta, iar în clipa următoare îl sugrumă pe atacatorul meu.
Am scăpat. Mă pregătesc să rostesc un cuvânt de mulțumire, însă silueta dispare. grozav, iar sunt singură în noapte. Aceasta îmi dă senzația că mă înghite în tăcerea ei, știu doar că trebuie să mă îndrept înspre han. Mă ridic și fug cât mă țin picioarele în direcția din care cred că am venit.
Surpriză, am ajuns! În fața mea era căpitanul.
- Henriette, îmi pare rău, nu am vrut... stai... ce ai pățit?
Îmi plec privirea rușinată, însă căpitanul mă strânge în brațe pentru a mă consola.
- Ești bine?
Dau din cap aprobator.
- Cum de?
- O siluetă m-a salvat, nici măcar nu am mai apucat să îi mulțumesc...
- Promit să nu te mai las singură niciodată! Îți dai seama că nu îți făceam nimic fără acordul tău, nu, Henriette?
- Știu, iubitule! îi zâmbesc eu și mă îndrept înspre camera mea.
Mă schimb într-o altă rochie, iar apoi mă pun în pat, învelindu-mă cu plapuma până sus. Cum de s-au întâmplat atâtea într-o singură zi? Fără să îmi dau seama, cât mă gândeam la ceea ce a spus silueta și la acea siluetă care a apărut de nicăieri, somnul mă prinde în mrejele lui și adorm instantaneu.