Viața mea este super tare! Cred ca aș putea caștiga un Oscar pentru magnifica mea interpretare, însă nu o voi face și acest lucru se datorează faptului că toți mă urăsc, dar deja m-am obișnuit cu situația. Adevărul este că nimeni nu și-ar dori să fie în pielea mea.
Oh, și cât mi-aș dori să dau timpul înapoi! Poate lucrurile ar fi fost diferite, dar din nefericire este imposibil. Viața mea este un dezastru de proporții epice,iar eu sunt o necunoscută inutilă în această ecuație complexă numită viață.
Nu mai am parte de dragoste de peste un deceniu. Cele mai prețioase ființe pe care le-am avut s-au metamorfozat în memorii, sufletele lor transpunându-se într-un loc mai bun, de unde Plăsmuitorul vieții poate avea grijă pentru totdeauna.
Cât despre mine, eu nu am rost în niciun loc. Am început să cred de ceva timp că Dumnezeu m-a uitat pe Pământ, pentru că aceasta pare cea mai plauzibilă explicație. Sunt atât de mică și neimportantă încât până și cel ce m-a creat a uitat de mine.
Am șaptesprezece ani, o vârstă la care s-ar presupune că ar trebui să am o mulțime de așa-ziși prieteni, care să mă susțină, însă eu am o mulțime de dușmani care s-au ivit de nicăieri. În privirile lor se ascund superioritatea față de mine, răutate și mai ales ură, toate acestea, având în vedere că eu nu le-am făcut niciodată nimic. Mereu stau cu capul în jos, privindu-mi pantofii de firmă, fără să scot alte sunete decât cele ale respirației mele – la care aș renunța de bună voie - și ale pașilor efectuați cu timiditate pe holurile liceului. Până la urmă sunt un nimeni, de ce ar trebui să îmi fac simțită prezența?
Poate că, dacă aș fi fost conștientă că trăiesc într-o minciună, aș fi văzut totul altfel. Când te gândești că balanța se dezechilibrează în cele mai neașteptate momente...