Am aprins o lumânare pe un mormânt în ziua în care a dispărut, am vorbit cu mortul, spunându-i că este pentru un prieten. Am aprins una pe o prăjitură de ziua lui, cântând vidului şi am avut impresia că este lângă mine, bând nişte whiskey. Văzând că nu este acolo, am avut iar o cădere nervoasă. Am plâns din nou. Unii ar spune că am înnebunit, însă eu știu că nu e adevărat. Sufeream, simțeam, cine spunea că eram nebun e un idiot.
Cu greu mâncasem prăjitura și mi-am amintit de Reed. Lui îi mai era greu să mănânce, dar la el era altceva. Nu luasem în calcul faptul că slăbise atât de rău, încât era în stadiul morții inevitabile. Deși nu cred că era posibil. Habar nu aveam de ce eram paranoic. O parte din mine credea că a ajuns în acel stadiu, altă parte nu credea. Intrau des în conflict.
Locul unde stătea şi savura sticla de băutură era gol. Scrumiera lui era de asemenea goală. Ce n-aş da să fie un moment în care visam asta. Să mă trezesc şi să-l văd lângă mine. Faptul că simţeam mai bine decât în vis a distrus gândul respectiv.
Iarna asta era foarte grea. Reed făcea iernile suportabile. Încerca să-mi distragă atenţia, voiam să ne bucurăm de zăpadă, însă ne deprima pe amândoi. Chiar şi când ne treceam mâinile calde şi palide peste ea. Am luat nişte zăpadă în palmă. S-a topit imediat.