A venit şi ziua primei şedinţe la psiholog. Reed nu părea emoţionat sau nervos. Eu eram puţin emoţionat. El era o carte deschisă în preajma mea, dar la persoane străine este legat cu mii de lacăte și imposibil de desfăcut. Spuneam în glumă că are părul mare, deoarece este plin de secrete. Când a dispărut, prietenii mei i-au rugat pe toți cunoscuții să nu-l aducă în discuție pe Reed, însă eu numai despre el vorbeam. Eu nu mai contam. Nu mai spuneam o vorbă despre mine. Spuneam o mie despre el.
Eram în sala de aşteptare. Reed mă ţinea de mână. Tușul de pe pleoape îi stătea uimitor și îl invidiam pentru genele lungi pe care le avea. Îi încadrau ochii într-un mod deosebit. Cred că am dedicat multe pagini trăsăturilor lui superbe. Atât fizice, cât şi morale. Le aveam puse într-o mapă din piele falsă. Am scris mai multe din ziua în care a dispărut. Erau alături de speranţa că se va întoarce şi dorul de zilele demult moarte.
Este rândul lui să intre în cabinet. Din el iese o femeie cu faţa suptă şi privire sticloasă. Genul ăla de privire pierdută, detaşată de lume. Nu aş fi crezut că Reed o să ajungă aşa. Bănuielile erau absente în momentul acela.
— Te aştept aici. îi spun cu voce stinsă.
Îmi zâmbeşte şi intră în cabinet.
//am ascultat o groază de Dead Can Dance în ultimele zile. asta explică inspiraţia mea.//