Pov. Tara
Am spus vreodată că sunt o idioată? Am mai spus că fac cele mai proste decizii? Nu? Atunci o spun acum! Sunt o idioată ce face cele mai proaste decizii. Uneori sunt așa o mare proastă! Cum naiba am putut eu să accept nebunia aia de pariu? Cum naiba? Ce crezusem? Că va pierde intenționat să mă sărute? Of...ce proastă sunt. Normal că n-a pierdut! Doar e perfect la jocul ăsta.
O Doamne! O Doamne! El...ce proastă sunt! El o făcuse intenționat! Doamne ce proasta sunt. Îmi arătase jocul, se prefăcuse că pierde mereu și apoi îmi spune că mă poate bate. A făcut-o intenționat! Ce idioată că l-am crezut. Știuse că va câștiga. Of!
-Ai făcut-o intenționat, nu? Te-ai prefăvut că pierzi să mă faci să accept pariul și ai câștigat, nu? L-am întrebat când am ieșit din mall și ne îndreptam spre mașină. Îmi strânse mâna într-a lui și îmi zmâbi trăgându-mă mai aproape.
-Posibil...Spune-mi, ești bosumflată fiindcă va trebuii să rămâi la mine sau fiindcă nu primești sărutul? Mi-am ridicat capul din pământ și l-am privit când mi-a deschis portiera. M-am sprijinit de ea o clipă ridicând din umeri.
-Ambele? L-am urmărit cu privirea ocolind mașina râzând și urcându-se la volan.
- Seara încă nu s-a terminat...cine știe? Poate mai putem pune un pariu să câștigi și tu ce-ți dorești. Cuvintele lui mă făcură să zâmbesc și să-mi las capul sprijinit de geam bucurându-mă de prezența lui, sau mai bine zis de prezența mea în preajma lui.
-Vrei să ne întoarcem? Zâmbetul i-a dispărut privindu-mă cu intensitate făcându-mi inima să tresare.
-Pâi și pariul meu? A zâmbit urmat de mine și a pornit mașina.
-Perfect. A spus.
Mi-am întors capul și am privit străzile goale ce așa, în semiîntuneric păreau pustiite, stranii, înfricoșătoare. Dacă n-aș fi fost cu Kevin mi-ar fi fost teamă să merg singură noapte, mereu mi-a fost frică de întuneric, dar cu el...cu el nu mai e la fel. Nimic nu mai e la fel. Nici nu mi-am dat seama cât de multe s-au schimbat de când a apărut el. Când de mult m-am schimbat eu! Eu m-am schimbat. Niciodată nu m-aș fi imaginat așa, macheată, îmbrăcată astfel, alături de un băiat și ieșind în oraș ca...ca o persoană normală. Înafară de luna în care stătusem certați din cauza unei prosti totul fusese în regulă, în sensul că fusese chiar bine. Dar...acum îmi reveni în minte toate trăirile din această lună, schimbarea mea bruscă, fumatul, consumul alcoolului și a drogurilor, accesele de furie, toate aceste...doar din cauza lui, doar din pricina că nu eram cu el, că nu puteam vorbi, nu puneam să-l privesc și să nu mi-l doresc aproape. Doar din cauza depărtării lui de mine, eu mă schimbasem 180° negativ, și cum apare el...uită-mă! Cu zâmbetul pe buze, râzând, simțindu-mă bine, bucurându-mă de fiecare clipă și dorindu-mi lucruri pe care n-aș fi crezut că le pot primi, dar acum cred. E atât de ciudat...
Kevin mă influența ba în mod pozitiv, ba negativ. Și asta doar prin simpla sa prezență. E ciudat, și bine, dar și rău. Dacă se va depărta pentru totdeauna, fiindcă asta se va întâmpla, nu avea cum ca el să rămână lângă mine mereu, atunci ce voi face! Și dacă va mai sta, ce voi face atunci! Sunt sentimente ciudate, copleșitoare, ce mă împing tot mai aproape de el, și mă întreb: Cât de departe pot ajunge? Dar eu ce simt până la urmă? Nu pot spune că nu suntem prieteni, fiindcă ieșim, vorbim, râdem, glumim, exact ca niște prieteni, dar nu pot spune nici că suntem prieteni, fiindcă prietenii normali nu se sărută, prietenii nu vor să doarmă unul la celălalt, în același pat, prietenii normali...nu simt ce simt eu, nu că aș ști eu ce sunt prieteni, dar clar noi nu eram doar atât. Sau...poate că eram?
-Kevin...am dat grai gândurilor. Ce suntem noi? Am întrebat întorcându-mi capul și zărindu-i chipul împăcat.
-Noi? Ființe umane, Tara. Ridică din umeri.
-Nu...nu noi oamenii. Noi doi...ști...relația asta. Am arătat spre el apoi spre mine.
Buzele i se rotunjiră într-un "o", își întoarse chipul spre mine gânditor.
-Prieteni, de ce? Ridică din nou din umeri scurt și îmi zâmbi.
-Știi...n-am avut eu prieteni, dar... e normal ca ei să se sărute și...să se atingă așa cum...așa cum noi o facem? Se bâlbâi întorcându-și capul spre geam pentru a își ascunde jena.
-Aaa... Începu să se bâlbâie luat prin surprindere. Tara...oftă. Da, ai dreptate. Nu-i normal. Se concentră încruntat asupra drumului.
-Atunci?
-Normal, oamenii sunt împreună când fac asta dar...nu apucă să termine că i-am luat cuvintele din gură.
-Eu nu vreau asta! Am tresărit privindu-l brusc.
Chiar nu voiam. Sunt multe motive pentru care nu vreau, dar nu am de gând să mă gândesc la ele acum, e prea importantă conversația noastră.
-Asta doream să spun. O relație ar fi prea complicată pentru tine și nu o spun în sensul rău, Tara. Asta e ceva perea complicat la care nici eu nu m-am subjugat până acum și nu vreau să o fac...momentan. Într-o relație trebuie să pui iubire, de ambele părți, iar eu nu cred că tu mă iubești, am dreptate? M-a întrebat fără ca măcar să mă privească, sau să clipească. Și am rămas pe gânduri.
- Ai...am șoptit. Nu știam dacă ce spun eu acum îl poate afecta și nu știam cum pot afla. Normal nu ar trebui, însă cum crezusem și cu minciuna despre faptul că mă întâlnesc cu un băiat că nu-l va afecta, sau cel puțin nu atât de mult, o făcuse și este posibil ca și asta să-l afecteze.
-Bine. A răspuns.
- Dar tu, Kevin? Am tresărit când mi-am dat seama ce am spus și l-am privit șocată.
-Eu? M-a privit cu ochi mari. Normal. Și uite din nou scânteia aceea ce înota prin verdele ochilor săi. De data asta mai strălucitoare și mai intensă. L-am privit încruntată. Am rămas ceva timp așa, privindu-l confuză cum conduce, apoi am oftat și mi-am întors privirea spre geam refuzând să mă gândesc la ce tocmai a scos pe gură. Oare fumase ceva?
-Hai. Am coborât din mașină și am privit încruntată locul din fața mea.
-În parc? L-am întrebat.
A zâmbit însuflețit și a luat de pe banheta din spate o plasă pe care nici măcar n-o observasem. Ce naiba să mai observ când ochii mei sunt aproape mereu pe el?
-Da. Ia astea. Mi-a întins o pereche de mănuși groase și una pentru el.
Mi-am pus mănușile încruntată și am ridicat din umeri urmărindu-l în parc. S-a oprit lângă o bancă și a început să scoată pe rând lucrurile ce se aflau în plasă.
-Deci? Ce crezi că vom face? A arătat spre ele. Niște pălări, fulare și eșarfe, nasturi, morcovi, ochelari...
Am ridicat din umeri încruntându-mă.
-Ne deghizăm și dăm spargere într-un magazin? Am zâmbit spre el apucând o pălărie și punând-o în cap.
-Nu. A râs. Facem oameni de zăpadă. Drăguț nu? M-am gândit că ți-ar place. Vrei?
Am rămas gânditoare privind obiectele.
-Bulgării aceia mari de zăpadă pe care-i vedeam prin curțile oamenilor când treceam pe drum, așezați unul peste altul, cu tigăi în cap și morcov în loc de nas? Mi-am ridicat privirea spre el.
-Nu-mi spune că n-ai mai făcut un om de zăpadă! Și-a încrucișat brațele la piept.
- Am...
-Ce copilărie ai avut tu? Mi-am plecat capul strângând din buze.
-O copilărie pe care n- o doresc nimănui... Deci, facem bulgăii și...m-am oprit când am fost trasă de el. M-a prins în brațe și a început să se legene ușor cu brațele strânse în jurul meu. Am oftat închizându-mi ochi și chinuindu-mă să absorb puțin din puterea lui...măcar atât de aș putea și eu să fac.
După momentul nostalgic am trecut la oamenii de zăpadă. Chiar crezusem că va fi ușor, și a fost...la început. Primul bulgăre mare până la jumătatea coapselor mele, al doilea puțin mai mic, dar tot foarte greu și chinuitor de urcat peste celelalt. Capul l-am făcut mai mic pe care Kevin a reușit să-l urce singur peste celelalte. Am făcut un altul de aceeași mărime și încă unul mai micuț. Am fi vrut să mai facem însă eram deja mult prea obosiți și am fi întârziat prea mult.
Ornatul bulgărilor a fost mai simplu și amuzant fiindcă nu era nevoie de muncă fizică. Și le-am pus pălării, fulare, ochelari, le-am pus nasturi și le-am făcut zâmbete apoi le-am înfipt morcovul în locul nasului râzând precum niște copii.
- Hai, Tara, am închețat! Strigă Kevin după mine alergând spre mașină. M-am oprit șiret și m-am ascus în spatele unui copac.
- Tara? Tara unde te-ai dus? Tara! Strigă speriat. Am chicotit și m-am aplecat apucând zăpadă și făcând un bulgăre mare.
-Tara, termină cu jocurile astea prostești! Unde te-ai dus? Urlă făcându-mă să râd mai tare.
-Tara! L-am văzut apărând în fața mea, iar atunci i-am aruncat bulgărele în față. Am bufnit în râs și am luat-o la goană când i-am văzut privirea furioasă. Tara! Să vezi ce-ți fac!
După câțiva pași reuși să mă prindă și să mă arunce cu totul în zăpadă sărind deasupra mea. Am râs încercând să-l împing.
-Nu! Nu!
-Ti se pare amuzant? Asta ți se pare amuzant? Era un joc atât de frumos încât niciunul nu dorea să iasă din el, se îmbătau cu fericirea și se bucurau de acele clipe în care se simțeau cu adevărat copii. Mintea Tarei se goli de toate problemele și temerile ei refuzând cu desăvârșire să se mai gândească la ele și își lăsă inima să se repare, sau cel puțin să încerce. Se lăsă ridicată în brațele lui și cărată până la mașină printre hohote de râs.
-Nu mai râde ca o idioată! Deschise portiera și dădu să o pună în scaun.
-Nu! În spate! Chițăi. Și tu râzi, deci ești idiot.
El scutură din cap deschizând portiera din spate și punând-o pe banchetă însă Tara râse tare lăsându-se pe spate și trăgându-l după ea.
-Idiotule! Îi scoase limba jucăuș așezându-și mâinile pe ceafa sa.
-Ce-i cu tine de ești atât de...dezinhibată? Sau ți-ai dat seama cât de îndrăgostită ești de mine și mă vrei aproape? O întrebă râzând și făcându-i jmecherește cu ochiul.
-Tare mi-e frică că tu ești cel îndrăgostit! Îl împinse făcându-i cu ochiul și se așeză normal pe banchetă. El rămase în ușă rânjind.
-Perversă mică, îți place să mă chinui! Dădu roată mașinii și se urcă la volan.
-Cum adică să te chinui? Ridică serioasă o sprânceană.
Nu răspunese, doar îi aruncă o privire prin oglindă rânjind într-un mod ciudat apoi se concentră asupra drumului.
Pe parcursul lui Tara se lungi cât toată canapeaua în călduara dogoritoare și simținud-și hainele ude din pricina zăpezii ce se topise pe ea, dar nu mai conta. Își închise ochii și se lsă somnoroasă cu capul pe braț.
Își deschise ochii când simți briza rece învăluindu-i trupul. Zâmbi când simți parfumul dulce al lui Kevin și îi strânse geaca în pumn. Intrară din nou la căldură și se simți urcată pe scări apoi așezată pe pat. Se întinse precum o pisică în așternuturile reci dar primitoare.
-Tara, schimbă hainele astea, sunt ude, scumpo. Îi șopti încet la ureche. Oftă deschizându-și ochii și ridicându-se în șezut. Kevin îi făcu semn spre niște haine așezate pe marginea patului. Mă duc să văd ce face Zo, schimbă-te!
Apoi plecă. Aruncă hainele reci și umede pe jos și îmbrăcă pantalonii de trening și bluza lălâie a lui Kevin apoi aranjă patul pentru somn și se scufundă sub pilotă așteptându-l. Apăru la scurt timp cu un zâmbet jucăuș și obosit în același timp.
-Doarme...șopti aruncând la nimereală geaca și bluza rămânând în tricou și trăgând de cureaua pantalonilor. Tara chițăi îmbujorată când își lăsă pantalonii să cadă pe jos, un fior îi tranversă pântecul și rânji astupându-și chipul pe jumătate cu marginea pilotei.
Traversă camera în boxeri și cotrobăii în dulap până găsi o pereche de pantaloni comozi pe care-i îmbrăcă în grabă apoi râse aruncându-se în pat deasupra ei.
- Te-ai înroșit! Oh... Îi pupă cu drag fruntea prelung și se băgă lângă ea sub așternuturi. Rânji întorcându-se pe o parte și analizându-i cu drag trăsăturile.
- Ce este? De ce te-ai întristat deodată? Se încruntă mângâindu-i obrazul. Oftă când văzu că nu are de gând să spună nimic. Ce-i cu tine? Am făcut eu ceva? O privi trist.
-N-am mai făcut pariu. Srrânse din buze fixându-și ochii întra-i lui.
Răsuflă ușurat dezvăluindu-și dinții într-un zâmbet și ptinzând-o în brațe.
-Dacă vrei să mă săruți, nu trebuie să mi-o ceri sau să facem un pariu, poți s-o faci când dorești. Doar sunt drogul tău, nu? Trebuie să te fac să simți fericire! Și o făcu. O trase mai aproate de el să nu fie nevoit să se întindă prea mult și îi prinse buzele dulci.
Icni surprinsă încordându-se, nu se așteptase s-o ia așa, deodată. Dădu să-l împingă dar ezită răsuflând pe nări, și stătu. Îl lăsă să o strângă în brațre, îl lăsă să se joace cu buzele ei după placul inimii lui, îl lăsă să o guste. Avea ciudata impresie că nu mai poate auzii decât bătăile inimii ei și a lui, că nu mai poate simții nici patul, nici așternuturile ce îi acopereau, îl simțea doar pe el, stând lipit de ea și parcă pluteau în neant.
Tresări când se desprinse de buzele ei privind-o cu o privire în care luicea mândră acea sclipire a lui.
-Ce? Își bulbucă ochii.
Doar zâmbi. Îi tranversă spatele cu palmele până pe gât făcând-o să-și închidă ochii de plăcere când mâinile lui delicate îi mângâie pielea gâtului, maxilarul și obrajii. Îi prinse bărbia între degete și îi dădu ușor capul pe spate.
- Deschide gura. Îi șopti dregându-și vocea.
-Ce? Își bulbucă Tara ochii pentru a doua oară.
-Deschide gura. Repetă din nou.
Se încruntă strângându-și maxilarul. Ce naiba voia să spună prin asta?
-De ce?
-Doar fă-o! Îi zâmbi dulce.
Oftă analizându-i zâmbetul cu ajutorul luminii difuze din cameră. Mereu îi plăcuse zâmbetul lui, un zâmbet perfect normal dar cel mai sincer zâmbet pe care îl văzuse poate.
Oftă din nou și își deschise încete buzele prevăzătoare. El doar zâmbi și o sărută din nou, dar altfel. Mult mai repede, fiind obijnuită cu săruturile lui calde, fragile și ușoare, acesta era rapid, intens...îi părea atât de ciudat. Dură ceva până îi găsi ritmul, să reușească umva să nu se mai împiedice de buzele lui și să fie atât de stângace. Dar când începu să se se obijnuiască nu doar cu sărutul dar și cu fiorii ce-i jucau în pântec, auzise de acei fluturi în stomac, uite-i, el făcu cel mai neașteptat lucru, își strecură dibace limba printre buzele lui.
Crezuse că se va îneca cu limba lui, că îi va rămâne în gât, că o va înghiți, dar nu se întâmplă nimic. Își deschise ochii și îi privii pe ai lui ce erau atât de aproape. Ei nu spuneau decât să se calmeze. Și se calmă, se relaxă și încercă să nu-i mai strângă limba între buzele el. Iar el prinse momentul și își făcu de cap. Îi cercetă mulțumit fiecare colțișor din gură, îi mângâie limba ei ce era precum piatra.
Se retrase cu un suspin și îi mușcă buza făcând-o să tresare. Simțindu-și capul greu și-l trânti pe pieptul lui răsuflând agale, nici nu-și dăduse seama că rămăsese fără aer. O senzați e nouă, o senzație ciudată dar plăcută, o senzație ce îi făcea trupul să tremure ușor, o senzație ce-i provoca înțepături pe buze. Asta era, doar o senzație. O senzație cu adevărat...ciudat de plăcută.
.....
Bună, dragilor. Vreau doar să vă mulțumesc că îmi sinteți alături și pentru simplu fapt că îmi citiți cartea. Nu m-am așteptat să ajung atât de departe și să fie atât de citită, iar pentru asta nu pot decât dă vă mulțumesc. 😘