Pov. Tara
N-a durat prea mult să-mi usuce părul, mai ales că nu-i foarte des, eu mi-am mâncat liniștită sandvișul.
- Îl lăsăm desprins, nu? Îți dă un aer rebel. Am aprobat nepăsându-mi deloc de felul în care voia el să pară părul meu. M-a lăsat leganându-mă plictisită și a început să scoată dintr-o cutie produsele de macke-up pe care le luase sã-mi acopere vânătăile de pe față. Mi-a făcut semn să vin în pat dar m-am bosumflat.
-Dar eu vreau să mai stau pe ăsta. Ia uite. Am râs și m-am învârtit cu scaunul. I-am auzit râsul atât de colorat ce-mi făcea pielea de găiană și în același timp geloasă. M-a tras cu tot cu scaun în fața patului, unde stătea el așezat și s-a uitat la mine pierdut.
-Uite, nu le am eu cine știe ce cu astea...dar am văzut câteva fete machinud-se, plus cã m-am uitat mai devreme la un tutorial pe net. Destul de tari chestiile astea. Ridică un tup pe care în desigilă. Și așa începe să mă picteze parcă pe față cu tot felul de prostii. Ba cu fond de ten, ba cu nu știu ce pudră, iluminator, blush, creion...la naiba că numai la ăla am pierdut minute bune! Cum naiba să te zgâiești așa zi de zi? La sfârșit a vrut să-mi dea cu un ruj roșu pe buze însă l-am oprit grăbită.
-Nu, fără dăsta. Nu-mi place. M-am strâmbat.
-Nu-ți place roșul? S-a încruntat.
- Nu, nu-mi place rujul. Nu vreau, lasă-mi buzele așa. L-am rugat trecându-mi instinctiv limba peste buze.
-Mda...poate ai dreptate. Dacă vreau să te sărut am să mă murdăresc și eu. A chicotit.
-Kevin nu....n-am apucat să continui că ridică o oglindă. Am rămas mută privindu-mi reflexa. Oare aceea chiar era Tara Vogăn? Nu. Nu, nu era ea. Nu avea cum. Chiar arătam...frumoasă.
-Ești frumoasă. Bine...mereu ești. Doar că acum, ești perfectă. Chicoti.
-Vrei să spui că fără machiaj sunt defectă? Am dat grai gândurilor fără să-mi dau seama. Poate dacă m-aș fi gândit înainte de a vorbi nu aș mai fi avut curajul să spun ceea ce am spus.
-Nu, Tara. Zâmbi. Dacă tu crezi că ai defecte, atunci înseamnă că mie-mi plac defectele tale. Acum doar că nu se mai văd, micuțele tale coșulețe adorabile ce îmi amintesc că ești doar o puștoiacă, cicatricile alea abia vizibile, una deasupra sprâncenei, una la buză, acelea pe care mă întreb de une le ai dar mereu amân...astea, ei bine, mie îmi plac. Sunt ale tale, te fac unică. Rostea cuvintele atât de sincer încât pur și simplu nu aveai cum să nu crezi ce spune. Nu știu dacă eu aș putea transforma niște defect în calități. Cum să spui "coșuri drăguțe"? Ori sunt eu idioată și cred că-i ciudat fiindcă nu am socializat deloc, ori e el ciudat că spune astfel de lucruri.
N-am mai spus nimic. M-a lăsat să mă îmbrac liniștită. Era ciudat cum hainele se muleu perfect pe mine, e prima dată când port astfel de lucruri. Blugii chiar îmi scoteau rotunjirile în evidență, sau mai bine zis făcea să pară că am așa ceva. M-am chinuit cel mai mult cu sutienul ăla nenorocit, buretele ăla din interior îmi strivea sânii scoțându-i parcă în sus, și făcându-i să pară foarte mari. Am cotrobăit după fondul de ten și am început să-mi acopăr cu grijă vânătăile de pe gât. N-a durat prea mult, nu se mai observa absolut deloc. Am zâmbit mulțumită și am tras bluza și bluzonul pe mine lăsând fiermoarul deschis. Mă uitam ciudat la mine în oglindă întrebându-mă dacă sunt eu cea de acolo sau nu. Cât de mult te poate schimba niște machiaj și hainele noi. Mi-am tras în picioare ghetele și am coborât găsâindu-l pe Kevin în living trântit pe canapea. A zâmbit analizându-mă atent. Părea la fel de uimit ca mine.
-Un, ce sexy ești. A chicotit ridicându-se în picioare. Mergem? A întrebat neputând să se abțină să nu zâmbească. Am confirat cu o mișcare a capului jenată și mi-am lăsat mâna prinsă într-a lui. Și-a luat geaca din cuier apoi a apucat o altă geacă groasă. Tot a lui, probabil.
-Ia asta până în mașină, ok? Nu vreau să răcești...din nou. Mi-am rotit ochii trăgând geaca ce era îmbibată în aroma lui. Doamne, Dumnezeule, toate lucrurile ce îi aparțin trebuie să aibă mirosul lui în ele? Și cum de mă amețește în felul ăsta?
Mi-am molfăit limba inflamată simțind nevoie de ceva tare. Sau măcar o țigară. În ultima lună continuasem să fumez și să mă droghez aproape zilnic, nu sunt mândră doar că...nu le pot rezista...e ciudat, dar nu pot. Am crezut mereu că odată ce nu mai vreau, am să mă las de ele, chiar am vrut, doar că...nu am putut. Am încercat, la naiba, dar nu am putut. E frustant când nu sunt în lumea mea, ca acum, mă simt vinovată. Și încerc să mă abțin, să-mi ocup mintea cu orice, dar cu cât trece mai mult timp în care nu le iau, cu atât mă simt mai agitată, mai chinuită și irascibilă. Sper că ieșirea asta să-mi ocupe timpul și să uit de praful alb.
Am urcat în Jeep-ul lui Kevin. Al tatăului lui mai bine zis. A trecut prin fața mașinii și a urcat la volan pornind motorul apoi căldura.
-Ți-e frig? Mă întrebã.
-Nu. Sunt bine. O stare groaznică de plictiseală puse stăpânire pe mine. M-am lăsat moale în scaun și mi-am închis ochii bătând energic din picior oftând.
M-am repezit si am pornind radioul sub privirea fugitivă a lui Kevin mutând de pe un post pe altul până am găsit o melodie ritmatã.
-Tara? Am oftat lăsându-mă pe scaun si privind întunericul de afară unde ningea ușor însă bătea vântul rece. Orașul era luminat de luminițe colorate de sărbători și decorațiuni. Mi-am mutat brusc privirea în jos când am simțit mâna lui Kevin pe caopsa mea. Și uite cum totul devenea puțin mai interesant. Am închis ochii concentrându-mă asupra fiorilor ce-mi traversau coapsa până în acea zonă unde se simțea...mmm...
-Ce-i cu tine? Mi-a strâns ușor coapsa, iar fără ca măcar să realizez ce fac am suspinat. Doamne, ce idioată pot fi uneori sper să nu fi auzit sau să nu fi băgat de seamă. Dar a observat. M-a mângâiat cu degetul mare și și-a luat mâna de pe coapsa mea. Am oftat și mi-am mutat privirea spre geam. Ești supărată pe mine? M-a întrebat însă nu l-am băgat în seamă.
-Tara! A ridicat tonul, mi-am întors capul și am ridicat o sprânceană.
-Hm?
-Vorbește cu mine, te rog.
-Mâhm... Am plescăit.
-Serios, ce naiba e cu tine? Mă înebunești.
-Nu. Mi-am rotit ochii. Ce te înebunește pe tine e liniștea, iar mie îmi place. Am mințit. Nu, nu îmi place. Doar că acum nu nu vreau să vorbesc.
-Tara...nu îmi place când ești așa...parcă nici nu-ți pasă. Mă privi o clipă apoi se întoarse spre drum.
-Poate că nu-mi pasă. De ce crezi tu că nu mi-ar păsa? Am început să fâțâi din nou din picior.
- Pentru că îți pasă chiar dacă tot zici tu că nu-ți pasă. Doar că ai unele momente de genul. Ce-i cu tine?
-Nimic Kevin. Nu am nimic. Mâna lui se așeză din nou pe coapsa mea, de data asta mai sus decât prima dată. Mi-am închis ochii și m-am relaxat lăsându-mi capul sprijinit de geam.
-Mie nu mi se pare că nu ai nimic. După câteva minute oprii mașina. Mâna i se strânse pe coapsa mea făcându-mă să-mi încordez maxilarul si să absorb cu putere aer în piept.
-Nu...chiar n-am nimic...sunt doar plictisită puțin. Am oftat.
-Plictisită, hã? Pâi de ce nu spui așa? Întrebă pe un ton degajat.
N-am apucat să reacționez că deja mă aflam la el în brațe, stând pe coapsele lui, cu spatele închioldită de volan. Am înhițit în sec și m-am încruntat.
-Și i-a spune-mi tu, ce ai vrea să facem ca să-ți treacă plictiseala? A chicotit oprindu-și atenția asupra degetelor mele pe care le frecam în poală.
-Îmi pare mie sau ești agitată? A continuat.
Ridic din umeri și îl privesc atent. Zâmbetul îi lăsa la iveală dinții albi, avea niște cute insuportabil de drăguțe în colțurile gurii când zâmbea și tansmitea fericire prin fiecare por. Iar eu, eu ca o ipocrtită și egoistă ce sunt absorb toată fericirea lui doar pentru a simți gustul ei, doar pentru a mă amăgi cu ea.
-Oh, ești foarte agitată. Am tresărit când mâna i se așeză peste a mea strângând-o încet, zâmbind. Ești ciudată, defapt te comporți ciudat. Cred că știu de la ce este...dar nu cred că ar fi bine să nu vorbim despre asta acum. Hai să vorbim despre altceva.
-Bine. Ce zic de faptul că ai vorbit cam urât cu Margaret. De ce te-ai precipitat așa? Ridic dintr-o sprânceană.
-Eh...m-am supărat puțin. Nu lua în seamă. Am să-mi cer scuze, da? Dacă asta te-a deranjat. Altceva? Îmi așeză o șuviță de păr după ureche. Am oftat când i-am simțit atingerea ușoară în spatele urechii.
- Kevin...mi-am ferit privirea. Auzi? Eu...voiam să te întreb ceva de mai mult timp...doar că...
- Ce?
-Pâi...eu nu...adică
-Tara, spune odată ce vrei să mă întrebi și gata. Mă sfătuii.
- Kevin...eu nu am văzut-o pe mama ta. Și...nu ai adus-o niciodată în discuție.
-Tara...
-Nu. Dacă nu vrei să-mi spui nu-i nimic. Știu prea bine cum e. Adică de ce mi-ai spune mie până la urmă? Nici nu știu de ce am pus întrebarea asta idioată. Dacă voiai să-mi spui o făceai fără să întreb eu...sunt așa...
-Tara! Mă întrerupse făcându-mă să tresar. Nu te mai speria, nu-ți fac nimic. Doar că nu mă asculți. Nu e vorba că nu am vrut, doar că nu am putut. Crede-mă, dacă aș fi putut s-o fac tu ai fi fost singura persoană cu care aș fi vorbit despre asta. E greu... Mi-e greu... Chipul îi deveni subru luându-și ochii de la mine. Nu, Kevin nu era niciodată trist, lui nu-i stătea bine așa. Mai bine era furios decât îndurerat. Durerea nu era de el.
-Nu sunt obijnuit cu durere, n-am simțit-o niciodată așa cum o simt...sau am simțit-o acum ceva timp. Cumva...nici nu-ți dai seama, dar tu ai făcut cumva ca durerea să treacă, Tara.
-Eu? Durerea ta? Să treacă? Mi-am bulbucat ochii.
- Da. Am răsuflat ușurată când i-am zărit zâmbetul. Tu, cumva, ai reusit doar cu prezența ta să faci durerea să dispară de parcă ai fi fost un medicament. Medicamentul ce m-a vindecat.
-Eu nu vindec nimic, Kevin. Iar tu nu ai fost bonlav. Tu râdeai și râzi mereu, tu ai o viață frumoasă, tu ai o familie... Tu nu ști ce e durere. Iar eu nu aveam cum să ți-o iau când eu nu pot să mi-o iau mie însumi. L-am mustrat.
-Ai dreptate, nu am arătat niciodată ce simt. Crezi că am o viață frumoasă? Tara, draga mea...tu nu ști ce înseamnă o viață frumoasă. Crede-mă, nici eu. Dar ce am eu nu e frumos. Dacă am bani, asta niciodată nu îmi va oferi fericire. Iar tu nu îți poți lua durere fiindcă trebuie s-o facă altcineva, de aceea sunt și aici. Dar trebuie să dorești și tu asta.
Mda...asta o zice cel ce aruncă cu bani în stânga și-n dreapta. Normal că banii îți pot aduce fericire. Tristețe nu au cum să-ți aducă.
- Familie? Familia mea e Zo, atât. Tatăl meu e un îngâmfat ce nu dorește nici să-și viziteze copii din când în când. Mama... Oftă și tăcu. Nu-i o viață perfectă.
-Margaret?
-Margaret...e o femeie minunată. Însă într-un fel simt că face ceea ce face din obligație. De aceea nu-mi place să o pun să îmi facă ceva anume. Înțelegi? Oftă ridicând din umeri.
- Înțeleg...cred. Mi-am lăsat privirea în jos. Deci nu voia să vorbească despre mama lui. Nu-l condamn, nici mie nu-mi place să vorbesc despre familia mea.
-Tatăl tău, Tara? Mie unul îmi pare.... A încercat din nou sã aducă în discuție viața mea.
-Mai bine am merge, Kevin. Ofă dar îmi zâmbi înțelegător. Nu vreau să vorbesc despre el, nu vreau să-i aud părerea. Nu vreau să aud nimic. M-am tras din brațele sale și am coborât din mașină. Kevin m-a urmat și am intrat în mall.
-Deci unde mergem? Nu mi-ai spus.
- La film. Ghici ce vedem? Am ridicat din umeri lăsându-l să-mi spună. Frozen. A râs trăgându-mă.
A cumpărat o grămadă de popcorn, dulciuri și suc, a cumpărat bilete și am intrat. Locul era aproape pustiu, câteva persoane ici colo, unii se sărutau în spate, o femeie grasă mânca și se uita pe telefon, un băiat avea căștile în urechi iar restul...își vedeau de treabă. Ne-am ocupat locurile și am așteptat să înceapă filmul.
-Nu e multă lume, nu pentru filmul ăsta și mai ales că se apropie Crăciunul. Dar îmi place așa. Chicoti el apucând o mană de floricele și aruncându-le în gură râzând.
Pe parcursul filmului de animație m-am destins mai mult decât aș fi crezut, am râs mai tot filmul certându-mă cu Kevin pe floricelele ce am crezut că sunt multe dar defapt le mancasem rapid. Râdeam ca nebunii de omul de zăpadă cu acel nas ce-i cădea mereu, îl loveam pe Kevin când mă închioldea să-mi distragă atenția. Nimeni nu părea deranjat de gălăgia noastră iar asta mă bucura. Kevin spusese că văzuse filmul de foarte multe ori cu Zo, dar acum îi părea mai amuzant, eu una nici nu auzisem de el, însă mi-a plăcut mult. Presupun că el mai mult se distrase fiindcă râdeam eu sau ceva, dar nu contează.
Am ieșit din cinema și am continuat să ne plimbăm prin mall-ul aglomerat. La insistențele lui Kevin am intrat undeva să mâncăm, insă nici nu am intrat bine în fast food că m-am oprit și am înghițit în sec cu ochii spre o masă anume. Asta nu se poate întâmpla tocmai astăzi.
.......
Nu știu, chiar nu știu...Nu știu dacă mi se pare mie sau cartea asta devine monotonă. Ultimile capitole mi se par...patetice. Nu știu cum dar aș vrea să dau mai multă acțiune și viață cărții. Și am s-o fac, doar că trebuie să mă gândesc eu la ceva. Următorul capitol am să încerc să fac ceva deosebit, ceva mult mai interesant.