Pov. Kevin
Am oftat pierdându-mă în ochii ei atât de întunecați și siniștri și totuși cei mai frumoși și speciali ochi pe care i-am văzut. Încă stăteam pe motocicletă, își dăduse casca jos și rămase cu capul pe umărul meu privindu-ne. I-am zâmbit dulce iar ochii i s-au luminat frumos. Îmi plăcea atât de mult s-o fac fericită, simplul surâs al buzelor ei mă făcea să plutesc fără ca măcar să-mi dau seama. Nu aș ști cum să opresc asta de-aș vrea, dar nu vreau, vreau să simt mai mult, până în cel mai profund mod posibil.
-Uite, îți strălucesc ochii! Și când îți ziceam nu mă credeai. A spus vlăguită.
Am zâmbind cu toți dinți spre neînțelegerea ei. Acum știam, știam că doar ea îmi făceau ochii să strălucească, sau poate că strălucea ea în privirea mea, indiferent cum ar fi ea e principalul vinovat. Și nu pot decât să-i mulțunesc pentru asta fiindcă e cel mai simplu și totuși cel mai măreț lucru ce mi s-a întâmplat. Primisem ceea ce-mi dorisem, în sfârșit.
-Și nu-ți place? Să mă vezi așa, cu strălucirea asta în ochi? A ridicat din umeri cam nepăsă toare și a oftat. Am tras-o mai aproape de mine și am cuprins-o în brațe, mă bucur că nu se mai ferește de mine, sau poate că-i prea epuizată pentru asta.
-Ești obosită, micuț-o? I-am șoptit la ureche iar ea s-a strâmbat făcându-mă să râd.
-Nu-mi mai spune așa că nu-s mică!
-Ba eu cred că ești mică.
-Nu, ești tu prea mare. A rânjit mulțumită de răspuns și s-a depărtat plescăind. Ia uite ce ți-a făvut prostu' ăla! Bombăni ștergându-mi sângele ce curgea din buza de jos ce era spartă.
-Pupă să treacă, mami. M-am plâns ca un copilaș iar Tara și-ar ostit ochii la mine. Am rânjit și am tras-o din nou mai aproape, lipind-o de pieptul meu. Vorbesc serios, pupă să treacă! Am rostit serios iar ochii i s-au mărit confuzi.
-Să... S-a bâlbâit aproape înecându-se clipind des de parcă n-ar vedea bine.
-Da, da, să mă pupi. Ai auzit bine!
-Kevin, termină cu prostiile! Știi bine că dacă te-aș pupa nu ți-ar trece. M-a privit urât. Am rânjit perves și mi-am apropiat capul de al ei.
- De parcă m-ar interesa să-mi treacă. Pupicul contează. Am rânjit și mi-am zdrobit buzele peste ale ei când a dat să spună ceva, am tras-o, eliminând complet spațiul dintre noi și încordându-mă sub mânuțle ce îi stăteau așezate pe umerii mei. Mi-am mișcat încet buzele peste ale ei știind că probabil nu mai experimentase așa ceva și încerc s-o iau ușor, să poată învăța. Am zâmbit când n-a mai putut să-și țină ochii deschiși și i-a închis lăsându-se pradă în totalitate sărutului fragil. Am încercat să reproduc aceleași mișcări ale buzelor pe care le mai făcusem și realizam că nu le uitase ordinea lor. Și-a ridicat ușor capul când i-am strâns buza de jos între ale mele.
M-am desprins și am privit-o zâmbind cum a rămas așa, cu ochii închiși, cu buzele întredeschise și răsuflarea mai agitată decât ar fi normal. Și-a deschis un ochi ptevăzătoare, oare ce credea, că am s-o lovesc sau ceva. A răsuflat ușurată și l-a deschis și pe celelalt. S-a încruntat brusc.
-Ce? Am întrebat-o.
Nu mi-a răspuns, doar și-a dus mâna l-a buze și le-a presat ușor încruntată. Am chicotit strângând-o în brațe și i-am sărutat ușor frunta în timp ce ia își investiga buzele.
-Stai liniștită, sunt tot acolo, nu ți le-am furat. Am râs.
-Mnu...doar...
-Înțeapă puțin, nu? Am continuat eu. A ridicat din umeri și și-a lăsat buzele liniștite. Le-a lins și a rânjit pentru sine. Îmi plăcea la nebunie s-o privesc cum descoperă lucruri și experimentează. Mai ales cu mine.
-Încă au gustul...s-a oprit și s-a îmbujorat jenată că și-a lăsat gura să vorbească. Am râs și am ciupit-o de obrazul fierbinte.
-Și ale mele au gustul tău. Mi-am lins buzele în cel mai pervers mod posibil, Tara s-a strâmbat amuzată la mine.
-Ce facem? A devenit serioasă.
-La școală? A aprobat ușor. Probabil îmi va anunța părinții, probabil îmi va scădea media la purtare, probabil voi promi detenție sau cine știe ce pedeapsă.
-Tu? S-a încruntat.
-Da, eu. Eu l-am bătut pe Nick, nu tu. Pe tine de ce te-ar pedepsi? Că ai plecat. Am chicotit. De parcă ar fi prima dată. A mustăcit digerând afirmația mea, și-a ridicat privirea și a oftat.
-Pâi eu... Am...și-a descoperit tăieturile după încheietură și le-a privit cu ură și nervozitate. I-am prins încheietura, am dus-o la buze și am presat un pupic zâmbind.
-Nu știu ce ar putea face în legătură cu astea... Să nu-ți mai faci așa ceva, Tara. Nu-i normal....indiferent...m-a întrerupt răstindu-se.
- Mai taci, nu ști nimic!
-Atunci spune-mi! M-am răstit de asemenea încruntat.
-De ce ți-aș spune? Cine ești tu să-ți spun...lucruri? Aici m-a lovit. Știa mereu unde s-o facă. Știa unde să mă lovească.
- Prietenul tău. Am spus neîncrezător.
-Ha, cine zice asta? Te-am numit eu vreodată a fiind prietenul meu. Eu nu-mi amintesc.
-Atunci? Ce suntem?
-Nimic. Nu suntem nimic. Ți-am mai spus să stai departe de mine, ți-am spus că eu nu vreau pe nimeni aproape de mine! Dar de fiecare dată nu mă asculți! Chiar nu înțelegi că nu te vreau? Nu vreau sã ajungi să ți la mine, nu vreau să te rănesc, fiindcă nu meriți asta, ok? Nu meriți să simți durere, dar am impresia că ești atras de ea mai ceva ca un magnet.
-Și? Nu îmi pasă mă mă va durea. În viață titul doare! Ai dreptate, sut atras de durere, poate că îmi place. Îmi place durerea, îmi place de tine. Vreau durere, te vreau pe tine!
-Ești prost să vrei așa ceva! Te voi răni, tăntălăule! Sunt....sunt multe lucruri pe care nu le ști despre mine, lucruri ce te vor răni mai târziu. Lucruri ce vor aduce dezastrul....odată și odată totul se va sfârși, iar eu la fel, iar tu vei suferi dacă nu te îndepărtezi. Nu vreau...nu vreau să intri în viața mea, nu vreau să mă cunoști, eu...sunt eu. Iar eu nu sunt așa... Nu sunt pentru tine, nu sunt pentru nimeni. Eu nu merit să simt nimic. Am învățat că așa trebuie, să fiu așa, îndurerată...singură. Așa trebuie, așa e cel mai bine! Nu merit nimic din ce îmi poți oferi tu, nu merit zâmbetele tale, nici cuvintele, nici sărutuile...și...a oftat și ochii i s-au înlăcrimat. Ăsa mi-e destinul, asta vrea soarta. Știu deja cum se va termina, rău. Iar tun nu trebuie să faci parte din final, fiindcă finalul doare. Te rog, înțelege, stai departe....
-Ei bine, dragă Tara, ești proastă dacă crezi că am să stau departe. N-am s-o fac. Iar dacă te ascunzi, știu că am să te găsesc și-n gaură de șarpe. Nimic din ce spui nu e adevărat. Nu se va sfârși, nu acum. Se va sfârși peste mulți, mulți ani, când vei fi bătrână și vei muri, atunci. Nu pot înțelege de ce crezi că nu meriți fericirea, nu meriți pur și simplu...să trăiești sentimente. Meriți mai mult decât crezi, merii să simți cu adevărat viața, s-o trăiești din plin. Meriți să fi fericită, cu cum ești acum, tristă mereu, cu lacrimi în ochi. Nu știu dacă observi dar eu simt că...cumva am reușit să te schimb, Tara, în bine. La început nu voiai nici să-mi spui numele tău, fugeai mereu de mine...bine, și acum ești așa închisă și retrasă, dar totuși, acum zâmbești Tara, acum îți citesc fericirea în privire, nu mereu, în anumite clipe. Te-ai deschis în fața mea, i-ai spus unele lucruri... M-ai lăsat să te ating, să te țin în brațe, să te sărut... Și spune-mi tu acum, sincer, nu îți place? Nu îți place să te țin în brațe, să-mi vorbești, să te sărut? Chiar nu îți place sentimentul ăsta de liniște? Cel puțin eu așa îl simt când sunt cu tine, când te simt lângă mine...
-Eu...of...Kevin...
-Spune-mi că nu-ți place și mă opresc. Nu mă mai apropii de tine. Promit! Jur!
-Am mai...
-Știu, de data asta nu îmi mai încalc jurământul! Îți jur că nu mă voi mai apropia de tine dacă îmi spui adevărul! Dar adevărul! Nu vreau să minți ca data trecută.
-Kevin...
Am zâmbit și i-am mângâist obrazul.
-N-o poți face. Nu-mi poți spune că nu îți place când tu tânjești după atingeri și afecțiune, Tara. Asta vrei, degeaba te minți. Măcar acceptă tu, pentru tine că vrei asta, să fi fericită.
-Bine! O vreau! Urlă la mine. O vreau! Mai mult decât îți poți imagina! Lacrimile începură să i se scurgă pe obraji, inima mea a tresărit de durere și am oftat. Și? Dacă o vreau nu înseamnă că o și pot opține! Fericirea nu-i de mine. Cu toate că o vreau, nu o pot avea...
-Ba da, o poți avea, dar dacă mă vei îndepărta n-am să ți-o pot oferi...
-Tu? Să...mi-o oferi...tu? Se încruntă șocată de vorbele mele.
-Da. Eu...dacă mă vei lăsa...dacă mă vei lăsa am să pot să ți-o ofer. Îi prind ușor chipul în palme și îmi lipesc fruntea de a ei închizându-mi ochii. Trebuie doar să mă lași. Am șoptit simțindu-i respirația revărsându-se peste buzele mele incitate să le atingă pe ale ei.
-Kevin...a fost tot ce a spus iar eu am oftat. Mi-am deschis ochii privindu-i buzele delicate, le-am mângâiat cu degetul mare și am zâmbit slab.
-Vrei să lăsăm asta și să mergem altundeva? Ce vrei să facem?
A ridicat din umeri.
-Eu trebuia astăzi să-i caut un cadou lui Zo. E ziua ei și chiar nu știu ce să-i iau. Nu știu...nu vrei să mă ajuți? Știi...ești fată și na... Vrei? Nu era neapărav vorba de Zo, lui Zo puteam să-i iau orice, cât timp era o jumărie, mare și era roz e perfect, n-ar fi fost prea greu, dar eu vreau doar s-o țin aproape, cât mai aproape.
-Eu...de unde să știu eu ce i-ar place surorii tale? Se încruntă urât la mine.
-Și eu de unde aș știi? Sunt băiat! Am rânjit. Măcar vin-o cu mine și ține-mi companie. Va fi cea mai plictisitoare chestie pe care am făcut-o. Zo e foarte, foarte pretențioasă. Am oftat zâmbind pe sub mustăți. De-ai ști tu, Tara că eu vreau s-o lungesc...
-Auzi? M-a întrebat punându-și casca. S-a supărat că...ști tu...i-am spart parfumul? M-a privit.
-Nu, deloc.
Sigur, nici eu nu mă cred. A făcut o criză de gelozite! "Kev! De ce mi-ai umblat plin lucluli! De câte oli să-ți pun să nu mai umblii plin luculile unei fetise!" Cicotesc amintindu-mi cuvintele ei.
* * * *
-Am ajuns...i-am auzit glasul firav. M-am întors și i-am zâmbit dându-mă la rândul meu jos de pe motor.
Am intrat în moll-ul mare și aglomerat. Am prins-o de mână, iar aceasta m-a privit ucigător.
-Să fiu sigur că nu mi te frură cineva. Am râs și am tras-o după mine.
- "Nu mi te fură"? S-a încruntat la mine.
-De lângă mine, l-a asta m-am referit. Ce crezi că am vrut să zic?
A ridicat din uneri și și-a rotit ochii plictisită. Am intrat într-un magazi plin ochi cu jucării. Tara își mări ochii privind surprinsă toate acele jucări așezate pe rafturi. Un surât îi înflori pe chip cand am tras-o prinde rafturi. Am apucat la nimereală o carte de copi cu o prințesă pe copertă.
-"Prințesa și broscoiu", o are. Am oftat și am pus-o înapoi.
-"Cei trei purceluși". A chicotit Tara arătându-mi spre o altă carte.
-O are. Le știu pe toate, adoră să-i citesc cărți. Am zâmbit.
- Despre ce e? A întrebat privind paginile cărții.
-Trei purceluși, au fiecare câte un bănuț, fiecare dorind să-și construiască o casă. Primul își cumpără paie și o face. Apare lupul, suflă spre casă și o dărâmă. Al doilea o face din surcele, apare lupul, suflă spre casă și o dărâmă. Al treilea o face din cărămidă, apare lupul, suflă însă casa nu se dărâmă. Cei trei purceluși împreună cu mama lor rămân în casă până la adânci bătrâneți. Sfârșit. Am zâmbit când i-am zărit privirea plină de lumină.
-Frumos. A zâmbit. Ăăă..."Frumoasa și bestia"? Asta ce mai e?
-Serios Tara? Ai citit Gray și nu ai citit "Frumoasa și bestia"? Râd amuzat. A ridicat din umeri jenată și a privit coperta sclipicioasă.
-O fată de la țară este cerutã în căsătorie de cel mai viteaz dintre tinerii din sat, nu acceptă asta, dorind să-și aștepte "sortitul" și să simtă iubirea adevărată. Tatăl său, inventator, se rătăcește în pădure ajungând într-un castel vechi. Bell, merge în căutarea lui și ajunge la castel. Tatăl său era ținut de o bestie hidoasă și rea, aceasta l-a rugat să-i dea drumul tatălui său și s-o păstreze pe ea. Bestia a acceptat, iar fata a rămas în castel. Bestia era defat un prinț ce fusese vrăjit de o vrăjitoare și o așteptase pe fata care să se îndrăgostească de el așa cum era. Au petrecut timpul împreună iar cei doi s-au îndrăgostit. Tatăl fetei a spus sătenilor despre bestie însă aceștia nu l-au crezut.
M-am oprit privind o păpușă mare. Mi-am întors privirea spre Tara ce mă privea cu ochii bulbucați așteptând să continui. Am surâs și am continuat povestea.
- Bell l-a văzut pe tatăl său bonlav printr-o oglindă fermecată. Bestia, ce se îndrăgostise de ea n-a putut s-o vadă nefericită și a lăsat-o să plece dându-i și oglinda ca să-l poată vedea pe el dacă i se va face dor. Bell a plecat, cand a ajuns acasă, bărbatul ce o ceruse de nevastă plătise un doctor ca să le spună sătenilor că tatăl fetei e nebun și trebuie dus la un cămin pentru oameni ca el. Când fata a văzut că sătenii voiau să îi ea părintele, a scos oglinda și le-a arătat tuturor monstrul prin ea dovedindu-le că bestia de care le spusese bătrânul chear există. Când bărbatul și-a dat seama că Bell era îndrăgostită de bestie și i-a condus pe săteni spre castel pentru a o omorî, fiindcă știa că cât timp bestia va fi în viață Bell nu va accepta să-i fie nevastă. Au pătruns în castel iar bărbatul invidios pe bestie pentru iubirea ce i-o purta Bell au început să se bată. Cu ultimile puteri pe care le mai avea bestia în urma lumptei a reușit să îl împingă pe bărbat de pe acoperiș. Bestia a căzut la pământ moart. Bell a început să plângă și și-a recunoscut iubirea înainte ca blestemul să devină definitiv. Blestemul s-a rupt, bestia s-a transformat în prinț și au rămas fericiți până la adânci bătrâneți. Am zâmbit întorcându-mă spre ea. Zâmbetul ăla...ei bine, îmi topește inima!
-E...e atât de frumos... E...a oftat.