Știi acel moment când te afli într-un loc și totuși simți că nu ar trebui să fi în acel loc? Știi acel moment când mintea-ți spune "nu" și totuși faci lucrul interzis? Știi acel moment când ar trebui să faci ceva și totul îl faci pe dos? De ce? Fiindcă pur și simplu te lași condus de instinct. Iar asta, ei bine e cel mai periculos. Niciodată, dar niciodată să nu te lași condus de instinct! Instinctul e periculos, viclean și scoate la suprafață adevărata ta față. Exact cum se spune că la nervii persoanele dau cărțile pe față și spun ceea ce gândesc cu adevărat. Ei...eu nu am făcut asta...bine, poate uneori când îmi ies din fire să spun ceva ce apoi regret, însă mult mai periculos e instinctul. Să te ferească Sfântul să faci o alegere importantă luându-te după instinct și lăsând mintea deoparte. Nu! Niciodată să nu faci așa ceva, mintea va alege mereu cele mai bune, logice și corecte decizii. Chear dacă, ție nu îți convine, nu vrei sau nu-ți place, în schimb instinctul face ceea ce vrei, nu ce trebuie. De ce să faci ceva din instinct pe care nu ai siguranță când poți face ceva de care ești sigur că vei ajunge într-un punct. Mereu m-a speriat necunoscutul, mereu am evitat lucrurile pe care nu le înțelegeam. De mică am fost o persoană logică, gândeam foarte mult și făceam un lucru gândindu-mă la consecințe și câștiguri. Adică de exemplu, să spunem că aveam 5$ cu toate că nu aveam niciodată atâția bani, nici acum nu am dar în fine... Aveam 5$, și mergeam într-un magazin să-mi iau ceva de mâncare fiindcă cum am mai amintit, de mică am fost obligată să mă îngrijesc singură fiindcă părinților mei...nu le păsa de mine. Simplu. Ok, și să spunem că vedeam...nu știu...o ciocolată. Ca și copil, ce nu avusese parte de dulciuri eram foarte, foarte doritoare de așa ceva. Însă, oricât de poftă mi-ar fi fost și aș fi mâncat și cu ochii măcar o bucățică, nu-mi luam. Fiindcă dacă mi-aș fi luat ciocolata nu mai aveam bani și de ceva de mâncare. O pâine...ce știu eu, ce mi-aș fi luat eu acolo. Așa că înghițeam în sec și ceream pâinea în locul ciocolatei. Și acum fac exact la fel, fiindcă indiferent cât de "matură" sunt încă mi-aș dori să pot copilări. Să mă joc...să port și eu rochițe...să mănânc dulciuri...să râd, să n-am griji... Doamne....cât mi-aș dori. Dar...asta-i viața. Trebuie să accept realitatea nu să scufund în vise prostești. Am dus o copilărie grea, una pe care nu i-o doresc nimănui. Cum e să n-ai ce să mănânci? Să-ți fie foame și pur și simplu să nu ai ce băga în gură? Voi, nu mă veți înțelege niciodată fiindcă nu știți ce înseamnă foamea, neajunsurile. Voi aveți părinți ce vă iubesc, vă dau să mănânce, vă cumpără haine scumpe, tot ce vă doriți, voi aveți orice. Iar eu nu am nimic. Nu știți cum e, fiindcă nu ați trecut prin ce am trecut eu. Așa a fost să fie, nu? Nici măcar nu ar fi terbuit să trăiesc. Poate de aceea eu am viața asta. Fiindcă nu merit să trăiesc. Dar ce am făcut? Ce? Am greșit eu cu ceva? Ce am făcut? Cui i-am făcut eu rău? E vina mea că m-am născut? E vina mea că trăiesc? Se pare că viața asta nu ezită absolut deloc să mă lovească pentru asta! Pentru că trăiesc. Iartă-mă viață că trăiesc!
Mi-am ridicat capul oftând de pe pieptul lui Kevin și mi-am ridicat ochii spre el privindu-l printre gene. Ochii verzi străluceau și totodată erau atât de întunecați, îmi păreau triști, îndurerați... Mi-a mângâiat atât de suav obrazul iar ochii mi s-au umplut involuntar de lacrimi. Speram să nu observe datorită apei ce curgea pe noi.
-De ce...de ce-i făcuto? Am suspinat.
Ei bine, mai devreme vorbeam despre instinct. Și uite-l. Offf....cât de proastă sunt. Ba l-am atins pe piept, ba m-am lăsat sărutată de el...acum, îl întreb de ce a făcut-o. Și ce aș vrea să aud? Că a făcut să râdă de mine? Să-mi demonstreze că sunt slabă și poate face ce vrea din mine? Ei bine, știu deja răspunsul.
-Asta te roade, Tara? Asta te face să te comporți așa? S-a încruntat trecându-și degetele peste obrajii mei și ștegrgându-mi petele de sânge de pe față.
-Pâi...eu...oarecum... Am oftat și mi-am lăsat capul în pământ.
Mi-a prins rapid bãrbia între degete și mi-a ridicat fragil capul, lăsându-l pe spate. Mi-am închis ochii când apa dădu să-mi intre în ochi. Am dat să-i deschid din nou speriată de ce-ar putea face Kevin însă n-am reușit. Nenorocită de apă!
-Ai mai întrebat odată asta... Și eu ți-am răspuns. Îi simțeam respirația mult prea aproape de chipul meu.
-Iar eu...eu te mai întreb o dată. M-am dat o jumătate de pas înnapoi și mi-am îndreptat capul privindu-l. Un rânjet viclean îi apăru pe buze iar eu m-am înroșit inconștientă.
- Și îți răspund. De ce n-aș face-o? Îmi prinse mâna rânjind și mă trase ușor înnapoi lângă el. Am oftat încercând să eliberez presiunea de pe piept când și-a împleticit degetele cu ale mele. Făcea chestia asta cam des...
- Nu vreau să-mi răspunzi cu...vocea mi-a pierit când și-a aplecat capul mai aproape provindu-mi buzele. L-am auzit cum a înghițit în sec și m-am încruntat încercând să-i atrag atenția spre ochii mei, iar după câteva clipe și-a ridicat privirea.
-Cu?
-Cu...privirea îi alunecă din nou în jos și am scăpat un oftat ce aducea a suspin. Cu...cu altă întrebare...
-Altă întrebare? A repetat atât de concentrat încât nu m-aș fi mirat să-i iasă raze x din ochi și să-mi ardă buzele.
Pâi...ce ai vrea să-ți răspund? Și-a ridicat privirea spre ochii mei
- De ce-ai făcut.o!
- Am...c-am vrut? Se încruntă.
Eram sigură! Își bătea joc de mine! Chear nu-i păsa deloc? Ce tot spun? De ce i-ar păsa lui de una ca mine? Sunt cea mai mare proasta! O proastă! Ce tot fac? Ce? De ce sunt eu aici? Ce fac aici? Mă las lovită de cuvintele și faptele lui. Asta fac.
M-am zmucit și am ieșit din duș aproape plângând. Nu mai vreau. Nu vreau, indiferent cât mi-ar place cum sărută, ce mă face să simt...doar își bate joc, așa fac băieții ca el! De ce să stau? De ce să-mi fac rău singură? Mereu am să rămân așa, invizibilă pentru toți, ignorată, batjocorită de toți... De ce ar fi el altfel? De ce ar trece el de limită? Știu. Să se distreze! Să-și bată joc de mine, de inocența, neputința și slăbiciunea mea ca după să se poată lăuda tuturor cu faptele sale iar pentru asta fiind foarte apreciat. Știu asta deja... Orcine ar putea s-o facă și mulți au încercat. Până și Jasmine a avut intenția de a se împrieteni cu mine, cică, ca după să afle lucruri despre mine și să poată avea cât mai multe motive de batjocoră, însă când și-a dat seama că n-are niciun rost să mai încerce degeaba să intre pe sub pielea mea și-a arătat adevărata față și și-a bătut joc de mine în cel mai josnic mod, i-a pus pe băieți să mă bată până i-am șters pantofii cu limba. Da...sună...sună dur. Așa a fost. A fost umilitor, josnic și chinuitor. Ajunsesem vânătă iar ei nu încetau să mă lovească, nici măcar după ce am făcut ce-mi ceruseră. Până am cedat căzând din picioare pur și simplu în fața lor plină de vânătăi și sânge. Doar au râs. Au râs! A durut...nu la exterior cât de îngrozitor a durut la interior. Ființe, ființe ca mine ce se cred superioare. Sunt oameni ce cred că sunt mai buni doar fiindcă au putere și te obligă să-i privești ca pe niște zei. Și am făcut-o. M-au obligat și m-au torturat până ce dintr-o privire plină de scârbă au reușit să îmi transforme privirea în teamă și supunere. De parcă aș fi o simplă sclavă în fața lor... Asta și eram...dacă Nick mi-ar fi spus să-i aduc ceva sau să fac ceva n-aș avea curaj în fața lui să nu fac ceea ce mi-a spus. Poate în fața roșcatei aș fi avut tupeu dar în fața lui...ei bine, nu. Așa sunt eu...slabă, neajutorată, supusă în fața dominatorilor mei.
-Tara...i-am auzit vocea stinsă a lui Kevin însă nu m-am oprit. Nu vreau să-mi pese. Nu vreau. Tot ce vreau e să plec cât mai repede de aici, departe, departe de el, de casa lui, de tot ce are legătură cu el. Nu-mi place asta, să se joace cu mine, cu mintea mea.
Am ieșit udă fleașcă în hol și am luat-o la stânga în partea opusă în care am mers când m-a dus în camera lui Zo. În capătul holului erau scările din marmură albă și am coborât ținându-mă cu mâinile-mi din care începuse să-mi curgă sânge din pricina tăieturilor. Piciorul mi-a alunecat pe scări și m-am trezit pupând podeaua.
-La dracu! Am înjurat printre lacrimi și cu greu m-am ridicat în genunchi privindu-mi palmele pe care curgeau picuri din păru-mi răvășit și ud.
-Tara! Doamne, Dumnezeule! I-am auzit vocea și pașii fugind pe scări.
M-am ridicat fulgerător și m-am întors spre el speriată.
-Kevin, e ud...am spus dar prea târziu că deja alunecă pe ultimile trepte însă am avut timp să reacționez și m-am repezit prinzându-l de mâini și susținându-l cum puteam.
M-a privit cu buzele între deschise părând surprins de gestul meu. Da, și eu sunt șocată oarecum. Cu toate că eram nervoasă pe el, tot spre el m-am repezit și l-am repezit să nu cadă și să se lovească din cauza mea. Nu vreau să-i fac rău, nu vreau să știu că din cauza mea este rănit. Pur și simplu știu că m-ar durea chear dacă e un sentiment căruia nu-i înțeleg rostul. Ochii îi străluceau acsați pe privirea mea rece și dură. Mă enervează îngrozitor felul cum mă privește. Dându-se atât de bun și protector când defapt nu voia decât să se joace cu mine exact cum amăgește pisica micul șoarece ba dându-i drumul, ba prinzându-l din nou. Așa mă simțeam, ca un șoarece mic și împuțit în fața motanului pus pe joacă.
Kevin stătea aplecat pe spate cu ambele mâini în jurul meu iar eu sprininindu-mă de perete. Arătam ca la circ. Kevin s-a ridicat în poziție verticală însă nu și-a desprins mâinile de pe mine.
- Dă-mi drumul! M-am răstit nervoasă spre Kevin încercând să mă trag din mâinile lui.
-Nu. A spus simplu și m-a tras brusc lipindu-mă de el înconjurându-mi brațele și trupul totodată. M-am zbătut și am încercat să mă abțin să îi trântesc vre-o înjurătură.
-Kevin, dă-mi drumul! Dă-mi drumul, Kevin! Firai al dracu, dă-mi drumul sau te înjur, nenorocitule! Urlu la el însă mă ridică coborând treptele iar eu am început să dau din picioare bezmetică. Cu ce aș fi putut să-l ameninț eu?
- Nu mă face să-ți astup gura...știi tu cum! mi-a șoptit la ureche și mi-a mușcat-o iar eu am țipat de durere.
-Dă-mi drumul! Vrau să plec! Nu mai vreau să stau! Lasă-mă! L-am lovit unde am apucat când am reușit să-mi eliberez o mână.
-Să pleci? De ce să pleci, Tara? S-a oprit în loc.
-Lasă-mă! Lasă-mă, odată! Nu trebuie să-ți dau eu ție explicații! Vreau să plec! Am urlat și m-am întors cu greu spre el și mi-am înfipt dinți cât de tare am putut în carnea de pe clavicula sa.
-Ah. A țipat și mi-am înfipt dinții și mai strâns ca un clește, nu m-am oprit nici când i-am simțit gustul sângelui pe buze. Așa îi trebuie! Să-mi dea drumul. Însă cât de tare l-aș fi strâns tot nu mi-a dat drumul. M-am oprit. Nu mai puteam, parcă mă durea pe mine la cât de tare îl strângeam. Respiram greoi din pricina lipsei de oxigen privind urma dinților ce intrară cu totul în carne și din care se scurgea firicele de sânde. L-am privit cu gura deschisă cum încă stătea încordat, cu ochii închiși din care picurau lacrimi. Ce dracu am făcut?
-Kevin? Am șoptit temătoare și mi-am mușcat buza pătatã de sânge când își deschise ochii înlăcrimați de durere cu maxilarul încleștat.
-Nu pleca...a șoptit printre dinț.
-Ești cel mai mare prost! De ce niba nu îmi dai odată drumul? Te mușc din nou! L-am amenințat însă știam că nu aș fi mai avut prutere să-l mușc.
-Mușcă-mă...a oftat și și-a privit strângând din dinți umele de dinți.
Nu-l înțeleg! Preferă să se lase mușcat de mine decât să mă lase naiba să plec.
-Te mușc! Mă răstesc iar el aprobă din cap. Vorbesc serios. Am să te mușc din nou! Tot acolo!
-Dăi drumul! Mușcă-mă! Și-a strâns ochii și și-a lăsat capul într-o parte lăsându-mi loc. Mi-am aplecat capul spre mușcătura ce începuse să se învinețească. Am rămas cu capul aplecat la doar câțiva centimetri de rană.
-La dracu...am mormăit oftând și mi-am sprijinit capul ud de gâtul său privind miloasă rana pe care eu i-am făcut-o. Sunt o proastă! O proastă! Ar trebui neapărat să-mi stăpânesc impulsurile, măcar în preajma lui, cu toate că în preajma lui e cel mai greu. Mi-am trecut fin degetul peste dârele de sânge ce se scurgeau pe umăr în jos și le-am șters.
I-am auzit oftatul apoi și-a lăsat capul pe umărul meu.
-Nu mă mai muști? A întrebat încet.
- Vreau să plec. Spune-mi, ai de gând să mă ții aici cu forța? L-am întrebat rece și mi-am îndepărtat capul, i-am aruncat o privire simplă și am privit oftând din nou urmele de dinți de pe umărul său.
Mi-a mângâiat o clipă obrazul și mi-a dat drumul lăsându-mă liberă. Am rămas așa mai mult timp pierzându-mă în verdele ochilor săi triști. Sclipirea nu mai era acolo, erau goi. Nu-mi plăceau așa. Erau precum ai mei, asta vedeam zi de zi în privirea mea, el nu merită să simtă asta, durerea. Oare era din cauza mea?
- Nu mă mai privi așa! Am spus brusc.
-Cum?
-Așa rece...
-Dar tu mereu mă privești rece. A ridicat din umeri și a zâmbit amar. Nu ar fi corect să te privesc în același mod cum îl faci tu? Tristețea din ei dispăru și rămase atât de goi...
- Nu. Tu nu trebuie să ai privirea asta...
-Dar cum vrei să o am? Un mic zâmbet apăru pe chipul lui și aproape am răsuflat ușurată.
-Cum erau înnainte. Cu sclipirea aia și...
-Ce sclipire? S-a încruntat iar eu i-am imitat gestul ridicând din umeri.
-Pâi...în majoritatea timpului îți sclipesc ochii...nu ai văzut? Ridic dintr-o sprânceană.
-Nu. Cum naiba să-mi sclipească ochii? Își dădu ochii peste cap iar eu m-am enervat pe gestul său.
-Ești prost? Ce nu înțeleg că uneori îți sclipesc ochii? Ce crezi, că-s chioară și mi se pare? Nu e prima dată! De ceva timp... Nu știu, dar sunt sigură că la început când te-am văzut nu erau așa. Pe parcurs am observat...
-În fine...poate...
-Ah! Nu mă crezi! Am bufnit scuturând din cap.
Am rămas privind în jur apoi m-am întors pe călcâie și am pornit spre ușa mare ce sigur ducea spre ieșire.
-Ce naiba pleci așa? Desculță? Udă? Vei răci mai rãu, Tara! A insistat venind după mine însă mai bine mergeam desculță și udă până acasă decât să-l mai stau aici. Chear nu vreau să sufăr...nu vreau durere. Orice dar nu durere.
- Nu-ți face tu griji. Ce-ți pasă? Bombăn deschizând ușa și ieșind pe verandă.
- Ce-mi pasă? Îmi pasã! Te-am lăsat să mă muști degeaba? Spuse din prag însă am continuat să merg spre poarta mare din fier.
-Exact. Am bombănit și am strâns din dinți încercând să nu înjur din cauza pietricelelor ce îmi înțepau tălpile. Astfaltul era ud, semn că plouase iar cerul întunecat, vântul bătea tare, făcând hainele ude de pe mine să-mi pară de gheață. Mamă ce firg e, să-mi bag picioru'!
- Domne! Ești nebună! Țipă lă mine iar eu am râs nebunește deschizând poarta.
-Ai dreptate! Ne mai vedem domnule Weasley. Am deschis poarta însă ceea ce spuse mă opri pe loc și aproape îmi venea să mă dau cu capul de poartă.
- Și pariul? I-am auzit vocea îngâmfată.
Am oftat adanc și mi-am privit degetele vineți de la picioare din pricina astfaltului rece. Banii monstrului. Uitasem complet de asta! Mi-a dat la dispoziție două zile! Doamne, Dumnezeule de unde fac eu rost de 1.000$? Aveam o șansă să reușesc să-i câștig de la Kevin iar acum am pierdut șansa. De parcă dacă aș mai fi stat cu el o zi aș fi murit. Măcar aș fi încercat, cine știe, poate s-ar fi dat bătut chear dacă nu prea cred că și-ar lăsa deoparte orgoliul. Oricum chear dacă aș fi pierdut tot aș fi câștigat ceva, încă un sărut de la Kevin. Ok, știu că nu ar trebui să gândesc așa însă ce naiba, cum să nu gândesc așa când el...
O mână se strecură pe sub genunchii mei și am scos un țipăt când m-am simțit ridicată de pe pământ. Am realizat că brațele erau ale lui Kevin ce mă ducea spre casă.
-Ce faci? Mă încrunt urât la el.
-Te duc înnăuntru. Ce ți se pare că fac? Am pus un pariu și trebuie să-l respectăm, nu domnișoară Vogăn? A rânjit viclean și eu am oftat nervoasă. Am murmurat un "mhm" dându-mi ochii peste cap. Trebuia să accept. Nu aș avea de unde altundeva să fac rost de bani. Dar dacă nu câștig pariul? Ce naiba fac? Cred că n-am să mai ies o lună din casă. Of...nici nu vreau să mă gândesc. Oare mă va bate? Sper să nu mă mai abuze. E îngrozitor! Să-l simt, pe el, acolo jos, în mine! Doane, Dunezeule! Ochii mi s-au umezit și am tresărit în brațele lui Kevin. Mi-am ascuns capul în pieptul lui să nu mă vadă și i-am strâns tricoul ud în pumn când am intrat în livingul mare, la căldură. Mi-a mângâiat capul cu o mană și l-am simțit cum urcă scările. Nu mai vreu să îl simt pe monstru, nu mai vreau! E atât de dureros... Și chear dacă n-ar fi dureros... E...e...nu am cuvinte potrivite pentru a descrie sentimentul de groază, teamă, neputință... Mai bine aș murii! Aș fi împăcată, într-un loc mai bun decât aici, fie el rai sau iad.
Mi-am alungat gândurile negre și am oftat când Kevin mi-a dat drumul pe salteaua patului său. Zâmbetul îi pieri când mi-am ridicat ochii plângãcioși spre el. Of...cât rău îi fac... S-a lăsat pe vine și mi-a prins mâinile murdare întreale sale nepăsândui de sângele de pe ele.
-Tara...ce e cu tine? Mă întrebă și își împletici atent degrtele mâinii drepte cu ale mele. Ce se întâmplă cu tine? Te comporți atât de...ciudat. Nu-mi place să te văd atât de tristă, închisă...vreau să-ți văd zâmbetul ăla criminal pe care nu mi-l dezvălui mai deloc. Vreau să răzi, nu fiindcă te oblig ci fiindcă te simți fericită! Îmi spuse pe un ton milog.
- Pâi...poate nu mă simt fericită? Mi-am dat ochii peste cap și m-am ferit de privirea de a sa. Ăsta era adevărul. De ce aș zâmbi dacă nu am de ce, dacă simt că în loc să rând îmi vine să plâng?
-De ce? Spune-mi, de ce nu te simți fericită? Îmi strânse mai tare mâna într-a sa și se aplecă mai mult spre mine. Așa, stând aplecat iar eu pe marginea patului aveam aceeași înălțime, iar mie nu mi se mai părea atât de intimidant.
De ce nu mă simt fericită? Niciodată nu mi-am pus întrebarea asta. Dar logic, de ce aș fi eu fericită? Nu am niciun motiv să fiu fericită. Maică-mea a plecat la dracu s-o ia, taică-meu e un bețiv ce se ocupă cu droguri, eu sunt un nimic batjocorit de toți, nimănui nu-i pasă de mine, viața mea e un rahat....de ce aș fi fericită? Pentru ce? Pentru că sunt singură? Pentru că nu am pe nimeni? Fiindcă mi-aș dori să simt măcar un gram de afecțiune? Că simt că asta mă înnebunește? De asta să fiu fericită? Cum aș putea să fiu eu fericită când îi văd pe toți împliniți, având tot ce își doresc, iar eu nu am nimic. Pur și simplu nimci. Ce am al meu? Ce? Este vre-un obiect doar al meu, să pot spune "Uite, ăsta e al meu!". Nu. Nu am nimic căruia să-i fiu posesor. Nici mãcar propria-mi viață nu-mi aparține...
-Tara? Mi-a șoptit numele iar eu mi-am ridicat privirea spre ochii lui verzi.
- Îmm? Am oftat și m-am lăsat pe saltea pe spate nemaiținând cont că ud așternuturile. Mi-am pus mâinile pe față, bine că nu mai curgea sânge din răni, și mi-am închis ochii încercând să mă pierd printre gânduri. Salteaua s-a lăsat și i-am simțit respirația lui Kevin pe obraz, înfiorându-mă. Mi-am întors capul în partea cealaltă încercând să îmi feresc obrazul de răsuflarea sa fierbinte. Am rămas așa, cu mâinile pe lângă corp și privind poza de pe birou. Kevin, ce nu avea mai mult de 14 ani, zâmbea fericit, cu mâinile în buzunare, având însă aceași atitudine puternică încă de pe atunci. Părul îi stătea răvășit, în toate părțile, exact ca și în prezent, ochii de jad scânteiau de bucurie însă nu ca și lucirea pe care o observasem eu, în ochii lui, atunci, era doar bucurie, însă acum era altceva, ceva ce nu puteam descifra. În spatele lui era o femeie foarte frumoasă, brunetă, în brațe avea o fetiță ce avea în jur de un an, într-o rochiță roză, ce râdea și dădea din mânuțe. Zo, iar femeia mai mult ca sigur era mama lor fiindcă semănau foarte mult, nu doar la privire ci și la tresături. Erau atât de frumoși...ăsta, ăsta era un motiv pentru a fi fericit. Familia, ceea ce eu nu am. Nu așa cum mi-aș dori.
Am oftat nostalgică apoi i-am simțit respirația lui Kevin pe gât. M-am cutremurat simțitor când degetel lui mi-au atins fragil pielea gâtului. Au urcat de pe claviculă spre spatele urechii chinuitor de lent, aveam impresia că degetele îi tremurau sau poate doar mi se părea mie. Am închis ochii văzând doar dâre de lumină în întuneric, m-am încordat când un oftat fragil îi părăsi buzele și mi se lovi de gât. Am înghițit în sec, îmi simțeam gura uscată încât aș fi putut bea un bidon de apă și tot nu mi-ar ajunge. Degetele sale coborâră pe maxilar în jos, Domne, zici că lăsa dâre de foc în urma lor. Am strâns din ochi când își trecu degetul peste buza mea de jos pe care o simțeam parcă pulsând. Și-a lăsat mâna pe gât irespirația-i ușor agitată se lovi atât de aproape de pielea gâtului meu. I-am simțit buzele cum se presară pe pielea mea și am oftat chinuită de fiorul tumultor ce se înfipse direct în zidul de gheață din jurul inimi mele făcându-l să se clatine însă nu îndeajuns să-l distrugă, era prea mare, prea gros și mult prea rece ca ceva să-l poată distruge...inima mea era în siguranță. Kevin nu va ajunge niciodată la ea.
S-a aporopiat până i-am simțit pieptul lipit de brațul meu...ah...era atât de bine... Cu cât era mai aproape cu atât eram mai mult învăluită de senzațiile transmise de trupul său. Totul era atât de rău și totuși... atât de bine. Nu ar trebui să fac asta și totuși...o fac. Ar trebui să-l împing, să-l lovesc, să urlu...dar nu o fac...
-Nu mi-ai spus de ce nu te simți fericitã. A afirmat și și-a lipit din nou buzele în spatele urechii mele.
-Hmm...am mormăit și chear nu știu dacă din pricina întrebări sau a buzelor lui neastâmpărate. Asta nu-i de mine... Am șoptit concentrată pe buzele lui ce se deplasau atât de încet în jos pe maxilar. Buzele lui nu erau precum degetele...era mult mai bine...nu mai erau dâre de foc, ci adevărați fiori fierbinți ce mă forțau să-mi mușc buza inconștientă și neînțelegând de ce fac asta dar era mai bine când o făceam. Buzele i s-au deschis și i-am simțit limba mangâindu-mi pielea. De ce naiba face asta? Ce mai conta?
-Îmmm....mi-am mușcat buza mai tare încercând să opresc mormăitul ce-mi ieșea din gât. Buzele i se curbă și i-am simțit zâmbetul pe piele.
-Ce nu-i de tine? M-a întrebat.
Ce nu era de mine? La ce se referea? Am...a da, i-am spus că fericirea nu-i de mine.
-Fericirea. Am răspuns.
-Nu-i adevărat. Cine ți-a zis asta?
Am ridicat din umeri și mi-am ridicat pricioarele pe pat și am început să le legăn ușor. Mâna de pe gât coborî printre sâni și se așeză pe abdomenul ce se încordă brusc sub palma sa iar senzația de gol în stomac își făcu simțită prezența.
-Fericirea-i pentru toți.
-Nu și pentru mine. I-am replicat deschizându-mi ochii și privindu-i pe-ai lui. S-a aplecat deasupra capului meu și a rămas așa, zâmbind, pierdut în privirea mea, așa cum mă pierd eu mereu, își aplecă capul mai mult și își lipi fruntea de a mea. Printre buzele-i deschise îi ieșea răsuflarea fierbinte ce se răpândea pe chipul meu. Mâna lui mă înconjură și mă trase mai aproape de el.
Nu e bine, nu e bine! Împinge-l! Înpinge-l sau vei regreta!
E prea bine....
Și din nou mă las pradă instinctului...