Tava mi se clatină în poală.
Rup din bucata de carne o crustă maronie şi o mestec încet.
Dau la o parte ciupercile de lângă carne punându-le pe margine, încercând pe cât posibil să nu le simt mirosul.
--Vrei ciupercile?
Îmi ridic privirea spre Lemona care stă sprijinită de perete cu ochii proptiți în tavan.
Dă din cap în semn de nu, odată cu mişcările ei părul negru cârlionțat îi flutură uşor acoperindu-i fruntea şi ochii. Îşi dă la o parte suvițele printr-o mişcare severă.
Ridic din umeri și mă întorc la scobitul pulpei.
Mâncarea îmi stă în gură, seacă şi fără gust. Nu am poftă, dar am nevoie de energie.
Mi-am permis să iau o porție de carne din una din bucătăriile Saorului.
Nu pot să ies la vânătoare.
Farfuria lăsă un clinchet distinctiv cănd atinse podeaua. Metal pe piatră.
Ciupercile dansează în jurul osului supt de măduvă.
Mă şterg cu mâneca la gură şi îmi ațintesc privirea spre patul unde e întinsă Olivia.
Capul îi e prins cu banderole strânse prin tije de metal sudate de tăblia patului. Un cearşaf îi e răsucit în gura uşor întredeschisă.
--Cât i-ai dat din doză?
Caut un geam din reflex.
Obişnuită cu casele oamenilor uit că în peşteri nu poți să măsura timpul după soare şi lună.
Lemona nu-şi ia privirea de pe tavan. Abia formeză cuvinte murmurând:
--La Boc-micsusă i-am dat puțin să înghită.
Fac o aproximație rapidă a timpului in raport cu găndirea omenească. Asta înseamnă şase dimineața.
Boc-micsusă, formal: ,, bocănitura mică susă". Felul nostru de a măsura timpul este diferit de cel uman.
Saor are în inima lui un gol adânc, un hău ce cade din vârf până în străfundurile cele mai întunecate. Legată de bolta cea mai înaltă sunt sfere care se lasă treptat în jos înspre hău.
Se lasă treptat, trecând linii de demarcație. La fiecare demarcație sfera e lovită şi produce un sunet distinctiv depinde la care linie principală se află.
Raportat la felul oamenilor de a ține timpul, boc-micsusă in adevăr ar însemna ora şase dimineața.
Mă aplec pe genunchi ținându-mi palmele sub bărbie. Scaunul de lemn lasă un scârțâit nemulțumit sub greutatea mea.
--Bun. Oare cât timp o putem ține aşa?
Lemona îşi răsuceşte un cârlionț în jurul ghearei.
--Aşa cum? Adormită?
Las liniştea să fie un răspuns. Lemona îşi suflă suvițele din ochi.
--Beta, ai vorbit cu Cayden?
Dinții îmi scrâşnesc sub presiune. Îmi strâng pumnii pentru câteva momente.
Mă las să mă reazăm de spătar privind-o pe Lemona.
,,Beta". Îmi foloseşte titulatura ca o palmă peste față, o găleată cu apa rece, ce își are scopul să nu uit care e responsabilitatea mea.
Nu-mi ies de sub control.
--Nu. El este indisponibil în momentul de față.
Lemona îs trage ghearele printre dinți scobindu-şi caninii.
--Interesant. Auzisem recent, de la ceva veverițe că ai avut o întrevedere recentă cu el. Mai exact atunci când l-ai urmărit înafară peşterilor şi v-ați scufundat în pădure.
Dau, din greşeală, cu piciorul peste tava cu resturi.
--Ce fel de veverițe ai ascultat? Nici să le mănânci nu-ți convine.
Nu râde la încercarea mea evidentă de a destinde atmosfera.
Îşi încrucișează un picior peste altul şi mă priveşte direct în ochi. O sprânceană i se ridică întrebătoare. Răbufnesc:
--Uite ce i-au făcut Oliviei! Prea mărinimosul de Cayden mi-a promis siguranță, iar acum Oli e infectată cu…cu…vulpinism.
Scuip cuvântul de pe limbă ca şi cum ar fi o piază rea.
--Esther, te rog, nu-mi insulta inteligența. Amândoua ştim că nu asta e problema. Încredere! Auzi, încredere!
Lemona pufăi ridicându-se de pe scaun. Pescui cârpa din bolul cu alpă de pe noptieră. Stoarse cârpa şi într-o compresă improvizată îi ştergea fruntea asudată a Oliviei.
--De ce nu o pot face de una singură? De ce nu pot să urc în rang prin munca mea? De ce trebuie să mă milogesc în fața lor pentru a primi titulatura pe care o merit!
Olivia mârâi în somn. Lemona o sărută pe obraz continuând să-i curețe fața palidă.
--Precum ți-am mai spus, nu eşti om. E important să-ți amintesc din când în când pentru că se pare că uiți de asta. Regulile lupilor joacă în alt fel. Ai nevoie de oficializarea titulaturii. Până atunci sunt doar bănuieli și șoapte.
Nu e prima dată de când purtăm conversația asta în decursul zilelor astea.
--Sunt un dagar! Ca și el!
Lemona stoarce cârpa murmurându-şi pe sub bărbie. Îşi clăti mâinile întorcându-se spre mine.
--Nu. El e recunoscut. Tu, nu.
După o pauză scurtă adaugă:
--Ceea ce vreau să spun e că aveti nevoie unul de altul. Nu încerca să mă contrazici, mă avertiză arătându-mă cu degetul când îmi văzu sclipirea aceea din ochi. Îți simt lupul căzând din ce în ce mai des de sub controlul tău. Te aud noaptea cum păşeşti dintr-o parte într-alta a camerei că nu poți să dormi. Pentru prima dată in istorie sunteți doi dagari. Trebuie să fie un motiv.
Îmi frec obrajii cu palmele. Îmi trec degetele prin păr trăgându-mă de rădăcini.
--Da! Te-ai gândit că poate nu dorm din cauza problemelor în care ne aflăm?! Ştii ce mă ține trează noapte? Fața trasă a mamei, ochii ei albi, spumele ce-i cădeau de la gură când se aruncase asupra mea. Îmi amintesc cum dinții ei mi-au străpuns carnea. Simt rana de fiecare dată când ninge! O văd când îmi țin ochii închişi! Îi văd fața turbată şi corpul infectat de vulpinism. Şi ştii ce mă face să vreau să-mi rup pielea de pe mine şi să fug prin pădure la miez de noapte? Revăd cum i-am sucit gâtul. Aud trosnitul oaselor ei. Pocnetul gătului ei când i-am trântit fruntea de tocul uşii. Mama. Mama. Am omorât-o pe mama şi nici măcar nu am putut să-mi iau la revedere! A trebuit să părăsesc casa cu o Olivia leşinată şi flăcări la călâiele mele.
Şopteam. Mă ridicasem de pe scaun. Lemona mă privea de pe cealaltă parte a patului. Părul cârlionțat îi acoperă ochii. Îl dădu la o parte.
--Esther, nu ți-ai omorât mama. Ai omorât un monstru turbat.
--Asta o să spui şi despre Oli când virusul se va răspândi? Că e un monstru? Dar acum ce e?
--Asta e diferit.
Cuprind cu pumnii marginea patului. Mă înclin în față.
--Diferit? Pentru că spre deosebire de mama ea e legată? Că nu o să-mi rupă jugularul chiar atât de uşor? Asta spui?
Ochii Oliviei se întredeschiseră.
De sub marginea plapumei mă priveşte. Ochii ei nu purtau înțelegere. Era privirea unui animal fascinat de mişcare. Îmi vedea buzele mişcându-se şi auzea sunete strivite.
Îmi intind uşor mâna înspre Lemona peste patul Oliviei. Mişcările îmi sunt precaute, lente, să nu-i atrag atenția.
--Dă-mi fiola. Acoperă-i ochii.
Lemona face precum îi spun. Îmi înmânează fiola.
Mai repede decât pot înregistra, Lemona îi cuprinde capul intre palme. Olivia dă din picioare trăgând de legături.
Cearşaful cade pe jos, iar strigătele iei îl aduce pe doctor în peşteră.
Lemona îi deschide fălcile.
E un semn al puterii ei ca lup antic că poate să-o țină pe loc.
Un lup infectat de vulpinism e moartea pe picioare. Ucide tot ce prinde în cale.
--I-ați mai dat o doză din asta ?
Doctorul întreabă de după umărul meu. Olivia se mai scutuă în mişcări bruşte pentru doar câteva momente inainte de a aluneca într-un somn profund.
--Da.
Îi răspund ştergându-mi palmele de şorț. Pete de sânge se întrevăd dintr-o parte în alta a şorțului. Sângele Oliviei.
--Bun, îl voi chema pe doctorul Sera atunci.
Îmi dau acordul printr-o mişcare de cap, dar înainte să iasă îi spun:
--Cheamă-l şi pe fiul doctorului Sera, Axel, aici.
Doctorul înclină din cap şi aproape fară să realizeze, ca din reflex încuvințează:
--Da, alpha.