Pov. Tara
Durerea... Îți sună cunoscut? Mie da. Foarte. O simt, o respir, îmi pulsează în vene. E aici mereu. Mă lovește, mă lovește atât de puternic, fără milă. Mă lovește acolo unde mă doare mai tare, îmi ia tot ce reușesc să construiesc, îmi ia puterea, îmi ia speranța și dorința. Îmi ia totul fără să-i pese. Durerea asta...Și doare. Până la urmă de ce se numește durere? Fiindcă doare. Oare cine a inventat-o? A fost inventată de cineva?
Poate că nu tuturor le este menit să cunoască acest termen. Poate nu toți sunt nevoiți să sufere să simtă golul din stomac atât de dureros și rana înfiorătoare din inimă, fiindcă acolo doare cel mai tare. În interior, știe să atace doar acolo, căci acolo este slăbiciunea mea. Acolo mă doare cel mai puternic, sfâșietor, zdrobindu-se fiecare bucățică din inima mea moartă. Chear dacă-i moartă tot doare, oh, și-ncă cât... E moartă, distrusă, lovită, sfâșiată, îndurerată, spartã, tăiatã, înjunghiatã, călcată în picioare...e distrusă într-atât de multe feluri încât n-am mai putut ține cont. Biata mea inimă...zace, zace într-o baltă de sânge, zdrobită de greutatea tuturor loviturilor date de viață...
Viața....oh....oare asta ce înseamnă? Care e adevăratul scop al ei? De ce trăim? De ce? Mi-am pus întrebarea aceasta de prea multe ori. De atâtea ori încât am încetat să mai caut un răspuns. De ce trãim? Ca soarta să-și poată bate joc de unii? De ce doar de unii? De ce nu împarte durerea fiecărui om, egal? De ce lovește o persoană până o distruge, dar o distruge de tot, până la limită, o lovește, o îngenuchează în fața ei obligându-l să o implore să fie umilă. De ce? De ce uni primesc asta iar alții au tot ce-și doresc? Bani, iubire, faimă, putere...de ce? De ce nu primesc și ei măcar un sfert din durerea acelor persoane ce abia își pot duce povara? De ce soarta e atât de nedreaptă? De ce nu primesc și cei bătuți de soartă măcar un gram din fericirea celorlalți? Un gram, o simplă rază de soare în furtuna vieții lor fiindcă dacă ar putea simții gustul razei de soare vor avea puterea necesarăde a lupta. Știu asta fiindcă, poate și eu aș putea lupta dacă mi-ar apărea o simplă rază de soare în furtuna vieții mele, să o pot simți măcar pentru o clipă, să gust din fericirea pură...oare...ce gust are fericirea? Cum te simți când ești împlinit și fericit? Dar iubit? Oh...ce tot spun eu aici? Iubire? Ha, eu n-am să simt vreodată asta. Iubirea nu-i de mine. Eu nu pot iubi! Eu nu-s în stare să pot dărui un astfel de sentiment...și totuși...mi-aș dori să-l simt. Știu, sunt atât de egoistă spunând asta...cum aș putea eu să cer unei persoane iubire când eu nu-i pot oferii nimic în schimb? Doar dacă acea persoană nu-și dorește durere. Fiindcă asta aș putea oferi. Nu-i problemă! Nu îmi este greu să ofer durere însă nu vreau. Nu îmi doresc să rănesc pe nimeni...chear dacă uneori o fac chear și intenționat, regret. Mereu o fac.
Oh, Doamne, ce persoană oribilă sunt. Cum pot eu să rănesc ceea ce Tu ai creat din iubire? Cum pot eu să distrug creația Ta, Doamne? Dar ei de ce mă rănesc pe mine? Cât de egoist sună. Astea nu-s gânduri ale unei ființe create de divinitate. Dar poate eu nu sunt creată de divinitate, poate eu sunt creatã de însuși Diavolul, întruchiparea răului absolut și suferinței orbitoare. Sincer, asta îmi pare mult mai logic. Dumnezeu n-ar crea o asemenea ființă egoistă, răzbunătoare, ce se gândește doar la ea. Astfel de ființe sunt create de El, de Diavol. Demoni fără inimă ce simt doar suferință și împrăștie teroare. Asta sunt eu! O ființă josnică, fără inimă, inima mi-e distrusă, ce știe să împrăștie suferință, să rănească îngeri. Îngeri precum Kevin ... L-am rănit. Știu asta! Sunt o ființă îngrozitoare! Oribilă! Dizgrațioasă! Nu merit pic de milă. L-am rănit. Am rănit un suflet pur, am atacat fără milă o ființă divină, cu sentimente pure și o inimă adevărată, plină de iubire. Cum am putut face așa ceva? Da, știu de ce. Am făcut-o pentru el... doar pentru el. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu-i arătam cum sunt defapt? Bine, poate nu întrutotul dar măcar o părticică. O părticică din durerea pe care o pot împrăștia. Acum știe câtă suferință pot produce. Am făcut asta doar să-l îndepărtez. Dacă n-aș fi făcut-o ar fi continuat să se apropie. Să se apropie de o ființă ca mine! O ființă îngrozitoare ce îl poate distruge chiar și fără să vreau. Am făcut asta doar să-l protejez. Mai bine îl rănesc așa decât distrugându-i inima pură și rupându-i aripile măiestuase. Cum aș fi putut eu să rup aripile unui înger? Eh, aș face-o, nu mi-ar fi milă, nu, n-aș da înapoi. Aș putea s-o fac în cel mai crud mod posibil, oricui... însă lui, nu. Pot distruge pe oricine, pe oricine, fără să-mi pese câtuși de puțin fiindcă și alți m-au distrus pe mine însă nu pe el. El e prea pur. Ceilalți sunt puri doar la exterior, în interior sunt niște bestii, niște monștri! Nu mi-ar putea fi milă niciodată de niște bestii pe care dacă nu le atac eu mă vor ataca ele. Însă Kevin... Kevin nu e așa. El e atât de...de curat, fărã pic de urã în suflet. El nu m-a rănit! El m-a apărat! Ca un adevărat înger. Cum aș putea ataca eu un înger ce mă apără? Cum? Oh...Doamne...de ce L-ai trimis? De ce aici? La mine? Eu sunt creația Diavolului, un demon, iar el... el e un înger fastuos, creația Divinității însuși. De ce L-ai timite aici Doamne? Știu... ciudat să vorbesc cu Tine, eu nu merit nici pe pământ să calc, ar trebui să putrezesc în iad... Deci? De ce? Să-l rănesc? Să-i rup aripile? Să-i distrug sufletul pur? N-am s-o fac! N-am să-l las să se apropie de mine! El nu are ce căuta în iadul meu! El trăiește acolo sus, în rai, lângă Tine, Doamne! Nu aici, cu mine! Eu am să-l distrug fãră să vreau....
Și totuși sunt o esoistă, o păcătoasă ce-l vrea. Așa e. Sunt o egoisă însă-l vreau. Știu că-i fac rău, că îl rănesc însă cum pot sta eu departe de ispită? Cum? Sunt o păcătoasă incurabilă și știu că inevitabil mă voi arunca ca un leu înfometat spre prada sa drept spre el. Oh... și cât îl va mai durea...îi simt durerea pe care ar putea-o simți dacă mă voi lăsa în voia sorții. Nu vreau asta. Nu vreau să mă doară pe mine, nici pe el. De ceilalți nu mă interesează. Nu-i mare lucru, pur și simplu nu-mi pasă. Poată să mă imploare în genuchi să îi ridic de jos. Nici să mă fulgere nu am s-o fac. Din contră! Am să-i lovesc acolo unde îi doare cel mai tare. Așa cum mă lovesc și ei. Am să-i apropii pe toți oferindu-le suferință iar pe Kevin îl voi îndepărta, oferindu-i fericirea pe care o merită. Da, sunt a dracu de geloasă pe el, că poate simți fericirea, pe el și pe ceilalți ce o simt. Îi urăsc pe cei ce iubesc, îi dezgrațiez pe cei ce au putere, bani și tot ce își doresc. Îi urăsc că ei au iar eu nu!
Oftez pierdută în gânduri și arunc ultimul muc de țigară pe jos. Strâng în pumn pachetul de țigări gol și îl arunc nepăsătoare pe jos. Ce-mi pasă mie că fac rău naturii? Să moară! Și eu mor în fiecare zi însă nimănui nu-i pasă. Mie de ce mi-ar păsa?
Era noapte, beznă, probabil trecut de miezul nopții iar eu nu mă clintisem din locul în care acum mai bine de 10 ore Kevin mã lăsase plângând. Trebuia să mă întorc. Știam asta... la un moment dat tot trebuia s-o fac. Am pășit alene printre frunzele veștejite de pe jos pornind pe cărarea binecunoscută. Pădurea era scufundată în întuneric, se auzeau tot felul de sunete înspăimântătoare. Cu cât încercam să-mi impun faptul că nu-mi era teamă cu atât tremurâm mai înspăimântată. Mereu mi-a fost frică de întuneric, chiar dacă întreaga-mi viață e învăluită în el, îmi e teamã, îl urăsc. Aș vrea să fie mereu lumină..însă dacă n-ar exista întuneric cum aș mai putea să-mi ascund eu lacrimile? Cum aș mai putea privi stele de pe cer? Unde m-aș mai ascunde când monștrii zilei vor aparea? Am impresia că îmi este mult mai teamă de zi decât de noapte. Poate că nu mi-ar plăcea să fie mereu lumină. Când eram mică îmi era frică în fiecare noapte de monștrii de sub pat, acum îmi este frică de monștrii de afară, monștrii zilei. Oamenii ce se comportă exact ca niște monștrii. Monștri zilei căci monștri nopții sunt doar în capul meu, monștri nopții îmi bântuie fiecare noapte făcându-mă să plâng ascunsă într-un colț întunecat. Înainte eram fericită doar în vise, acum, pană și asta mi-a fost luat de când nu mai pot dormii.
Privesc înspăimântată casa de care mă apropiam tot mai mult. Îmi este teamă. Imima îmi bubuia puternic în piept arcă dorind să-mi părăsească pieptul și să fugă doar ea știe unde. Respirația mi se alertă când am ajuns în fața porții. Intru ușor închizându-mi pentru câteva clipe ochii în încercarea de ami estompa lacrimile. Nu știu dacă el este acasă sau nu însă spream să nu fie. Ar fi mult mai bine.
Cu mâna tremurată am apăsat clanța și am deschis ușa larg pentru a avea vizibilitate. Aceasta se deschise cu un scârțâit prelung ca în filmele horror. Am intrat tremurând din toate încheieturile și privind holul pustiu. Am privit spre scări așteptând ca în orice clipă o siluetã să apară în capul acestora însă nu apăru nimic. Oare o fi în living? Am închis ușa cu același scârțâit și am pășit cu greu sprearcada ce ducea în living. Am privit tija de sub scări oftând și am făcut stânga intrând în living. Inima mi s-a oprit picioarele aproape că îmi cedară la vederea siluetei ce abia se destingea în lumina difuză a unei veioze aprinse, singura sursă de lumină. Bărbatul zâmbi suflând ultimul fum din țigară și stinse mucul în scrumieră. Luă paharul ce conținea un lichid arămiu și luă o gură zdravănă apoi lăsă paharul pe masă și începu să râdă. Un râs înfiorător ce îmi implanta teroarea în oase. Eram împietrită, incapabilă să mă mișc indiferent de orice s-ar întâmpla. Bărbatul se ridică de pe canapea și înnaintă spre mine cu pași mari și legănați însă stabili.
-Tara, Tara, Tara...murmură iar un fior de gheată îmi tranversă șira spinării. Se apropie de mine și se opri în fața mea privindu-mă demonic. Mi-am lăsat instinctiv capul în jos și mi-am privit teneși jerpeliți.
-Dragă, Tara...spuse amuzat apoi tonul i se transformã într-unul violent și crud. Ce dracu trebuie să fac să faci ce spun? Tu, javră împuțită ce ești, ce nu înțelegi când îți spun că nu vreau să am probleme cu tine? Ce căutai curva dracu cu ranga aia? Ce dracu de i-ai distrus mașina cotoroanței ăleia, jeg împuțit ce iești? Respirația sa duhnea a alcool și tutun și mi se lovea direct de chip făcându-mi stomacul să mi se strângă de scârbă. Își ridică mâna în aer și pumnul i se lovi direct de față si am căzut la pãmânt scâncind. A râs diavolește și m-a lovit din nou cu piciorul în stomac aruncându-mă la mai bine de jumătate de metru și izbindu-mă de perete. Am izbucnit în lacrimi încercând să mă ridic însă mâna sa se înfipse în părul meu și mă ridică puternic în sus și începu să îmi lovească capul de perete până am simțit sângele fierbinte scurzându-se pe ceafa mea în jos. Am scăpat un urlet îndurerat și am încercat să îl împing.
-Te-ai jmecherit, ha? Ai prins tupeu! Las că te învăț eu minte să nu mai faci tu d-astea! Mă azvârli ca pe o cârpă pe jos și rânji dispărând în bucătărie. Am încercat cu greu să mă susțin în mâini și să mă ridic de pe jos. Degeaba, efortul era mult prea greu pentru mine.
I-am auzit pașii greoi lovindu-se de parchet în timp ce s-a apropiat de mine. M-a împins cu fața în sus și mi-a tras cu forță hanoracul peste cap. Lacrimile continuau să mi se prelingă pe obraji, chipul mi-era înspăimântat, corpul îmi tremura îngrozit așteptând următoarea mișcare. Spre ghinionul meu nu mai aveam nimic pe dedesup așa că am rămas în sânii goi în fața lui demonică.
Acum înțeleg. El este Diavolul. El! El m-a creat, el m-a făcut un monstru fără inimă ce împrăștie doar teroare și teamă fiindcă multor oameni le este frică sã se apropie de persoane ca mine considerându-mă o psihopată ciudată, le e frică că le-aș putea face ceva dacă se apropie de mine și preferă să mă ocolească. Asta doar din cauza lui! Doar a lui! El m-a transformat în asta! Într-un monstru! La fel ca el! Obijnuiesc să-i spun monstru însă nu realizez că defapt și eu sunt la fel! Exact la fel! Un monstru.
I-am auzit pașii apăsați venind spre mine și am înghețat. M-a întrors dintr-o mișcare cu fața în sus și mi-a tras hanoracul peste cap. Spre ghinionul meu nu aveam nimic pe dedesupt așa că am rămas în sânii goi. Mă privi demonic și scoase de la spate un cuțit mare, de bucătărie pe care îl flutură prin fața ochilor mei întunecați și plini de lacrimi amare.
-Nu...am șoptit îngrozită scăpând un suspin. Avea să mă omoare? Deci ăsta îmi este sfârșitul? Să mor în mâinile bărbatului cu ochii negri pe care-i moștenesc fiind singura trăsătură pe care o am de la el? Ăsta mi-e destinul? Dacă ar fi să mor acum, în această clipă aș prefera să mă aeunc de pe o stâncă în valurile furtunoase ale mării, sã mă sinucid singură... ar fi mult mai grandios decât în mâinile lui. Vreau să mor împăcată, cu gândul că acolo unde merg e un loc mai bun... chiar și în iad daca-și merge cu siguranță va fi mult mai bine decât aici. Oriunde doar nu în mâinile lui! În mâinile oricui... în mâinile lui Kevin. Nu știu de ce m-am gândit tocmai la el dar știu că dacă aș muri în mâinile lui nu m-ar durea. Chiar dacă m-ar omorî în cel mai chinuitor mod posibil șttiu că nu m-ar durea. Pur și simplu.
Orice persoanã normalã la cap când aude cuvântul moarte se gândește la ceva oribil, ca la cea mai îngrozitoare pedeapsă ce există. Dar nu. Oamenii nu se gândesc că pentru ei înșiși moartea nu-i afecteazã. Oricum această etapă a vieții este inevitabilă iar dacă se întâmplă acum sau peste câțiva ani este indiferent, tot se va întâmpla. Ca persoană, mori, te-ai dus, gata! Ai dispărut! Puf! Simplu, nu avem de unde să știm ce se va întâmpla după fiindcă nimeni nu s-a întors din "lumea de dincolo" să spună ceea ce i s-a întâmplat. Am auzit foarte multe povești despre moarte la televizor, cum oamenii povesteau că L-au văzut pe Dumnezeu și tot felul de lucruri. Eu una cred că poate chear există oameni care au murit si apoi au înviat sau că a visat cum este după ce mori. Cred că este adevărat însă degeaba cred eu dacă nu s-au format opinii ale majorității. Opinii concrete bazate pe dovezi logice. Însă până la urmă ce om ar crede aceste lucruri? Tu ai crede pe cineva care ți-ar spune că a văzut moartea? Nu! Evident! Cu siguranță vei spune "Mai dute-n pula mea de mincinos! Crezi că-s prostu care să-ți creadă ție nebuniile?". Iar dacă nu i-o spui cu siguranță o gândești fiindcă așa este creerul omenesc. Până nu vezi cu ochii tăi, nu crezi.
Nu mereu m-am gândit la moarte ca la un lucru simpu. Un lucru normal și ce face parte din ciclul de viață al oricăriui organism viu de pe pământ. Și eu la rândul meu m-am gândit la moarte ca la un inamic teribil ce mă poate distruge fără să facă absolut nimic când defapt moartea este adevăratul scop al vieți? Nu? Eu așa cred? De ce am trăii noi până la urmă? Doar de dragul de a trăi? Nu. Ce am fost noi înnainte de a ne naște? Am existat? Poate moartea este la fel ca și înnainte de a te naște. Nu suferi, nu mai simți nimic. Ci cei ce au rămas pe pământ. Suferă părinții, cu siguranță nu vor uita niciodată că unul dintre copii lor a murit, suferă frații ce vor plânge zile și nopți de dorul tău, a celor care au murit. Familia nu se va obijnui niciodată fără tine, când se vor așeza la masă cu toții și vor privi locul pe care tu stăteai cu lacrimi în ochi. Vor suferii colegi și prietenii, profesorii, toți cei cu care ai format legături. Tu nu suferi, ci cei ce rămân! Dar eu? Pe mine cine mă va plânge? Pentru mine cine va suferi? Cine mă va duce la groapă? Îi va păsa cuiva de mine, oare? Îmi va așeza și mie cineva o floare pe mormând dacă am să mor? Din ce ochi vor curge lacrimi? Chear i-ar păsa cuiva? Nu prea cred! Nu mi-e frică de moarte! Moartea mi-e scăparea. De el mi-e frică! Cel mai mare coșmar al meu, cea mai mare teamă a mea. Cel ce mi-a dat viață și ceea ce mi-o va lua!
Mi-am închis ochii aceptându-mi soarta așa cum fac mereu și l-am lăsat să facă ceea ce poftește cu trupul și viața mea. Am încercat să mă desprind de lumea în care bărbatul se juca cu cuțitul între degete în fața mea și m-am ascuns în fundul minții mele, acolo unde nimeni nu mă poate găsi, acolo unde nimeni nu îmi poată face rău, însă acolo unde sunt atât de singură....
"Ai grijă de tine, Tara!"
Oh, Kevin, nu pot avea grijă de mine. Niciodată n-am putut.
........
-------------------------------------------------------------------
Hei, vă mulțumesc fiindcă îmi sunteți alături și urmăriți desfășurarea poveștii. Sper să vă placă!
Dacă aveți păreri, nelămuriri, idei sau sfaturi v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați lăsa comentarii. Sunt extrem de curioasă să vă aflu opinia în legătură cu povestea.