Ce e defapt viața? Se întrebă Tara privind pe fereastra murdară din camera ei. Când era mică părintele ce venea la școală le-a spus că viața de pe pământ ne pregătește pentru cea din rai. Cum adică ne pregătește? Mereu am auzit că viața în rai este frumoasă, că acolo nu există durere și violență. Dacă raiul este "lapte si miere" de ce am trebui să "ne pregătim" să ajngem acolo? Adică doar nu ne va da cineva un test depre viața pe pământ când vom ajunge în rai iar dacă iei testul rămâi, dacă nu ajungi în iad. Despre asta am auzit că dacă ai păcate de neiertat pe pământ ajungi în iad. Dar despre rai? De ce trebuie să fim "pregătiți"ca să ajungem acolo? Această pregătire înseamnă să suferi? Să simți acestă durere? Așa sunt eu pregătită pentru rai? Să fiu violată de propriul tată, să fiu pãrăsită de ființa ce mi-a dat viață și m-a făcut om pe acest pământ? De ce Doamne vrei să sufăr? De ce Doamne mi-ai dat povara asta atât de grea și chinuitoare ce mă doboară și îmi distruge sufletul? Doamne, nu vezi cât de slabă sunt? Nu vezi cât mă distruge viața pe care tu mi-o dai? Doamne... Eu de ce nu sunt fericită? Eu de ce nu râd, de ce nu am o viațà frumasă ca toți oameni? De ce eu plâng mereu? De ce trebuie să mă răneascã toți? De ce nu înțeleg că nu este vina mea că nu am fost învățată ce e aceea afecțiune, iubire, și fericiere, nu e vina mea că părinții mei sunt așa cum sunt, nu e vina mea că ei nu îmi dau bani să îmi iau haine scumpe, farduri sau măcar un telefon? De ce nu înțeleg că viața mea e controlată de toți, mai puțin eu? De ce nu înțeleg că nu știu cum să îmi trăiesc această viață scurtă și nu știu să profit de anii ăștia care pentru alții sunt atât de frumoși însă pentru mine sunt chinuitori și plini de suferință? Oh...Doamne, de ce ești atât de rău cu mine? Ce am făcut Doamne atât de rău încât să merit această soartă? Dacă am făcut ceva atât de rău încât să nu mă poți ierta Doamne să ști că îmi pare foarte rău...Dar ce mai contează ce spun. Oricum știu că Dumnezeu m-a uitat indiferent cât de mult vorbesc cu El sau mă rog. Iartă-mă, Doamne că trăiesc...
Tara își șterse lacrimile ce îndrăzniseră să apară pe chipul ei palid și încercănat și se îndreptă spre dulap. Era aproape ora 11 noaptea iar ea, ei bine nu prea știa ce să facă. Nu îi era somn și îi era frică ca Bil să nu apară acasă și să vinã la ea. Nu că nu ar mai fi făcut-o doar că, ca întotdeauna îi era frică, era de-a dreptul îngrozită. Încercă să își păstreze calmul și să nu se gândească atât de mult la asta. Își luă din dulap o pereche de pantaloni de pijama largi și ponosiți și un tricou de-al lui Bil pe care el îl aruncase iar ea îl luase și îl ținea pe post de pijama. Intră în baia mică și veche. Cândva, înainte ca Bil să cumpere casa asta podul fusese locuit, de aceea era această baie acolo, chiar dacă normal nu ar mai fi folosită datorită apei ce era doar rece și WC-ul nefuncțional însă pe Tara nu o deranja. Era obijnuită să facă duș cu apă rece. Odată vruse să facă duș în baia de jos însã se răzgândi când apa fierbinte îi atinsese pielea si descoperi că pur și simplu simte că se sufocă. Corpul ei era obijnuit cu temeratura apei scăzute și o deranja cumva apa caldă.
După ce se schimbă se spălă pe ochi și se privi în oglindă. Nicio schimbare de data trecută când se privise în oglindă. Același chip palid, aceiași ochi negri lipsiți de viață, aceleași cearcăne proeminente ce îi întunecau mult mai mult privirea șj aceleași buze fragile și de un roz fără viață. Privi ligheanul din colț unde avea hainele murdare așa că se hotărî să le spele astfel făcându-și și de lucru.
În minte îi reveni chipul blând și acele trăsături fine ale lui Kevin. De ce se gândea la el? Poate fiindcă nu o lăsase să își ducă planul sinucigaș până la capăt, sau îi luase din nou apărarea în fața lui Kevin ori fiindcă refuzase de nenumărate ori să plece acasă cât timp ea stătuse în parc. Nu plec până nu sunt sigur că te duci acasã. Îi spuse când încercase pentru a 5 oară să îl expedieze și să rămână singură în parc. Iar atunci fu nevoită sã plece acasă doar să scape de el. Plus că îi adusese și mâncarea pe care o lăsase la cafenea. Cu siguranță îi va ajunge două zile de aici în colo. Puse apă în ligheanul micu și luã câte un tricou închis și ponosit și le băgă în apă. Știa că poate ar trebui mai întâi să spele lucrurile deschise însă ea nu are haine deschise decât negre sau gri.
Într-un final termină de spălat iar după ce pusese hainele la uscat ieși din baie. Nici în acest moment nu îi era somn. Pur și simplu somnul nu o mângâia și pe ea puțin. Nu era prima dată.
Oftă scoțându-și pachetul de țigări din buzunarul mic al gheozdanului și se duse la fereastră deschizând-o și așezându-se pe pervaz. Își strânse genuchii la piept și privi pachetul sigilat. Știa că nu făcuse bine că își folosise singurii bani pe care îi avea să îsi cumpere țigări însă pur și simplu nu putea să le lase. Tigara îi era singurul prieten. Țigara era singura ei culoare într-o lume noncolor. Țigara îi dădea liniștea eternă de care avea nevoie...sau poate nu...poate nu avea nevoie de liniște. Avea nevoie de multe însă acele lucruri nu le putea avea așa că se bucura de senzația pe care i-o oferea acel drog. Nu era la fel de puternic ca ceea ce mai încercase ea și ceea ce chear o făcea să iasă din rutina ei de durere și să uite, să-i aburească gândurile în așa hal încât să nu știe nici ce zi e sau ce oră însă nici să nu conteze. Ea avea nevoie de aceste droguri, fără ele nu ar putea supraviețui. Ele erau gura de aer toxic ce îi făcea bine. Exact, pentru ea răul era ceva bun. Poate dacă ar sti cum este defapt bunătatea nu ar mai prefera răul. Însă nu știe. Cunoaște doar răul pe care îl și preferă. De ce aș încerca ceva nou? De ce să facă ceva bine și să se lase de fumat spre exemplu înd ei acest rău îi face bine? Cel puțin pe moment. Dar ce conta? Nu mă interesează că sunt dependentă de el! Ele m-au făcut să uit, să trec peste și să pot zâmbi...uneori. Drogurile sunt binele meu.
Și începu să realizeze cât de singură era. Da, știa și înainte însă parcă...nu o afectase atât de mult. Da, își spunea mereu că era mai bine în singurătate însă făcea asta doar pentru a nu se gândi că defapt nu are pe nimeni alături și a crede că defapt ea asta își dorea. Însă nu...acum, mai mult ca niciodată simțea ceva dureros înăuntrul ei, un gol amar. Simți lacrimile fierbinți alunecându-i ușor pe obraji însă nu se chinui să le mai șteargă. Cum ar fi să aibe o persoană acum lângă ea ce să îi șoptească ceva de bine. Nu îsi putea imagina ce i-ar putea spune acea persoană fiindcă nimeni nu îi spuse niciodată cuvinte afectuase însă măcar un "Va fi bine" fiindcă de asta avea nevoie. Cum ar fi să fie strânsă în brațe? Da, așa cum o strânse Kevin la pieptul lui căldureos și pentru o secundă foarte, foarte scurtă chiar simțise un sentiment nou, un sentiment pe care nu îl mai experimentase dar....ce să mai vorbim...cu Kevin de când îl știa experimentase ceva stări noi. Își aduse aminte de fiorii atât de plăcuți pe care îi simțise când el îi atinse pielea gâtului cu buzele lui delicios de apetisante. Se pomeni întrebându-se ce gust or avea. Cu siguranță un gust pe care ea nu-l mai simțise. Oare e amar? Sau o avea gust ca și brioșa aia delicioasă cu frișcă? Mâââ...
Deschise pachetul de țigări și luă una între degete privind-o pofticios. Oare Kevin fumează? Nu, el nu fumează, el nu ar avea de ce să facă asta. Se întrebă scoțându-și și bricheta și aprinzând țigara. O duse la buze și trase fumul toxic în plămâni închizând ochii și lăsându-si capul spe spate privind cerul înstelat. Oare el ce face? Oare privește și el cerul? Dar ce tot spun? De ce ar sta el să privească cerul? Cu siguranță se distrează bine mersi într-un club de fițe cu vreo blondă mai mult dezbrăcată și picioare chilometrice. Oftă amar și privi fumul cum îi părăsește buzele și se pierde în aerul răcoros al nopții.
Începu să caute printre stele una anume. Zări o mică stea ce i se părea cam ciudată. În jurul ei nu mai erau alte stele și lumina cel mai slab dintre toate fiind abia vizibilă. Ce faci tu acolo steluțo? De ce nicio altă stea nu e în preajma ta? Te-au lăsat singurică acolo, așa-i? Știu steluțo, știu cum e...Termină rapid țigara și aruncă pachetul pe masa prăfuită și îsi înconjură trupul cu mâinile din pricina brizei reci ce își făcu simțită prezența. Privi micul ceas vechi de pe masă realizând că era ora 1:23 dimineața.
Chiar se întreba unde era acum Bil. Nu venise acasă toată ziua. Eh, era mai bine așa. Mult mai bine. Dar...în continuare ce va face? Ce? Trebuia să facă ceva să scape cumva de toate astea. Sau măcar să încerce să îsi facă viața mai ușoară. Erau trei probleme principale. Bil, ce o viola, bătea și așa mai departe, apoi școala, unde era din nou bătută și unde toți râdeau de ea dar era o problemă și lipsa banilor. Trebuia să facă rost de bani pentru început. Nu mai merge ca până acum cu jumătăți de măr și banii ce îi mai găsea prin hainele monstrului. Nu, avea nevoie de mâncare și totuși, era și ea fatã... Nu mai dorea să se repete incidentul de ieri cu amețeala din lipsa foamei. Bani. De unde să facă rost de bani? Și dacă s-ar angaja? Da, mulți puști se angajează de la vârste fragede. Și ce dacă avea doar 16 ani? Măcar să spele și să facă curat într-un magazin ceva. Ce conta unde cât timp ar fi câștigat bani?
Era poate cea mai bună decizie ce o luase în viața ei. Să se angajeze! De ce nu-i venise ideea mai devreme? Nu era leneșă și nici lăsătoare. Îi plăcea să facă trebă. Orice! Nu conta. Putea învăța orice, cât timp avea voință...
Se întoarse pe călcâie și se așeză lungită pe salteaua ce îi ținea drept pat. Va căuta ceva chiar de mâine după școală.
Privi tavanul gândindu-se unde ar putea căuta un loc de muncă bun pentru ea. Oare voi reuși să adorm și eu odată?
* * * * * * * * *
După o noapte albă în care îsi tot făcuse planuri la cum va decurge această zi se trezi în zorii zilei, se spălă pe față rapid și aruncă pijamalele de pe ea. Își privi nervoasă vânătăile de pe gât, mâini și corp.
-Nu vă mai vindecați odată! Țipă fumegând pe nări de nervi privindu-se în oglinda de pe dulap. Înșfăcă nervoasă o pereche de pantaloni de un albastru spălăcit și îi trase pe ea și un bluzon mai gros ce să-i poată acoperi vânătăile de pe gât. Luă gheozdanul de școală și ieși din pod coborând scările rapid și apoi ajungând în hol. Privi în jur speriată însă răsuflă ușurată când realiză că monstrul nu venise acasă. Cine știe prin ce șanț zace...
Ora era 6:30, iar ea ieșea pe ușa casei grăbită. Voia să ia tot orașul lă pas pentru a vedea pe unde putea găsi ceva de lucru. Evident că nu acum. Acum va încerca să se uite spre drum spre școală.
O luă prin oraș și îsi trase gluga pe cap când văzu privirile insistente ale trecătorilor. Da, li se părea ciudat să vezi o fată îmbrăcată în haine largi și ponosite. Toate fetele de vârsta ei foloseau haine extravagande și fițoase, de firmă, nu ca ale ei.
* * * *
Se plimba haihui de mai bine de două ore și rezultatul fiind eșecul. Ei bine, nu era surprinsă, se așteptase la asta. Luase la mână fiecare magazin, tarabă și florărie pe care văzuse că se caută angajați însă primise același răspuns Căutăm angajați cu experiență. Iar Tara devenea din ce în ce mai dezamăgită. Ei bine...nu trebuia să se denăzdăjduiască, nu văzuse nici un sfert din oraș, cine știe? Poate va avea și ea un strop de noroc... Acum trebuia să facă altceva...școală...
Hei girls & boys, am făcut acest capitol mai mult pentru a putea exprima mai puternic gândurile și sentimentele bietei Tara ce trece prin atâtea greutăți și se simte atât de pierdută chear dacă vrea să pară indiferentă și puternică în fața "norului" întunecat ce s-a abătut peste cerul ei.