-Pe unde umbli, Iana? Ce-ai căutat afară? Nu vrei să rămâi în casa asta? Nu vrei să-ți fie bine? mă luă la rost Cala.
Celelalte fete roboteau agitate să-și termine mai repede sarcinile de dimineață. Mă priveau mirate cum de eram deja gata și de ce nu le ajutam să se pregătească. Hub era deja buimac. Îl obosisem cu atâtea drumuri încă din creierul zorilor și se sprijinea de zidul holului cu ochii pe jumătate închiși.
-Uite și la țapul ăla! zise spre Hub Dida, o fată bălaie, cu ochii verzi ca pădurea în prag de primăvară. Ar trebui să ne păzească pe toate, dar el se ocupă cu plimbările ei!
-Eu l-am rugat să vină cu mine! l-am apărat. Voiam să cunosc împrejurimile, curtea, grădina...
-Da, da... casa, bucătăria, vesela, argintăria, podoabele..., completă Dida făcându-și de lucru cu spatele la mine.
-Ce vrei să spui? Că mă interesează ceva din casa asta? Că vreau s-o fur pe doamna Adeona? Ce minte ai?
-Hai, nu mai fă pe mironosița! zise Dida cu o grimasă de batjocură pe față. De cum ai intrat în casa asta ți s-a acordat atâta atenție, de parc-ai fi fost împărăteasă, nu alta! Te-ai tot foit cu văluri și parfumuri prin fața doamnei și a tânărului stăpân... N-ai să reușești să-l bagi între picioarele tale, stai liniștită!
-Ce vorbe-s astea? N-ai înțeles prea bine..., i-am răspuns nedumerită.
-Termină, Dida! interveni Cala. Nu înjosi fata dacă n-ai de ce! Mai bine fugi și pregătește odăile stăpânului! A trimis vorbă c-ajunge de dimineață de la Constantiana cu untdelemn și stofe fine. Fugi!
Dida se lumină deodată și alergă prin hol ca o nălucă. Se ciocni de Risa, care-o sudui cu vocea ei guturală. Intră în odaia noastră și mă privi cu aceiași ochi de șarpe, reci și veninoși.
-Tu! zise ea arătând spre mine. Doamna vrea să vii în odaia ei, așa că grăbește-te!
-Risa, n-ai mai trecut pe la noi de mult timp... Chiar ai uitat de unde-ai plecat? o întrebă Cala.
-Sunt umbra stăpânei, Cala. N-aș părăsi-o pentru nimic în lume. N-am timp să vin aici... Nu pot s-o las singură!
-Când ai să poți, te așteptăm! Nu lăsa datoria să-ți strice prietenia de-o viață cu oamenii dragi!
Risa mă îndemnă din priviri să o urmez și drumul acela, prin holul răcoros și simplu, împodobit cu șipci de lemn bătute-n tencuială, îmi trezi în stomac frământare. Îmi doream ca măcar de această dată să n-o mai supăr pe stăpâna casei și să fiu ceea ce Marcus își dorea: fata de companie a doamnei.
Încăperea de dormit a stăpânei Adeona era foarte luminoasă, comparativ cu odaia femeilor de la capătul holului. Ferestrele largi erau formate din ochiuri dese de sticlă ușor fumurie, prin care lumina avea sclipiri argintii. Doamna intrase deja în sala de baie, vopsită în alb și împodobită cu ghivece de flori. Apa din bazin era plină cu petale, iar Risa picura din sticluțe uleiuri parfumate.
-Vino, Iana! Intră! mă îndemnă doamna. Te-am chemat să-mi traduci ce scrie în pergamentul de pe masa de la fereastră. L-am găsit la un negustor, zicea că-i vechi și mi-a cerut pe el jumătate de denar. N-am găsit pe nimeni să știe să-mi citească din el...
Pergamentul era într-adevăr vechi, dar scrierea părea foarte proaspătă, păstrând forma literelor și aplecarea, așa cum învățasem de la preot. L-am desfăcut cu atenție și-am început să-i citesc rar, cu voce caldă, ca lectura să-i placă și s-o fac să mă păstreze. A doua zi urma să vină Marcus să ceară plata pentru mine. Nădăjduiam să-l pot revedea..., chiar dacă înțelesesem de la Cala că Marcus cobora din munți foarte rar.
,,Preotul cetății a insistat să plece la luptă doar jumătate dintre oamenii regelui. Astrele au prorocit izbândă la drumul hotărât, dar pierdere-n cetate. Regele a plecat întocmai cum focul soarelui îi grăise preotului. Regina a rămas acasă. Doar câteva zile s-au scurs de când vitejii au părăsit castelul și regina a murit mușcată de șarpe, la fel și femeile din odaia ei. Numai copilul ei de cinci ani scăpase, după ce plânsul lui chemase gărzile să vadă nefericirea. Regele a închinat și-a sărbătorit nemurirea soției lui prin joc și cântec. Șerpii au fost stârpiți. "
-Ce ciudat! zise doamna. Credeam că va fi despre ceva frumos...
-N-am terminat de citit, doamnă!
Risa se ocupă de ștergerea doamnei, apoi o ajută să se întindă pe o bancă lată, acoperită cu saltea. Cu mișcări dibace, slujnica își unse mâinile cu o licoare aurie și începu să-i maseze spatele stăpânei.
-Citește mai departe! spuse doamna cu genele căzute în relaxare.
,, A doua soție a regelui era mult mai tânără decât prima. Ea tânjea de mult timp să devină regină, de aceea crescuse șerpi în taină și-i slobozise în odaia rivalei. La petrecerea de nuntă copilul o recunoscu pe tânăra regină și i-a strigat tare, să-l audă tatăl său: Tu ți-ai pierdut șerpii în odaia mamei! Tu i-ai făcut rău mamei! Regele se dumiri imediat de greșeala făcută și o pedepsi pe tânăra regină aruncând-o într-o groapă plină cu șerpi. Degeaba ea cerea îndurare cerurilor și soțului ei, șerpii aveau legea lor și au înconjurat-o mușcând din ea. Un cuțit te poate ajuta sau te poate răni, depinde din ce loc îl ții..."
Doamna fusese îmbrăcată și aștepta terminarea poveștii întinsă pe saltea. Risa îi pieptăna părul arămiu, dezvăluind luminii unele șuvițe care-și pierduseră culoarea și strălucirea. Ochii ei verzi jucau în lacrimi, astfel asmuțind-o pe Risa cu priviri dușmănoase îndreptate spre mine.
-Ce poveste tristă! spuse doamna încet.
-Nici eu nu m-am așteptat să fie așa... Poate voi găsi o alta mai veselă..., i-am zis eu ridicându-mă, gata să merg în odaia ei și să caut printre pergamente.
-Ce vrei să faci? mă întrebă doamna nedumerită.
-Să aduc alt pergament, poate mai vesel...
-Nu este nevoie, Iana! Rămâi aici!
M-am așezat din nou pe scaun, ateptând cuminte următoarea poruncă. Doamna mă privea îngrijorată, probabil că frământarea din sufletul meu ieșise la iveală cu ușurință. Femeia asta nu știa o slovă din pergamentele pe care le păstrase, dar citea cu destulă ușurință gândurile și tremurul inimii mele.
-Îți place aici, Iana?
-Da, doamnă.
-Fetele din preajmă sunt ochii mei care văd dincolo de zidurile vilei. În ele mă încred și de aceea îmi doresc din partea lor sinceritate și credință.
Doamna Adeona făcu o pauză și-am înțeles că se referea la mine cumva. În minte-mi reveniră momentele când am supărat-o. Dar ce-a spus în continuare îmi spulberă acele gânduri.
-În casa mea servitorii au libertatea de a alege pentru ei orice, atâta vreme cât supunerea lor față de mine este intactă. Așa cum ai intrat în vila asta, tot așa îmi doresc să și rămâi! Cât de mult vrei să mă slujești?
-Nu am altă dorință decât aceasta, doamnă...
-Oricât te-ar tenta să devii femeia cuiva din casă, din primul moment al descoperirii c-ai devenit grea vei fi tunsă și alungată în stradă, fără plată sau straie, așa cum te-am primit. De aceea te întreb iar, să fie foarte limpede: Cât de mult vrei să mă slujești?
-Doamnă, eu nu cunosc pe nimeni aici să mi se potrivească, iar despre o posibilă relație... nu cred că aș putea să sper. Sunt o fugară care nu a mai putut răbda să aștepte între zidurile casei părintești ca rudele să-mi hotărască drumul. Averea mea a trecut fratelui cel mare al tatei și n-am fost de acord cu planurile lui pentru mine...
Recitam povestea ticluită de Marcus, cu amănunte dureroase și înduioșătoare. Îmi spusese că doamna era o fire naivă și retrasă, că poveștile de suflet o marchează și, dacă-mi voiam stabilitatea poziției în casă, trebuia să știu să-mi tremur vocea, să pară că mă doare inima povestind.
-Asta înseamnă că vei ști să te ferești de orice propunere de împerechere! zise Risa.
-Nu am în minte așa ceva! am încercat să mă apăr.
-Atunci nu-i mai pierde timpul stăpânului Maximus! insistă Risa.
-Nu cred că asta ai vrut, nu-i așa Iana? mă întrebă doamna.
-Vă referiți la... eu n-am vrut să... el m-a..., am început eu să mă bâlbâi.
Apoi, după ce am tras aer în piept și mi s-au limpezit gândurile, am adăugat:
-Cum ar putea cineva să creadă că cei care mi-au ucis tatăl în luptă îmi vor fi pe plac vreodată? Un roman, așa cum este stăpânul Max, m-a adus în starea asta și Risa crede că aș putea să-l accept vreodată mai mult decât stăpân?
Ochii doamnei se îndreptară acum spre Risa. Gândisem clar, justificasem logic și câștigasem încrederea stăpânei, spre necazul supraveghetoarei ei. Mințisem fără să clipesc, de parcă asta fusese în firea mea de când m-am născut. Chiar mă întrebam, în scurtele clipe de răgaz, cât oare voi mai ocoli adevărul? În preajma lui Max mă pierdeam cu firea, deși el nu părea să mă placă la fel de mult. Era stăpân peste toți din casă și avea dreptul să se poarte autoritar. Dar mi-a zâmbit până acum doar în batjocură și asta îmi spulbera străveziile speranțe că vreodată, undeva, inima lui va bate la fel cu a mea...
-Am să fiu cu ochii pe tine! mârâi amenințător Risa. Știu ce-am văzut în curte! Știu cât de puțin te-ai străduit să dispari din fața stăpânului...
-Risa, termină! interveni doamna. Îmi cunosc fiul și știu ce părere are despre servitorii casei. Ar fi sub demnitatea sa să încerce să se apropie de-o slugă!
Obrajii mei se îmbujorară. Sângele deveni o lavă încălzindu-mi pielea. Ce naiba fusese-n mintea mea când mă credeam vrăjită de stăpânul Max? Sub demnitatea lui? Și demnitatea mea? Slujeam, i-adevărat, dar tot fiică de dac rămăsesem în suflet. Neamul meu luptase împotriva unor astfel de oameni, jefuitori fără jenă, cu gândul la aurul Daciei, călcând în picioare un popor viteaz și plăcut lui Zalmoxe. Să nu-mi fac gânduri? Ha! Vor rămâne curând cu gura căscată de uimire cum toate încercările tânărului stăpân se vor pierde fără rezultat...
-Iana, poți pleca! îmi spuse doamna și-am ieșit din odaia ei parfumată cu gânduri nu tocmai curate.
Hub mă aștepta în hol.
-Spune-mi, Hub, de ce trebuie să mă urmărești peste tot? l-am întrebat.
-După ce stăpâna te va accepta în casă, eu n-am să mai fiu lângă tine. Datoria mea e să fiu în preajmă când vreo slugă servește stăpânii. Aș zice să te folosești de asta cât mai poți, ca să afli ce trebuie și ce nu trebuie să faci...
-Hub, aveam voie de dimineață în curte?
-Da, atâta vreme cât nu deranjam antrenamentul stăpânului. Se trezește cu noaptea-n cap și exersează cu prietenul său până se trezesc slugile. Apoi pleacă pe domenii să urmărească oamenii pe care i-a tocmit să lucreze pământurile. Când nu-i el acasă curtea din spate este complet a noastră. Stăpânii nu trec pe-acolo. Preferă grădina din fața casei, mai ales dacă au invitați.
-Înseamnă că ar fi trebuit să aștept azi dimineață...
-Poate a fost și vina mea..., spuse Hub plecând capul ușor. Trebuia să te opresc, să mai așteptăm, dar eram prea buimac. Te trezești așa în fiecare dimineață?
-Da. Dar, după câte văd, voi mai întârzia cu somnul...
-Când nu am somn, eu merg în atelier și îmi găsesc imediat ceva de lucru. Stăpânul Rufus face comerț cu piei și blănuri de animale. Le vinde grecilor o dată pe lună. În atelier mai sunt doi bărbați care lucrează, Aldo și Daiz, unul roman și altul de pe-aici. Primul face minuni cu pielea, celălalt croiește și coase haine de blană. Când doamna va hotărî să te păstreze, vei putea merge în sala pergamentelor. Acolo mai întârzia acum câțiva ani, înainte să-i slăbească vederea și să nu mai poată citi.
Chiar înainte de prânz, Hub ne anunță pe toate că trebuia să fim prezente în curtea din spatele vilei, ca să-l întâmpinăm cum se cuvine pe stăpânul Rufus. Ajunsese cu trei care de untdelemn și cadouri pentru stăpână. Îl însoțeau gărzi înarmate, bărbați înalți și voinici, purtând pieptare întărite cu solzi de metal. Aflasem că Aldo le întărise uniforma cu plăcuțele strălucitoare și dure; la fel le făcuse și încălțările înalte, legate până peste gleznă.
Stăpânul Rufus era un bărbat de înălțime medie. Purta părul tuns foarte scurt și prin tunica lungă, acoperită cu o togă dată peste umăr, se contura un pântec rotund. Pășea încruntat, dirijând intrarea carelor în curtea din spate, chiar dacă avea un om care părea să-i anticipeze comenzile. Se umpluse curtea cu soldați și Hub îmi spusese că locuiau în dependințele din dreapta vilei, de după gardul viu.
-Gărzile sunt mereu motiv de tensiune, îmi spuse Hub. Vezi tineri vânjoși, care știu să mânuiască sabia și calul, dar au și ei pofte, așa că sunt serviți numai de slugi bărbați. Când sunt prin curte, foarte rar se-ntâmplă, să te ferești de ei! Doar stăpânii au dreptul să intervină, dar adesea nu o fac. Și-atunci femeile prinse de ei rămân grele și sunt nevoite să ceară să plece, înainte să vadă stăpâna că le crește pântecul.
-Este nedrept..., am spus indignată.
-Să reziști în casa asta înseamnă să fii cu ochii-n patru, să te ferești de oameni care te-ar putea frânge și c-o vorbă. De asta a plecat Saria, femeia pe care ai înlocuit-o...
-A rămas grea?
-Nu. Dar se zvonea că-l îndrăgește pe unul dintre soldații gărzii stăpânului și c-ar fi rămas grea.
-Și a fost adevărat?
-Soldatul mai avea un an în slujba stăpânului și voia să o ia de nevastă după aceea. Dar într-o zi Saria a cerut să plece, spunând că familia ei avea nevoie de sprijin. A primit câțiva arginți pentru munca ei și, la scurt timp după această plecare, stăpâna a auzit despre presupusa legătură a acelei femei. Soldatul a urmat-o după ce și-a terminat învoiala și s-a însurat cu ea.
-Rămăsese grea?
-Nu. Saria nu putea face copii. De asta o abandonase primul soț și-a ajuns să-i citească doamnei. Era fiică de aurar, vorbea ușor cu grecii și romanii. Stăpânul o chema mereu când veneau oameni înstăriți de peste Istru cu propuneri de negoț sau pariuri.
-Atunci cine i-a scos vorbe?
-Cineva din casă. Poate aceeași care te-a zărit pe tine-n curte. Am văzut cum ți-a ținut calea stăpânul Max... Of, din cauza mea s-a întâmplat asta..., zise Hub privind în lături necăjit.
Nu mai atinsesem niciodată un om cu pielea cafenie. Mi se părea murdară și unsuroasă. Dar văzând supărarea imensului bărbat, care avea grijă de noi toate, am întins mâna și i-am mângâiat obrazul. Avea o piele fină și caldă, dar cel mai mult m-au surprins ochii lui de mahon, cum s-au umezit surprinși.
-Ce faci? mă întrebă el prinzându-mi mâna.
-Nu te învinovăți, Hub! l-am rugat.
-Ești nebună? Dacă te vede cineva...
-Hub, doar nu crezi că...
-Fetițo, sunt atâția ochi în jur... Nici n-ai fost primită bine de stăpână și-ai putea să zbori din casă mai repede de cum ai venit.
Am înțeles iute că relațiile de prietenie între slugi erau de evitat. Stăpânii nu doreau să vadă afecțiune, asta putea să însemne părtinire atunci când o poruncă trebuia dusă până la capăt. Hub mi-a deschis atunci ochii. În odăile femeilor nu aveam prietene, ci doar slugi ale casei care îndeplineau comenzi. Dar, dacă era să țin cont de povestea Sariei, unele dintre ele puteau fi periculoase.
Risa apăru lângă poartă privind soldații care descărcau butoaiele cu untdelemn. Observasem cum i se scurgeau ochii după unul dintre ei, îi urmărea încordarea mușchilor, iar când trecea pe lângă ea, Risei îi înflorea chipul. Stăpânul Rufus îi zorea din pragul casei. Părea că observase și el interesul slujnicei, dar o lăsă în pace până terminară de descărcat și de dus butoaiele în pivniță. Apoi curtea se eliberă de oameni și fiecare-și continuă treburile obișnuite. Soldații s-au retras în partea lor de casă, iar eu m-am dus aproape de ușa pivniței. Hub îmi spusese să întârzii doar câteva clipe, apoi să merg la bucătărie, s-ajut la pregătirea mesei. Cu siguranță stăpânul dorea să se întindă la prânz o masă îmbelșugată.
Însă curtea nu mai avea același farmec, ca de dimineață. Păsările căutau umbră, gâzele amuțiseră moleșite și de la bucătărie venea miros de fiertură. M-am întors spre hol și un geamăt se auzi din capătul celălalt de hol, acolo unde erau odăile stăpânilor. Mi-am zis să nu-mi bag nasul, să trec mai departe spre bucătărie, dar geamătul continuă, așa cum făcea Draga când povestea de noaptea nunții unui văr de-al ei. O ocheadă numai... Curiozitatea mea nu putea fi ținută prea ușor în frâu.
Holul era liber, din bucătărie se auzeau oale lovite și vocile vesele ale femeilor. Geamătul se repetă. Recunoscusem tonalitatea Risei și voiam să mă conving dacă-l fermecase pe sodat sau nu. Draperia acoperea intrarea în odaie, dar rămăsese un loc îngust prin care ochii mei puteau urmări ce se petrecea dincolo. Un picior gol sprijinit de coapsa unui bărbat rămas doar în tunică... Mă mișcam cu grijă să văd mai bine. Bărbatul se opintea în Risa cu mișcări brutale și răsufla cu greu de fiecare dată când o făcea. Risa se ținea cu mâinile de grindă, sprijinită de stâlp, cu ochii închiși și pielea transpirată. Un sân încă ferm îi ieșise din legătură. Era clar! Risa avea un iubit. M-am dat mai spre dreapta și ceea ce-am văzut mi-a oprit aerul în piept. Bărbatul cu care Risa împărțea plăcerea era... stăpânul Rufus!
-Vezi ceva să-ți placă? Vrei și tu? i-am auzit vocea foarte aproape de ureche și în clipa aceea mi-aș fi dorit să mă înghită pământul de rușine.