Sânziene (finalizată)

22. La drum

Trecuseră câteva zile de când Marcus plecase cu Zourai peste munți și aproape ne obișnuiserăm fără ei. Muncind mai toată ziua la odaia nouă, nu mai ajungeam la Max prea des. Și poate c-a fost mai bine așa. Nu l-am mai forțat să se ridice și să iasă din confortul patului călduros și parcă se mai înzdrăvenise. Gao deja făcuse de ieri focul în odaia nouă și zicea că în noaptea asta o să se odihnească în ea. Se săturase să doarmă pe o bucată de pat la picioarele lui Max.

-Dacă tu dormi în altă odaie atunci îl iei și pe Max cu tine! spuse Draga.

-Nu se poate! se încruntă Gao. Eu nu mă trezesc peste noapte să-l schimb sau să-i dau să bea! N-am mai dormit ca lumea de zile bune...

-Draga, chiar dacă Gao a făcut focul acolo, tot este frig. Pereții n-au avut timp să se-ncălzească și nici nu este pat înalt unde să doarmă, i-am spus și eu.

-Iana, tu vrei să zici că Max rămâne să doarmă în odaie cu noi? întrebă Draga înfigându-și mâinile în șolduri. Eu nu-s de acord! M-am săturat și eu să dorm pe o ladă tare și mică, lipită de perete, în timp ce romanul se lăfăie în patul acela mare! Ar trebui să doarmă direct pe pământ, nesuferitul!

-Draga! am dojenit-o din voce. Este bolnav...

-Of, curând am să mă îmbolnăvesc și eu! Ce-ai să faci atunci? Ai să mă culci alături de el?

-Nici gând! am sărit ca arsă.

-Adică el poate sta la căldurică și eu nu?

-Destul! am auzit toți trei glasul lui Max din odaia vecină.

-La naiba! A auzit tot ce-am spus..., am mormăit supărată.

-Cumva trebuie să facem! continuă Gao, ca și când Max nici nu intervenise. Se vor întoarce după noi Marcus și Zourai... Ce-or să găsească? Nu credeți că o odaie gata încălzită și locuită le-ar fi pe plac după tot frigul din trecători?

Un nechezat se auzi în depărtare și-am ieșit din odaie afară. M-au urmat imediat și Draga cu Gao, cu mâinile la ochi să poată vedea mai bine în depărtare. Pădurea avea sunetele ei, vântul spulbera un strat fin de zăpadă de pe acoperișul de paie, dar nechezatul se mai auzi de câteva ori până când două siluete călare se puteau vedea cum treceau întunecate, parcă desenate pe fundalul alb al stâncilor. Marcus și Zourai se apropiau încet, păstrând pamblica cenușie a cărării spre coliba noastră.

Draga țopăia ca un copil, Gao își frecă ceafa simțind că urma o confruntare destul de urâtă atunci când aveau să discute toți patru despre ce era de făcut mai departe, iar mie îmi bubuia inima-n urechi simțind că întoarcerea lor nu-mi va aduce nimic bun... De departe îi vedeam privirea ascuțită a lui Marcus, cum mă măsura și-mi trimitea săgeți cercetătoare.

Nici nu descălecase bine Marcus, că Draga alergă spre el și-i sări în brațe. De surpriză, el o ținu de mijloc puțin, apoi încercă s-o depărteze de el. Dar ți-ai găsit! Draga se agățase de gâtul lui cu toată puterea, că nici Zourai nu reuși s-o dea jos de pe el.

-Nu! Nu mă depărta! strigă Draga la Zourai. Nici nu știi, Marcus, cât am suferit! Eu nu mai stau în aceeași odaie cu mortul!

-Mortul?! mă întrebă Marcus neînțelegând despre cine vorbea Draga. Apoi se îngrijoră și continuă să ceară lămuriri. A murit Max?

-Nu, Marcus! l-am calmat. Chiar se simte mai bine...

-Ei, tot mort mi se pare că este! zise Draga cu gura lipită de gâtul lui Marcus. Nu se ridică din pat, Gao îl schimbă, Iana îi dă de mâncare și-l păzim în fiecare noapte... Doarme în patul cel mare și mie mi-a ajuns spatele țeapăn ca o scândură de când mă odihnesc pe ladă!