Sânziene (finalizată)

5. Un soare și o floare

          Oricât am mânat calul să țin drumul spre munți, tot simțeam cum mă pârjolea din spate teama că eram urmărită. Mă feream de sate și mă hrăneam cu ce găseam prin tufele de mure și zmeură sălbatică. Trebuia să mă adăpostesc undeva... în inima munților, dar încă nu ajunsesem la ei. În miez de zi, când ierbii i se uscase deja roua, îmi lăsam calul să pască liniștit, iar eu mă lungeam în covorul moale și parfumat al pajiștei așteptând să îi aud răsuflarea aproape de urechea mea, așa cum făcea și cu Nato.

            Urmam un drum abia conturat, pe lângă un fir de apă plăbând, care părea lăsat de stâncile înalte să treacă printre ele. Ducea spre răsărit și mă ghidam în amonte după el, ca să ajung în munți. Nu mai plecasem niciodată singură într-o călătorie pe munte. Nu știam ce pericole aveau să m-aștepte, dar știam că întoarcerea mea acasă însemna moarte.

             Au trecut două zile mergând pe poteca de lângă râu. Nu aveam loc să stau călare. În unele locuri stâncile se plecau așa de mult peste drum că-mi era frică să nu se desprindă vreo bucată de piatră peste noi. Pe lângă apă nu găsisem nimic de mâncare. Lui Fulg îi dădusem cu porția fân cosit și-l lăsam apoi să bea apă, sperând că drumul acesta pustiu se va sfârși în curând și voi reuși să dau peste o așezare de daci. Auzisem de la tata că nu toate satele au fost ocupate de romani. Aveam, deci, încredere că frații neamului meu îmi vor întinde o mână de-ajutor.

             O siluetă am zărit cu coada ochiului cum se ascundea printre copaci pe creasta stâncilor. Ajunsesem aproape de ieșirea din strâmtoare și primul lucru care-mi veni în minte era că omul pândea noii veniți din partea cealaltă de munți.

            Purtam cămașa albă a Dragei, așa cum o schimbasem înaintea arderii pe rugul lui Nato. N-avusesem vreme să-mi iau o ploscă pentru apă și opincile cele bune. Încălțările mi se rupseseră în călcâie de cât umblasem pe drumul dintre stânci, înțesat de pietre ascuțite. 

               L-am zărit din nou. Se vedea că era bărbat după cum stătea călare. Avea o mantie neagră și capul era acoperit cu o glugă la fel de întunecată ca straiele lui. Nu părea dac... Cu inima cât un purice mi-am continuat drumul, iar el m-a urmărit de la distanță, fără să se apropie de mine prea mult. Dac-ar fi fost hoț m-ar fi jefuit până acum...

              Am intrat într-un sat cu puține case. Acoperite cu paie și întărite cu drugi de lemn, cele opt bordeie păreau din depărtare locuite de zâne. În prima curte doi copii se jucau prin iarbă și mi-au făcut cu mâna bucurosi când m-au zărit. Apoi unul s-a ridicat din locul de joacă și-a alergat spre mine, iar celălalt l-a urmat mai temător.

              -De ce ești așa de murdară? mă luă la rost copilul băgându-și capul printre parii de lemn bătuți în pământ ca să mărginească bătătura. N-ai mamă?

              Of, ce întrebare! Nu mă mai gândisem la ea de la cununie. 

              -Am mamă, dar este departe..., i-am răspuns. Vrei s-o chemi pe mama ta? Am o vorbă cu ea.

              Visam la un colț de turtă uscată, la un strop de lapte sau la un bol de zeamă de legume. Speram să fie oameni cumsecade și să-mi aline durerea de stomac cu ceva de mâncare... Bărbatul în mantie aștepta la câțiva pași mai în spate. Cu siguranță auzise ce-am vorbit cu băiețelul, dar nu-mi mai păsa. Parcă nu mai aveam răbdare să aștept. Fulg păștea lângă gard și cred că era mult mai fericit decât mine.

               -E calul tău? mă întrebă celălalt. De ce arată ciudat?

               -Pentru că este un cal de luptă, i-am răspuns. Nu vrei s-o chemi?