Media: Mira
În timp ce încerc să-mi trag cămaşa pe umeri, ocolesc cu iscusinţă măsuţa de cafe din mijlocul dormitorului, şi-o iau ţopăind pe scări, încercând pe cât posibil să nu-mi rup gâtul până ating pardoseala de jos.
Ajung totuşi întreg, cu toate că mi se şifonase puţin cămaşa la guler. Îmi arunc privirea în stânga şi-n dreapta, nevăzând însă vreo mişcare.
— Mira, grăbeşte-te sau vom întârzia!
Aştept în linişte câteva secunde, iar mai apoi vocea jucăuşă a Mirei se face auzită din capătul scărilor. Îmi arunc privirea în sus, fix în momentul în care aceasta se aşează cu fundul pe balustrada de lemn, dându-şi drumul la vale. Reuşesc cumva să o prind înainte să se dezechilibreze şi răsuflu uşurat. Poate fi aşa o pacoste mică!
— Ţi-am spus să nu mai faci asta, nu-i aşa? Era să fac atac de inimă.
Mira chicoteşte amuzată, şi-mi face semn să o aşez jos. Îşi scutură de câteva ori fustiţa de praf, şi-şi dă părul ondulat după urechi.
— Hai! Eşti gata, unchiule? Vom întârzia!
Îmi dau ochii peste cap, şi o îndemn să meargă spre holul apartamentului. Îi dau haina jos din cuier şi i-o ofer, apoi îmi iau la rândul meu sacoul pe umeri şi ieşim împreună în aerul răcoros al dimineţii. Urcăm în maşină, şi pornim fără vreo reţinere spre destinaţie.
Îmi verific ceasul de la mână, observând cu indignare că mai sunt exact cincisprezece minute până încep cursurile Mirei. Cu toate că ştiu că nu am de ce să-mi fac griji dacă o să întârziem câteva minute, nu vreau totuşi să fiu iresponsabil în faţa acesteia. Şi aşa există încă momente în care nu mă descurc deloc cu mofturile sale.
Opresc brusc în faţa şcolii acesteia, şi o sărut apăsat pe frunte.
— Ai grijă, bine? Mă întorc la trei să te iau.
— Pa-pa, unchiule!
O zbugheşte de pe banchetă, încercând să prindă din urmă nişte colegi de clasă. Îmi scutur capul râzând, şi pornesc din nou spre compania la care lucrez momentan. Avusesem noroc să găsesc un post de contabil la o firmă de mobilier într-un timp atât de scurt. Datorită acestui lucru, pot acum să achit chiria pe apartament şi necesităţile mele şi ale Mirei. Nu fusese uşor la început, dar acum nu pot să zic că regret alegerea de a o lua în custodie pe Mira. E o comoară de fată.
Ajung la firmă în mai puţin de zece minute, iar primul lucru pe care-l observ când intru în birou este sforăitul uşor al lui Silvio, colegul meu. Îmi las servieta pe un fotoliu şi mă apropii încetişor de acesta, încercând să nu-l sperii pe cât posibil. Ajungând în dreptul său, mă las în jos până ajung la nivelul său apoi suflu în urechea sa, făcându-l pe acesta să se cutremure şi să sară, la propriu, de pe scaun. Răstoarnă în buimăcia sa câteva dosare, spre amuzamentul meu şi al colegilor in birourile alăturate.
Silvo priveşte zăpăcit dintr-o parte într-alta, apoi privirea îi cade asupra mea. Se încruntă discret, lăsându-şi capul înapoi pe birou.
— Doamne! Încetează să mai faci asta! Ştii cât urăsc să-mi sufle cineva în ureche!
Surâd plin de tachinare, şi dau din umeri, spre disconfortul acestuia. Întotdeauna e o plăcere să-l iau peste picior pe Silvio!
Ne apucăm în scurt timp de lucru, şi aproape că nici nu-mi dau seama când e aproape ora două jumătate. Deoarece vara începuse de mai bine de o lună, hotărâsem să-mi iau concediul mai devreme, pentru a petrece ceva timp de calitate împreună cu Mira. Datorită programului meu nu prea reuşim să stăm prea mult unul în preajma celuilalt, iar asta mă face să-mi dau seama că trebuie să-mi canalizez energiile în ambele direcţii, în mod egal.
Îmi întind obosit mâinile în faţa biroului, căscând lung. Silvio îşi ridică capul din spatele calculatorului său, aruncându-mi o ocheadă curioasă.
— Pleci deja?
— Mhm. Trebuie să o iau pe Mira.
— Ce noroc pe tine, se bosumflă acesta. Şi eu vreau vacanţă!
Îmi scutur capul, ridicându-mă de pe scaun.
— Vei avea parte de ea, stai liniştit.
— Şi totuşi, aţi plănuit deja unde mergeţi sau ce faceţi?
Mă opresc din mişcare, meditând câteva secunde. Adevărul este că nu am nicio idee cum o să ne petrecem vacanţa de vară, însă trebuia să găsesc o modalitate de a o distrage pe Mira. Luna viitoare se împlineau trei ani de la moartea Irinei, şi ştiu că asta o va întrista şi o va face să plângă din nou când nu sunt prin preajma ei. Poate că ea are impresia că eu nu văd cât suferă, dar adevărul este că nu ştiu cum să mă descurc cu tristeţea ei. Cum aş putea face asta când eu singur nu ştiu să mă descurc cu a mea?
Îmi ling buzele aproape uscate şi mă întorc spre Silvo, ridicând din umeri.
— Cred că vom lăsa lucrurile să decurgă de la sine.
După ce îmi iau la revedere de la cei din birou, urc în maşină şi gonesc spre şcoala Mirei. Ajuns acolo mai târziu decât aş fi plănuit din cauza traficului aglomerat, astfel că o găsesc pe Mira stând pe treptele de la intrare, cu rucsacul în braţele sale. Îmi frec neliniştit fruntea, îndreptându-mă spre aceasta. De îndată ce mă observă face ochii mari, şi se ridică în grabă pentru a veni în întâmpinarea mea. Se aruncă din salt, şi reuşesc să o prind cu ambele braţe.
Se încruntă jucăuş spre mine, ciupindu-mă de nas.
— Ai întârziat, unchiule!
— Ştiu, scuze! Promit să nu se mai întâmple, bine? Acum, ce spui dacă mergem acasă şi facem ceva de mâncare? Sunt lihnit!
— Bine! Dar asta nu înseamnă că te iert aşa repede!
Rânjesc cu subînţeles spre aceasta, şi o conduc la maşină pentru a pleca de aici. Ajunşi acasă mă opresc să las maşina în parcare şi-mi adun corespondenţa de pe holul de la intrare, şi înghit în sec când observ liniştea familială ce mă înconjoară. Mira dispare pe scări în camera sa, şi reapare peste câteva minute îmbrăcată lejer, şi cu părul prins într-o coadă frumoasă de cal.
— Ce vrei să mănânci? o strig din bucătărie, iar chipul voios al acesteia apare în secunda următoare pe tocul uşii.
— Aripioare picante!
— Aripioare să fie!
Peste aproape o oră, ne aşezăm în linişte la masă şi savurăm pe îndelete cele pregătite. Mi se înmoaie sufletul să o văd zâmbind, fără nicio grijă, şi ştiu că trebuie să depun mai mult efort pentru educaţia ei. Îi datorez Irinei asta, mai ales că ea a fost singura care m-a înţeles şi m-a sprijinit atunci când le-am dezvăluit alor mei orientarea mea sexuală. Poate că dacă aş fi ţinut tăcerea, Mira s-ar fi aflat acum în compania bunicilor ei. Poate că ar fi fost mai bine pentru ea, dar nu regret nicio secundă deciziile luate. Deşi nu mai vorbisem cu părinţii mei de mai bine de şase ani, nu am intenţia de a mă înjosi în faţa lor doar pentru că eu nu sunt de acord cu preferinţele mele. Nu-i pot obliga să mă accepte, dar nici nu o pot priva pe Mira de compania bunicilor săi. Probabil de aceea hotărâsem să o las pe aceasta la ei, pentru câteva săptămâni, pentru a nu evita orice fel de neplăceri. În fond, mai devreme sau mai târziu are să afle de motivul pentru care nu rămâneam niciodată acasă la ei pentru a sta de vorbă, însă acum nu este momentul potrivit pentru o asemenea discuţie. Mira e mică; probabil nu ar înţelege şi sincer, nici nu vreau să o preocup cu problemele mele sentimentale. Am alte bătăi de cap momentan.
— Şi, ce vrei să facem vara asta, unchiule? mă întreabă aceasta în timp ce spălăm vasele.
— Hm, încă nu m-am gândit. Poate mergem să ne plimbăm pe undeva. Tu alegi.
Terminăm peste câteva minute de curăţat masa şi vesela, iar Mira fuge în sufragerie pentru a nu rata desenul ei preferat. Ochii îmi fug fără să vreau peste corespondenţa de azi, aşa că verific fiecare plin în parte, pentru a vedea despre ce este vorba. Sunt surprins să observ o scrisoare printre facturile de la curent şi gaze, aşa că mă sprijin cu fundul de blatul de bucătărie, rupând cu grijă hârtia plicului. Ochii mi se măresc instant când observ numele prietenului meu, William, dar sunt şi mai surprins când citesc conţinutul scrisorii. Din câte văd, pretenul meu de distracţie tocmai îşi anunţă nunta ce are să aibă loc peste două săptămâni, şi vrea cu tot dinadinsul să particip. Nu ştiu ce mă şochează mai tare, faptul că nu a trecut mai bine de un an de când acesta a intrat într-o relaţie cu Brendon, sau faptul că el chiar face asta!
Dacă nu aş avea scrisoare în mână mi-ar veni greu a crede. Şi nu pentru că aş avea ceva împotrivă, ci pentru că Will nu părea deloc genul care să se aşeze vreodată la casa lui. Se pare că Brendon i-a pus capac în cele din urmă! Zâmbesc prosteşte, şi-mi arunc privirea asupra Mirei. Atenţia ei e concentrată în totalitate asupra televizorului, aşa că o privesc preţ de câteva secunde în tăcere.
Oare e o idee bună să mergem? Will îmi e un prieten bun şi chiar ţin la el, însă nu ştiu dacă Mira va înţelege relaţia dintre cei doi. Şi sincer vorbind, m-ar durea dacă aceasta ar găsi relaţia lor dezgustătoare sau deranjantă. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar reacţiona dacă aş începe să mă văd cu cineva. Pe de altă parte însă, nu sunt nici pe departe pregătit să mă întorc în Las Vegas, nu după cele petrecute cu un an în urmă între mine şi Alaric. Încă simt furnicături prin piele numai când mă gândesc la acea noapte. În niciun caz nu voi mai bea în aşa hal încât să mă culc cu persoana greşită. Mi se întoarce stomacul numai când mă gândesc. Mă gândesc ce ar spune Jesse dacă ar afla ce am făcut cu unchiul iubiţilor lui. Ugh, mai bine nu mă mai gândesc!
Îmi scutur capul de câteva ori şi mă îndrept cu paşi lenţi spre Mira. Aceasta îşi întoarce puţin capul spre mine, numai pentru a vedea dacă era ceva important. Zâmbesc cu subînţeles, şi mă aşez lângă ea pe canapea.
Fata îmi aruncă o privire directă, ridicând din sprânceană.
— Există vreun motiv pentru care îmi întrerupi seria de desene animate?
Îmi vine să pufnesc în râs din cauza seriozităţii din întrebarea sa, dar îmi muşc buzele, fluturând conţinutul scrisorii spre ea. Mira pare brusc interesată, întorcându-se cu totul spre mine.
— Ce e aia?
— E o invitaţie la nuntă a unor prieteni. Ce spui, vrei să fii partenera mea?
Scoate limba spre mine, văzându-i în ochi câteva sclipiri de entuziasm.
— Pe bune? Putem merge?
— Sigur, presupun că-l vom vedea şi pe Jesse pe acolo.
— Jesse? Da, da, da! Mă mergem să ne pregătim! spune, şi sare plină de euforie de pe canapea.
— Mira, stai!
O opresc în loc, prinzând-o de mână.
— Trebuie să ştii că nu e o nuntă... oarecare.
Mă priveşte confuză.
— Mai detaliat, te rog.
— Uite, ştii că de obicei la o nuntă trebuie să existe un mire şi o mireasă, nu? Dă din cap afirmativ, îndemnându-mă să continui. Ei bine, la nunta asta vor fi... ăă... doi miri, ca să spun aşa.
Mira mă priveşte în linişte câteva secunde, şi nu ştiu dacă să-mi dau o palmă peste faţă sau să mă îngrop în pământ. În cele din urmă dă din umeri.
— Ei, şi? O nuntă e o nuntă! Ceea ce înseamnă mâncare din belşug! Acum haide, nu mai sta acolo ca fantoma şi hai să ne pregătim!
Mă trage entuziasmată de mână, spre surprinderea şi buimăcia mea. Într-adevăr, e plină de surprize!
Suntem la jumătatea scărilor atunci când se opreşte brusc, întorcându-se spre mine cu ochi mari şi sclipitori.
— Spune, va fi acolo şi nenea Alaric?
Simt deja cum îmi fuge piciorul de pe trepte. Nu-mi place deloc zâmbetul de pe buzele ei.
Îmi frec neliniştit ceafa.
— Ă, bănuiesc?
Mira zâmbeşte cu patimă, bătând din palme.
— Bun! Abia aştept să-l văd!
Fuge înainte pe scări, lăsându-mă în urma mea, într-o ceaţă totală. Oh, Doamne! Asta nu va merge bine deloc!
~*~
Capitol super-ultra-mega plictisitor. Nu aruncaţi cu roşii! ne auzim, pace.
ps: nu uitaţi să aruncaţi o privire peste noile mele idei, Dirty little secrets, şi Bag boy's prey. thanks!