Hei, am luat o pauză de la sadicisme, așa că acest capitol va fi cute! Sper sa va placa, eu chiar m-am entuziasmat tare și scuzati eventualele greseli, nu am mai ajuns sa-l corectez pentru ca sunt in graba..
Va astept cu drag cu păreri, critici și voturi!
P.S: va rog sa va uitati la video: e genial!
***
Vremea era minunată. Am privit prin geamul spitalului copacii inverziți ale căror frunze reflectau pal razele soarelui, mi-am depus urechea pe sticla rece încercând să aud foșnetul vântului prin iarbă. Prin geam puteam să întrezăresc expresia-mi palidă, bolnavă. Puteam să văd că îmi lipsește ceva. Părul.
Mi-am mângâiat ușor capul cu un oftat. Trei luni... trecuseră trei luni de când începusem chimioterapia. Am privit perfuziile ce le aveam legate la mână. Am tras stativul după mine până când am ajuns în fața oglinzii pe care mi-o adusese clandestin Chris. Părul meu negru, lung și des dispăruse, lăsând în loc niște fire scurte de câțiva milimetri, care îmi amintau vag de epilarea cu cremă. Mi-am desfăcut încet și unul câte unul nasturii de la cămașa pe care o purtam acum, largă, pentru că slăbisem enorm. Nimeni nu îmi spunea să arătam ca un schelet ambulant, dar eu simțeam asta. Și în prezent și vedeam. Am inspectat cicatricea de după operație. Mi-am trecut mâinile peste dunga albă și lată ce mi se întindea de la baza cutiei toracice până între sâni. Am trecut mâna pe care nu aveam flexulă peste ea, pentru că bănuiesc că știți ce dureros e când ți se sparg capilarele. Mi-am privit mâna stângă învinețită, apoi m-am uitat din nou în propria-mi reflexie. Mi-am dat seama că îmi dispăruse acea sclipire din ochi, îmi dispăruse zâmbetul.
O cicatrice nu e nimic pe lângă o viață irosită. O cicatrice nu e nimic pe lângă moarte. Mi-am dat seama cât de mult puteam să pierd dacă chiar făceam ceea ce îmi pusesem în gând. Îmi dădeam seama că puteam să pierd enorm dacă nu eram salvată. Și dacă... nu mi s-ar fi oferit oportunitatea unei operații, aș mai fi avut... trei luni. Acum ar fi trebuit să fiu moartă. Într-un sfârșit de primăvară.
Și totuși iată-mă aici. Trăiesc datorită unui necunoscut. Dar trăiesc. Fără să știu ce îmi va aduce ziua de mâine, fără să știu când totul se va termina. Nu mi-e frică de moarte - mie- frică de durere. Cea pe care o voi simți atunci când sufletul îmi va părăsi trupul fără viață, durerea ce o voi lăsa în urmă. Mi-aș dori ca eu să mor ultima ca să nu aibă de suferit cei dragi din cauza mea.
Am început să mă spăl cu grijă, mușcându-mi buzele uneori din cauza durerii. Terminând, mi-am pus niște cercei cu păianjen, micuți. Mi-am tras o dungă neagră pe pleoapă cu dermatograful. Mi-am dat genele cu mascara, arcuindu-le. Mi-am dar cu un ruj roșu aprins și, în sfârșit am zâmbit. Nu era un zâmbet total adevărat, dar măcar era un început. Începeam să arăt ca fata gotică de odinioară.
Ușa salonului se trânti de perete și l-am văzut pe Dean, cu o privire îngrijorată. Mi-a aruncat în brațe niște haine.
- Ia-le repede. Înainte să afle cineva ce pun la cale.
- Ce...
Nici nu am terminat propoziția, că el a vorbit don nou.
- Nu este timp pentru explicații. O să înțelegi după aceea.
Așa că l-am ascultat. Mi-am tras rapid blugii pe mine și mi-am luat bluza fără o mânecă, albă. Arătam uman.
- Interesantă alegere, i-am spus eu.
Totul era perfect. Bluza era puțin largă și îmi ascundea vizibilele coaste, blugii erau strâmți și îmi accentuau formele. Mi-am mușcat buzele încercând să nu devin prea entuziasmată. Mi-am pus de asemenea o căciulă albă pe cap, ca să îmi ascund defectul.
Dean mi-a scos cu grijă perfuzia de pe stativ și a pus-o în așa fel încât să continue să funcționeze. M-a tras de mână, ieșind și încuind salonul după ce mi-a îndesat cămașa de spital într-o geantă. Ne-am ascuns într-un dulap cu medicamente, ascunzându-ne de personalul medical și am fugit prin ușa din spate.
Dean sări în fața unui taxi, scoase clientul din mașină, desigur, după ce l-a pus să plătească. M-a făcut să zâmbesc, pentru că asta îmi amintea de vremurile vechi, în care ne străduiam să plătim facturile. M-a întristat totuși puțin, pentru că eu lipsisem de atâta timp de acasă încât fiecare avea mai mult de plătit acum.
- St Charles Avenue, spuse Dean și mă trezi din reverie.
Am ajuns mai repede decât mă așteptam și am închiriat un tandem. Am luat-o pe Audubon Park Trail și apoi pe West Dr, deviind până la parcul The Fly. Din geanta lui cu minuni, Dean a scos o pătură și a întins-o pe iarbă, ajutându-mă să mă așez. Mi-a verificat perfuzia să vadă dacă încă mai funcționa. M-am așezat la el în brațe și am privit copii cum hrăneau peștii în acest mediu liniștit și tăcut. O veveriță sări dintr-un copac și se ascunse în altul, făcând frunzele să se agite într-un foșnet liniștit.
Mașinile erau parcate una lângă alta și puteam vedea familii așezându-se prin tot spațiul verde, părinți dând bani la copii să-și cumpere înghețată. Dean își strânse brațele în jurul meu.
- Îți dai seama, copii noștri o să fie așa.
Am pufnit și l-am contrazis, așa cum făceam întotdeauna:
- Nu, copii noștri o să fumeze marijuana și o să intr în lifturi aglomerate spunând străinilor ”Bănuiesc că vă întrebați de ce v-am adunat pe toți aici”...
- Sau o să își învețe papagalul să spună ”Ajutor, m-am transformat într-un papagal”. Asta îmi amintește de Paco. Săracul.
Paco era un peruș pe care l-am cumpărat. Mascul, pentru că numai ei pot învăța să vorbească, și da, și mie mi se pare cam misogin. Vorbea destul de bine, învățase să imite scârțâitul ușii, să spună ”te iubesc, te iubesc”, să cânte macarena. A murit în momentul în care s-a oprit să se odihnească pe balama și Chris a deschis ușa.
- Și legat de fumat... De la mine nu o să învețe asta, spuse el și se uită în altă parte.
M-am întors către el și i-am văzut pe chip durere - nu știu dacă era din cauză că îi era destul de greu că se lăsase sau că punctul de sprijin al cotului meu era stomacul lui. Nu știu ce m-a impresionat mai mult: că un dependent de nicotină s-a lăsat de țigări sau... că a făcut lucrul acesta pentru mine?
El a propus să o luăm mai apoi să ne continuăm mini-excursia până la malul râului Mississippi. Desigur, toropeala mă extenuase, așa că el pedalase mai mult decât mine. Valurile se izbeau leneș de beton, în timp ce un vapor trecea, cu un huruit oribil.
Aerul cald îmi mângâia fața și îmi îmbujoră obrajii. Era mai minunată realitatea când puteai să o simți cu totul și nu doar să o privești. Am zâmbit, dându-mi seama cât de mult mi se acrise de a sta într-o singură atitudine, la spital. Am făcut trei piruete cu mâinile larg deschise și am aterizat în brațele lui Dean.
Mă privi în ochi și am simțit că mă topesc. Ochii lui de culoarea cerului de vară îmi făceau inima să o ia razna, încât mi-am simțit obrajii înfierbântându-se. Mi-a depus o sărutare pe un obraz, pe celălalt, și apoi pe buze. Am simțit că înnebunesc. Mi-am băgat mâinile în părul lui și l-am tras spre mine în timp cel el mă cuprindea cu brațele.
***
- Hei, uite cine e aici, a zis Belle în timp ce intram în casă. Mă mir că încă nu te-au dat dispărută la spital.
Mirosul de cafea îmi inundă plămânii, amintindu-mi așa de mult de aparatul de cafea vechi de cincisprezece ani pe care dacă-l băgai în priză tăia curentul timp de cinci minute în întrega clădire.
Am zâmbit sfios în timp ce Chris ieșea pe ușa bucătăriei cu o spatulă în mână și în cealaltă o farfurie de omletă cu șuncă, și i se răspândea mirosul prin întreg apartamentul. Trebuie să recunosc că Chris este un bucătare nemaipomenit. Un porumbel plană înspre fereastră și dădu cu ciocul de geam, ameți și pică de la înălțime de cinci etaje, probabil mort - atât de bine mirosea mâncarea.
Glumesc, asta făceam când încă o hrăneam pe Shelly, pisica neagră de la tomberoane. Până când Daria s-a plâns că aduce ghinion și au luat-o hingherii. Desigur, a fost adoptată de o bunicuță singură din Irlanda, care a spus că o putem vizita oricând.
Am petrecut timpul ca orice grup normal. Am pus muzică, am discutat, am râs.
- Știi, chiar ne-ai lipsit, spuse Chris.
- Normal că da, adăugă Belle. Nu e același lucru când ești lipsită de viață. Cred că știu ce te-a înviorat.
Am ridicat din sprâncene. Și am regretat să aflu răspunsul:
- Gustarea de la dragul, iubitul meu, adoratul...
Am început să mă simt ca atunci când cei doi și-au dat seama că se iubesc. Trebuie să recunosc, m-am bucurat, până în momentul în care... cei doi au început să fie exagerat, scârbos de drăgăstoși.
Mari sunt căile lui Cupidon, ale zburătorului sau ale oricărui furnizor de dragoste.
Am privit la ceas. Trebuia să plec. În închisoarea mea. M-am ridicat și am început să-mi iau lucrurile. Am simțit o atingere caldă, ușoară pe mână. Dean.
- Mai... trebuie să fac ceva.
Se întoarse cu spatele și tot ce am putut face a fost să îi admir mișcările lejere. Reveni în mai puțin de un minut și am rămas șocată. Avea un aparat de ras în mână. A început cu perciunii. Fire aurii cădeau pe jos, plutind prin aer. Eram prea fascinată ca să-l pot opri. Bine că nu eram singura care era de față. Belle îi smulse jucăria masochistă din mână și îi dădu un bobârnac peste cap, înainte ca să-și provoace mai multe daune decât un perciune ras.
- Hai să mergem, trebuie să-mi încep tura de noapte.
L-am privit pe Dean, și noua lui tunsoare asimetrică. În metrou, l-am întrebat:
- De ce ai făcut asta? Îți iubești părul.
I-am aranjat singurul perciune care i-a mai rămas, iar el mi-a zâmbit, sfios, luându-mă în brațe și așezându-mi vârfurile picioarelor pe tenișii lui, în așa fel încât el să-mi poată șopti la ureche:
- Pe tine te iubesc mai mult.
Cu cât creștea viteza metroului, cu atât îmi țineam mai strâns încleștate mâinile de bluza lui. El mi-a depus, copilărește, un sărut pe frunte.
Mi-aș fi dorit ca acea clipă să nu se termine niciodată.