Priveste-ma cum mor...eu voi privi cum mă salvezi

Capitolul 4: Și mie îmi e dor de Paco...

Hei, am luat o pauză de la sadicisme, așa că acest capitol va fi cute! Sper sa va placa, eu chiar m-am entuziasmat tare și scuzati eventualele greseli, nu am mai ajuns sa-l corectez pentru ca sunt in graba..

Va astept cu drag cu păreri, critici și voturi!

P.S: va rog sa va uitati la video: e genial!

***

Vremea era minunată. Am privit prin geamul spitalului copacii inverziți ale căror frunze reflectau pal razele soarelui, mi-am depus urechea pe sticla rece încercând să aud foșnetul vântului prin iarbă. Prin geam puteam să întrezăresc expresia-mi palidă, bolnavă. Puteam să văd că îmi lipsește ceva. Părul.

Mi-am mângâiat ușor capul cu un oftat. Trei luni... trecuseră trei luni de când începusem chimioterapia. Am privit perfuziile ce le aveam legate la mână. Am tras stativul după mine până când am ajuns în fața oglinzii pe care mi-o adusese clandestin Chris. Părul meu negru, lung și des dispăruse, lăsând în loc niște fire scurte de câțiva milimetri, care îmi amintau vag de epilarea cu cremă. Mi-am desfăcut încet și unul câte unul nasturii de la cămașa pe care o purtam acum, largă, pentru că slăbisem enorm. Nimeni nu îmi spunea să arătam ca un schelet ambulant, dar eu simțeam asta. Și în prezent și vedeam. Am inspectat cicatricea de după operație. Mi-am trecut mâinile peste dunga albă și lată ce mi se întindea de la baza cutiei toracice până între sâni. Am trecut mâna pe care nu aveam flexulă peste ea, pentru că bănuiesc că știți ce dureros e când ți se sparg capilarele. Mi-am privit mâna stângă învinețită, apoi m-am uitat din nou în propria-mi reflexie. Mi-am dat seama că îmi dispăruse acea sclipire din ochi, îmi dispăruse zâmbetul.

 O cicatrice nu e nimic pe lângă o viață irosită. O cicatrice nu e nimic pe lângă moarte. Mi-am dat seama cât de mult puteam să pierd dacă chiar făceam ceea ce îmi pusesem în gând. Îmi dădeam seama că puteam să pierd enorm dacă nu eram salvată. Și dacă... nu mi s-ar fi oferit oportunitatea unei operații, aș mai fi avut... trei luni. Acum ar fi trebuit să fiu moartă. Într-un sfârșit de primăvară.

Și totuși iată-mă aici. Trăiesc datorită unui necunoscut. Dar trăiesc. Fără să știu ce îmi va aduce ziua de mâine, fără să știu când totul se va termina. Nu mi-e frică de moarte - mie- frică de durere. Cea pe care o voi simți atunci când sufletul îmi va părăsi trupul fără viață, durerea ce o voi lăsa în urmă. Mi-aș dori ca eu să mor ultima ca să nu aibă de suferit cei dragi din  cauza mea.

Am început să mă spăl cu grijă, mușcându-mi buzele uneori din cauza durerii. Terminând, mi-am pus niște cercei cu păianjen, micuți. Mi-am tras o dungă neagră pe pleoapă cu dermatograful. Mi-am dat genele cu mascara, arcuindu-le. Mi-am dar cu un ruj roșu aprins și, în sfârșit am zâmbit. Nu era un zâmbet total adevărat, dar măcar era un început.  Începeam să arăt ca fata gotică de odinioară.

Ușa salonului se trânti de perete și l-am văzut pe Dean, cu o privire îngrijorată. Mi-a aruncat în brațe niște haine.

- Ia-le repede. Înainte să afle cineva ce pun la cale.

- Ce...

Nici nu am terminat propoziția, că el a vorbit don nou.

- Nu este timp pentru explicații. O să înțelegi după aceea.

 Așa că l-am ascultat. Mi-am tras rapid blugii pe mine și mi-am luat bluza fără o mânecă, albă. Arătam uman.

- Interesantă alegere, i-am spus eu.

Totul era perfect. Bluza era puțin largă și îmi ascundea vizibilele coaste, blugii erau strâmți și îmi accentuau formele. Mi-am mușcat buzele încercând să nu devin prea entuziasmată. Mi-am pus de asemenea o căciulă albă pe cap, ca să îmi ascund defectul.