Plângând în hohote dădu buzna în casă, întrând pe holu. Trase aer în piept și își șterse lacrimile de pe chip cu mâneca hanoracului. Oftă și închise ochii, stând cu spatele lipit de ușa de la intrare. Voia să își pună toate gândurile în ordine, să gândească normal, ca până atunci! Însă mirosul lui ce parcă îl simțea și acum nu o lăsa să gândeascã rațional.
Mâinile îi tremurau, respirația era agitată și de necontrolat, inima pompa cu putere sânge în vene. Imaginea chipului lui algeric, atât de frumos îi rămase întipărită pe retină și avea impresia că acolo va rămâne mereu, gândurile îi erau răvășite în toate părțile și se simțea ca și când cineva ar fi învârtit-o în continuu.
Șirul gândurilor îi fu întrerupt de zgomotul unor pași grei ce veneau dinspre sufragerie. Genuchii se făcură de gelatină și simțea cum avea să cadă în orice secundă. Se sprijini de cuier și inima i se opri în loc.
Nu are cum să fie el. Bil e la bar! Nu, nu, nu! Dacă e ea! Nu, nici pe ea nu o vreau! Nu mai vreau pe nimeni! M-am săturat de toate astea! Nu mai vreau să simt nimic! Îmi ajunge toată durerea asta!
Privi pierdută și șocată cum în dreptul ușii de la sufragerie apăru Bil, îmbrăcat ca de obicei cu hainele lui scârboase și urâte, cu o cutie de bere ieftină în mână, iar în cealaltã o coală galbenă. Chipul lui nu exprima altceva decât ură și furie. O furie necontrolată, pe care atunci când o vezi pe chipul unei persoane ai instinctul de a fugi cât mai departe de aceasta, departe unde nu te poate gàsi și nu îți poate face nimic rău! Dar ce putea face ea? Cum se putea apăra ea în fața furiei lui necontrolate? Ce forță avea ea în fața lui? Niciuna. Era doar marioneta lui. O marionetă pe care își vărsa nervii și își satisfăcea plăcerile meschine. Atât era pentru el, doar o marionetă, o sclavă sexuală!
- Curvă împuțită! Nu ești în stare de nimic! Jigodie! Urlă el venind în viteză spre ea.
Mintea i se opri în loc apoi un tremurat puternic îi străfulgeră corpul. Cu ultimile puteri se întoarse și deschise ușa fugind pe verandă apoi ieșind din curte. Nu mai auzea nimic, nu mai știa nimic, pur și simplu totul se rupse de realitate. Vedea ca prin ceață copacii printre care trecea și auzea doar fragmente din urletele lui disperate și pline de furie. Nu știa unde o duceau picioarele, cum avea să scape de el, dacă avea să scape dar tot ce știa era că trebuia să fugă. Ochii i se închise pentru o clipă apoi tot corpul îi cedă și cu o bubuitură se trezi pe jos printre frunzele ruginii de toamnă.
- Curvă împuțită....alerg ca un nebun....târfă ordinară ce...știi să ți-o tragi cu boschetarii... psihopată ciudată.... din cauza ta... Auzi fragmente din vorbele lui în timp ce o ținea pe un umăr mergând spre casă.
Încerca cu disperare să scape din strânsoarea lui, să fugă oriunde, nu conta, oriunde ar fi fost mai bine decât în mâinile lui împuțite. Poate...nu...de ce se gândise tocmai la el...la Kevin, brunetul ăla sexy. Nu, nu era sexy! Oh, ba da. Cu părul lui răvășit de parcă o făcea intenționat și corpul lui de zeu după care toate poftesc însă niciuna nu îl putea avea! Oare îl avuse vreuna vreodată? Cu siguranță însă nu din școala ei, el nu se uita la curve așa josnice ca ele, el lua doar ce e frumos, acele barbie cu picioare fenomenal de lungi și macheate cu farduri de parcă ar fi fost pictate de cel mai iscusit pictor. El nu se uita la fete mai ales ca ea! Ea nu era nimic...și totuși...vorbise cu ea, se ținuse ca un leu flămând ce trebuia hrănit cu săruturi și mângâieli, o atinsese! Fusese primul băiat care făcuse asta! Chear o atinsese! Îi sărutase gâtul, și fusese atât de...se puternic...de aprins...se arzător totul. Îi spuse lucruri pe care nici ea nu le știa despre ea și îi vorbea de parcă o cunoștea de-o viață și stia ce simte cu toate că nu îl cunoștea și el nu îi știa nici numele! Nu îl văzuse vorbind cu vreo altă fată înnafară de ea, sau atingându-se de ea. Era atât de ciudat! Mult prea ciudat! Era ceva la mijloc ce nu înțelegea! Ceva ce nu putea înțelege în comportamentul lui. Dar ce? Ce l-ar face să încerce să se apropie de ea? Să afle lucruri despre ea? Să...să o facă să simtă lucruri pe care nu le simțise niciodatã și nu știuse că există acele sentimente? Cu siguranță este ceva ciudat...poate că vrea să îi facă rău....poate că rea doar să își bată joc de ea.
Înainte să poată găsi un răspuns mai plauzibil pentru acțiunile lui, monstrul ce o cărase până acum fără să bage în seamă loviturile ei și urletele se trezi trântită pe podeaua de pe hol și el privind-o cu ură.
- Cățeaua dracu! Doar din cauza ta a plecat! Urlă la ea de sus privind-o cu ură.
Tara nu îndrăzni să își ridice privirea în sus așa ca rămase cu ochii ațintiț pe bocancii din picioarele lui și se încruntă printre lacrimi.
- Ce...cine a...plecat? Încercă să întrebe însă cuvintele ieșeau prea greu pe gura ei încleștată de teamă.
- Cine? Curva de mă-ta! A plecat la dracu să o ia de târfă. Acu am rămas cu tine pe cap cățea ce ești! Pe tine nu te mai creșteam, dar stai liniștită, îți vei dori să trăiești mai bine în iad decât aici! Râse badjocorător și îi dădu o lovitură sub bărbie ce îi dădu sângele pe nas și se prăbuși inertă la pământ.
Ce făcuse să merite asta? Cu ce greșise? Ce făcuse să merite toate astea? Chear atât de mult greșise?...nu! Nu făcuse nimic rău în viața ei, niciodată nu a dorit răul nimănui, niciodată nu a făcut să sufere o persoană, chear dacă alții o făceau mereu! Ea nu e așa...ea îi urăște doar pe ei, pe bărbatul ce o privea cu amuzament de sus și pe femeia ce a părăsito. Propria mamă a părăsito fără pic de milă, fără pic de remușcare și a lăsat-o în bătaia sorții! A lăsat-o în ghearele monstrului din fața ei, nu crezuse vreodată că ea ar fi în stare să facă așa ceva. Ce mamă și-ar lăsa propriul copil în mâinile unui psihopat? Ce suflet de mamă e acesta? Să nu te gândești o clipă la chinul pe care îl suportă o biată copilă! Cum poate dormi noaptea când știe că copilul ei, sânge din sângele ei, poate nu a mâncat, poate îi este frig, poate o doare ceva... Ce fel de mamă, mamă, un cuvând pe care îl rostește cu scârbă și nu se gândește la acea persoană minunată ce ar trebui să îți fie mereu alături ci la acea persoană ce i-a dat viață și cu toate astea ea nu o iubește, ea nu are grijă de ea, pe aceasta nu o interesează soarta Tarei.
Tara nu a cunoscut niciodată iubirea! Iubirea e ceva divin, ceva peste puterea de gândire a unei persoane ca ea! Ceva ce nu poate fi descris în cuvinte și ceva ce nici cel mai renumit și priceput savant nu poate da o definiție concretă a cesteia. Nimeni nu știe de ce, cum, în ce fel e iubirea. Toți știu că o simt, o simt puternic și le place! Atât! Iubirea nu e o formulă chimică ci un sentiment ce ia naștere cu prima bătaie a inimi și până la ultima, poate mai mult, însă noi nu știm și nu putem spune cât iubim. Din prima clipă în care trăim, iubim. Ne iubim părinți, fiindcă ei sunt cei ce ne dau viață, ei ne sunt alături în primii ani în care ne dezvoltăm, creștem și învățăm să îi iubim la fel de mult cum și ei ne iubesc. Apoi crești, ajungi la școală și nu îți ajunge doar iubirea părinților, atunci apare o altfel de iubire, iubirea pentru prieteni! Acei prieteni ce vor fi mereu acolo, acei prieteni ce te cunosc poate mai bine ca și părinții tăi, ce te vor susține chear dacă nu e cea mai bună alegere însă chear dacă greșești nu te vor opri și te vor lăsa să greșești, să pierzi și să cazi! Însă ei vor fi cei ce te ce te ridică și te ajută să o iei pe drumul cel bun! Crești din nou, și nu îți mai ajunge doar iubirea prietenilor și a familiei, ai nevoie de o altfel de iubire! Ai nevoie să primești și vei vrea la rândul tău să o dăruiești. Te îndrăgostești de o persoană de sex opis! Nu ai cum să oprești asta, indiferent cât ai încerca, nu poți ignora iubirea. Te lovește când te aștepți mai puțin și te face să simți lucruri inexplicabile pentru o anumită persoană. Iar când iubirea este împărtășită în doi totul devine mai puternic, mai adevărat, mai intens! Simți că ești întregit, că nu îți mai trebuie nimic altceva decât iubire. Te hrănești prin ea, respiri prin ea, trăiești prin ea. Nu mai sunteți doi ci unul. Două suflete unite prin iubire, două jumătăți diferite însă ce împreună formează un întreg. Și apoi, după ce ajungi la o anumită vârstă, la vârstă în care devi părinte. Și atunci înveți să iubești la fel cum te-au iubit părinți tăi. Și în continuare ve iubi! Însă Tara nu simțise nici un fel de iubire! Nici părintească, nici prietenească și ce să mai vorbim de o altfel de iubire. Parcă era blestemată să trăiască în durere, fără afecțiune și iubire.
- Din cauza ta nenorocita dracu! Urlă el lovind-o cu putere.
Îl privea cu o privire disperată, lacrimile apărură imediat pe chipul ei brăzdat de durere.
- Te rog...gemu Tara strângând din ochi.
- Ce mă rogi târfă ieftină ce iești? Uită-te la tine, nu meriți să trăiești!
Cuvintele lui ajungeau direct în sufletul ei distrus și îl spărgea în mii de bucățele apoi îl călca în picioare fără milă. Era ruinată, distrusă, făcută țăndări. Din acea clipă ea nu mai exista. Nu mai trăia. Era doar un mort viu! Un trup fără suflet ce va umbla stingher printre persoane cu suflet negru ce mereu o va lovi.
Atunci iartă-mă că trăiesc! Urlă în minte și își lăsă privirea în pământ.
Îi simți bocancul izbindu-se cu putere de coastele ei, aruncând-o câțiva pași mai departe.
-Gata! Ajunge! Nu mai pot! Te rog! Îl privi rugător în ochi însă el doar o lovi din nou cu picorul. De data asta mai tare, mai puternic, mai dureros.
Am zis că nu mai pot! Nu mai pot...
* * * * * * * * *
Soarele răsărise de ceva timp însă biata Tara, ce stătea întinsă pe podeaua din podul ei mic și murdar refuză să se trezească. Era goală, plină de sânge și vânătăi. Respira greoi de parcă ar fi alergat km întregi. Stătea într-o poziție incomodă după ce leșinase exact cu o seară în urmă, exact în acel loc, exact în aceeași stare. Privi foaia galbenă ce zăcea în mijlocul camerei mototolită de ea. Simțea neputința și durerea ce o măcinau adânc. Închise ochii roșii și injectați din pricina nesomnului.
Cu greu, făcând un efort supraomenesc, își deschise ochii, lăsând două cerculețe negre, strălucitoare, pline de durere să scaneze camera cu mișcări lungi.
Amintirile îi năvăliră în minte ca o găleată cu apă rece ce este aruncată în capul ei. Începu să tremure violent, să plângă cu teamă și să geamă încet. Creirul ei nu mai procesa nimic altceva decât rula amintirile din ultimile trei zile. În aceste trei zile îi fu imposibil să meargă la școală datorită monstrului care decise să stea acasă și să o pedepsească fiindcă mama ei îi părăsise. Pur și simplu plecase. Unde? La dracu să o ia! Gândi Tara. Citise biletul pe care îl lăsase femeia ce o părăsise. Exact foaia galbenă pe care o scria când se certase cu Tara în acea dimineață și o jignise în așa hal încât o făcu să plece în hohote. Dar mai rău era că ea dăduse vina pe Tara fiindcă plecase. Spusese că din vina Tarei ea nu mai putea sta aici. Iar monstrul o pedepsise. Îngrozitor. O bătuse, o înjurase cu cele mai vulgare cuvinte pe care le cunoștea, o violase de nenumărate ori în acele trei zile, provocându-i cele mai groaznice chinuri pentru care nu exista cuvinte care să le poată descrie.
Se simțea atât de rău...o durea fiecare părticică din ea, fiecare mușchi, fiecare os, o durea capul, o durea sufletul, o durea și acolo jos, în acel loc care era cel mai chinuit, la fel de chinuit ca sufletul ei. Fiecare mișcare pe care o făcea îi făcea trupul să tremure violent. Trase aer în piept și cu greu se ridică în șezut. Gata! Îi era de ajuns! Nu mai putea trăi așa! Nu, nu așa!
După alte încercări nereușite, izbuti și se ridică în picioare. Cu pași mărunți și greoi, cu mâinile tremurându-i și cu lacrimi dureroase înșfăcă o pereche de pantaloni si un bluzon destul de subțire. Luă cu scârbă foaia galbenă de pe jos și o aruncă undeva după dulapul de lângă ușă.
Nu mai mâncase de... nici nu mai stia. Era amețită iar foamea pe care o simțea era greu de descris. Reuși să iasă afară unde cerul era acoperit de nori cenușii, temperatura era destul de scăzută și vântul adia destul de tare.
Părul îi zbura în toate părțile răvășindu-l mai rău decât era deja. Avea palmele pătate de sânge, iar chpul brăzdat de vânătăi. Nu...era deja prea mult. Totul avea să se termine! Astăzi.
Porni pe drumul din fața casei, nu îi va fi dor de ea. Păși încet, greoi, fără vlagă. Vedea oameni fericiți în jurul ei făcând cumpărături sau plimbându-se. Oare ei dacă ar fi în locul ei ce ar face? Ar renunța așa ca ea? Nu, cu siguranță! Și ea ar putea lupta. Și ar putea schimba multe. Doar că...nu avea putere, nu avea speranță, nu avea nimic. Singura soluție e decăderea. Ea era slabă, inocentă, fără pic de putere. Bătaia de joc a tuturor, jucăria sexuală a unui obsedat, sacul de box al tuturor. Nu avea dreptul să comenteze, să riposteze sau să refuze. Asta îi era soarta. Dar va schimba ceva. Și nu prin luptă. Ci fiind o lașă și fugind. Așa putea rezolva tot. Asta era singura cale pe care o putea duce până la sfârșit.
Vedea în jurul ei din ce în ce mai mulți elevi ce de duceau la școală, așa cum ar fi trebuit să se ducă și ea. Eh, nici de asta nu îi va fi dor. Nu îi va fi dor de nimic. Brusc, în gând îi apăru ochii aceia verzi plini de veselie, putere și speranță. Ceea ce ei îi lipsea cu desăvârșire. De Kecin îi va fi dor? Nu...sau poate da... da, îi va fi dor. Da. Chiar dacă îl cunoștea de puțin timp, petrecând doar clipe cu el, fusese singura persoană care o întrebase de când trăia, dacă era bine. El fusese singurul care îi văzuse tristeția, durerea și lacrimile. Chiar încercase să se apropie de ea. Ah...sentimentul ăla ciudat, dar plăcut pe care îl simțise o singură dată, cu el, îi va fi dor. Ar fi vrut să... Nu conta. Mai ales de ochii ăia de jad în care simțea că putea zbura, putea viza, putea face orice, că nimic nu era imposivil. Evident, asta fiind doar o iluzie creată de culoarea intensă a ochilor lui și de mintea ei proastă ce atunci când îi privea ochii credea că tot ce zboară se mănâncă. Era o proastă.
Începea să aibă un sentiment ciudat. Se uită înnapoi însă nu văzu pe nimieni. Da, nu mai gândea logic. Nu că ar fi gândit vreodată dar acum chiar că nu mai gândea.
Privi zona pustie din fața ei. Era o parte a orașului unde nu venea nimini, era o zonă plină de case părăsite, blocuri abandonate și dărâmate unde își făcea vecul doar cerșetori și drogați, cam ca ea... Merse în continuare privind blocurile dărâmate, mizeriile...era locul perfect. În fața ei zări un bloc oarecum întreg. Era ok.
Intrà înnăuntru cu teamă și privi în jur. Usi rupte, geamuri sparte, bucăți de lemn împrăștiate, cenușă... Era un bloc ce arsese cu ceva ani în urmă după cum părea. Ură scara veche, având grijă să nu calce strâmb și să ai arunce o privire în spate. Cu fiecare pas teama năvălea înnăuntrul ei făcând-o să tremure. În sfârșit ajunse pe acoperiș având în continuare sentimentul ciudat că era urmărită. Privi în jurul ei unde văzu întreg orașu. Oftă și rămase câteva minute privind cerul.
- Iartă-mă Doamne. Iartă-mă că trăiesc! Spuse cu vocea tremurată și gâtuită mergând spre marginea acoperișului și privind în jos. 10 etaje. Era perfec.
Trase aer în piept și ezită. Acum totul se va sfârși. Va pierde în fața destinului, va eșua. Știa că era păcat să facă asta. Însă mai păcat este să trăiești în durere și suferință. Își spuse ea.
- Bună, Tara! O vocea prea cunoscută o făcu să tresare, dar rămase oarecum calmă și privi în continuare în jos.
- Kevin...murmură închizând câteva clipe ochii.