Ignorând râsetele și cuvintele badjocorătoare intră în clasă cu capul plecat, tremurând necontrolat, ochii roșii, umflați de plâns...
Se așeză în banca ei și ca de obicei își lăsă capul pe brațele ce stăteau unul peste celelalt și închise ochii încercând să se liniștească.
- Hei! Auzi o șoaptă în urechea ei și tresări involuntar. Cine îi vorbea? Pe cine interesa de ea? De ce vorbea cineva cu ea?
Își ridică ochii de pe brațe și privi pe sub glugă chipul zvelt și ochii de jad ce o făcu să vibreze instant. Controlează-te Tara! Se încruntă și ignoră privirea lui insistentă și pătrunzăoare. Stătea pe vine, cu capul sprijinit de marginea băncii ei continând să o privească chear și atunci când ea încetă să o mai facă, parcă știind că privirea lui o arde.
- Ce ai pățit? De ce ai ochii roși? Ai plâns, nu? Își mușcă el buza oftând.
De parcă ți-aș spune ce am pățit! Cât de prost poți fi!
- Pleacă! Șopti ea atât de încet încât fu comvinsă că el nu o auzise însă faptul că îi răspunse o făcu să își schimbe ideea.
- De ce să plec? Te deranjez? Întrebă el încercând să pornească o conversație, cât de patetică, dar măcar ar fi ceva.
- Da! Se răsti ea.
- Atunci e rău, nu? Șopti făcând pe prostul.
- Foarte.
- Deci...ai de gând să îmi spui de ce ai plâns?
- Ești prost! Îi spuse ea direct. Îi auzi de după gluga bine trasă pe cap râsul cristalin ce o făcu să tresare și să ofteze dornică de al putea auzi la nesfârșit.
Profesoara apăru la clasă iar Kevin se așeză în bancă cu regret. Chear vroia să mai stea cu ea, să vorbească, chear dacă l-ar și înjura, ce conta? Vorbea cu ea! Chear reușise să scoată câteva cuvinte de la ea. Nu se așteptase ca ea să facă asta! Profesoara începu să predea la tablă câteva exerciți iar Kevin începu să își noteze.
Restul orei fuse destul de atent, chear răspunse corect la întrebările profesoarei, care părea foarte mulțumită că cel puțin un elev o băga în seamă, dar avuse grijă să vegheze și asupra micii făpturi nevinovate din spatele lui.
În schimb Tara, stătea cu capul pe brațe, gândindu-se la ce îi spusese Lyla de dimineață. Ce avea să facă în viața ei? Nu avea resurse financiare pentru a merge mai departe la școală și nici geniu nu era pentru a putea primi bursă, cu toate că profesorii mereu îi spunea că știe multe lucruri și poate avea rezultate strălucite doar că nu vroia! Și așa era, niciodată nu învățase! Cei drept, la teste chear rezolva aducându-și aminte de tot ce spuneau profesorii la ore și reușea să ea note de trecere, însă oral avea doar note mici fiindcă nu vorbea! Nu îi făcea plăcere să audă comentarii sau colegii ei să aibe subiect de râs. Era deja ciudată și psihopată, nu mai trebuia să fie și tocilară. Și până la urmă ce va face? El o va da din afară imediat cum va împlini 18 ani, dacă nu mai devreme, și ce va face atunci? Trebuia neapărat să se gândească la ce va face! Își ridică încet capul de pe bancă și privi în jur cu speranță ca nimeni să nu se uite la ea. Și avu noroc, tot se uitau pe telefoane, vorbeau și nici măcar nu acorda atenție profesoarei. Privirea i se opri pe ceafa băiatuilui din banca din fața ei ce stătea rezemat de spătarul scaunului privind tavanul pierdut. Parcă simțindu-i privirea își întoarse capul brusc spre ea. Tara rămase împietrită, el privea fix spre vânătaia de pe chipul ei cu gura cãscată. Era tristă, nu vroia ca el să îi fi văzut vânătaia. Știa că avea să-i pună întrebări de spre ce pățise. Îl privi tristă oftând și întorcându-și încet capul spre fereastră neputincioasă. El nu spuse nimic. După câteva minute în care se holbă la chipul ei trist, ce mai avea puțin și plângea, chiar avea impresia că o văzuse lăcrimând, privind în gol.
La sfârșitul orei, cum se sună toți ieșiră grăbiți afară. Înnafară de Kevin, Tara și profesoara ce își strângea lucrurile.
- Weasley! Văd că te pricepi la matematică! Ești cam singurul! Mă gândeam...-îi spuse profesoara apropiindu-se de banca la care el stătea așezat- nu vrei să te înscri la olimpiadă?
Olimpiadă? Asta îi mai trebuia lui? Nu vroia decât să plece odată și să îi lase singuri până nu apărea vre-un elev.
- Am...nu mulțumesc! Am...am mai multe probleme de rezolvat și nu cred că mă pot concentra destul pe asta! Îmi pare rău! Se scuză el.
- Ok...spuse dezamăgită profesoara. Cum dorești! Dar ține-o tot așa. Iar dacă te pot ajuta cu ceva...ști unde să mă găsești...
Atenția profesoarei se îndreptă spre Tara ce stătea cu capul pe brațe.
- Tu, Vogăn? Să ști că în ciuda atitudini tale, eu știu că poți foarte mult! Problema este că nu vrei! Ai putea avea note de 10, și tu ști asta, doar că...ceva te face să te închizi în tine și să te prefaci că...că nu te interesează! Din testele tale se obsearvă că poți, dat fiind faptul că nu îți iei notițe și cu siguranță nu înveți acasă, ci doar ce auzi pe la profesori când predau. Ce vei face după ce vei termina liceul? Of...uită-te la mine când vorbesc! Se răsti profesoara.
Tara îsi ridică privirea spre profesoară iar aceasta icni, privind vânătaia de pe chipul ei.
- Ce...ce ai pățit?
- M-am lovit! Sunt bine!
- Of...bine atunci...la revedere...spuse și păși spre ieșire lăsându-i singuri și trânti ușa în urma ei.
Kevin se ridică de pe scaun și îi tăie calea, brusc, înainte să poată fugii afară.
- Pe mine nu mă minți, Vogăn! Îi spuse el dur. Ce ai pățit? Cine te-a lovit?
Tara nu spuse nimic doar își privi vârful teneșilor ei negri.
- Hei! Cu tine vorbesc! Cine te-a lovit? Uită-te la mine. Îi șopti de data asta.
Îi prinse bărbia între degete și i-o ridică încet forțând-o să îl privească în ochi. O simți cum vibră la contactul dintre privirile lor și nu putu decât să răsufle greu.
- Eu...șopti ea neștiind ce trebuie să spună.
- Tu, ce? Ridică dintr-o sprânceană curios.
- Eu nu...nu mint...
- Ești sigură?
- Pâi...cred?
- Mă întrebi pe mine? Râse el scurt. Cine te-a lovit?
Era mult prea hipnotizată de ochii lui de un verde strălucitori. Privea continuu scânteia jucăușă ce parcă ardea în ei mereu când îi privea ochii și rămase concentrată pe ea fără să mai bage în seamă ceea ce spunea el.
- Heiii! Insistă el, iar ea își scutură brusc capul privindu-l dezorientatã.
- Ce? Se trezi ea. El râse si o privi din nou insistent, acea scânteie mică devenind mai strălucitoare și arzând mai intens. Termină să mă mai privești asa! Se enervă ea.
- Așa cum? Se apropie de ea zâmbind, iar ea se dădu mai mulți pași în spate până simți peretele rece cum făcu contact cu spatele ei iar Kevin zâmbi mulțumit.
- Nu știu. Așa! Arătă spre chipul lui. De parcă aș fi o bucată de carne din care vrei din tot sufletul să muști cu poftă! Spuse încercând să se sipească mai mult de perete.
- O bucată de carne? Nu..nu...ești ceva dulce, ca o bucată de ciocolată, și ai dreptate, chiar vreau să te mușc cu poftă! Își mușcă buzele privind-o atent.
Se apropie încet de ea, nu știa de ce dar îi plăcea la nebunie când o privea cum îl privea inocentă, dominată de puterea pe care o emana. Se apropie încet de chipul ei până îi auzi respirația greoaie. Își aplecă apul într-o parte apropiindu-si încet buzele de gâtul ei subțire, o simți vibrând când își lipi corpul de al ei. O plăcere ciudată îi cuprinse corpul făcând un suspin să îi părăsească buzele ce stăteau apropiate de gâtul ei.
Nici nu știa ce se întâmplă cu ea. De ce simția toate astea? De ce simțea un fel de curenți ce îi coborau pe șira spinării și fiori ciudați în pântec? Se simțea ciudat. Și ea nu avea deloc control asupra acestor senzații...niciodată nu le mai întâlnise și nu știa din ce cauză le simțea. Era din cauza lui? Din cauză că el avea corpul lipit de al ei simțea toate astea? Tremura din toate încheieturile, și nu de firg sau teamă, simțea un fel de înțepături în vârful degetelor ce o cam enervau. Începu să se foiască, intimidată, lipită de el. Auzi un sunet ciudat ieșind din gura lui și se încruntă uimită. Ce se întâmpla cu el? Dar ce se întâmpla cu ea? Îi simți buzele fierbinți cum îi sărută încet gâtul. Cum putea un simplu sărut pe gât să provoace asemenea senzații? Simea că se va topi chiar în acel moment. Mâna lui se așeză încet pe șoldul ei, iar cealaltă urcă pe gât și își trecu degetul peste locul pe care îl sărută provocând alți fiori în corpul ei.
- Deci...șopti dregându-și vocea răgușită. Ai de gând să îmi spui cine te-a lovit?
Incapabilă sã spună ceva doar dãdu negativ din cap.
Scârțâitul ușii îi făcu sã tresare și Tara îl împinse de pe ea cu toată putere înainte ca persoana să intre în clasă.
* * * * * *
La sfârșitul orelor ieși din scoală plângând în hohote. Ce dracu aveau toți cu ea? De ce nu o putea lăsa naiba în pace? Ce făcuse? Marea de lacrimi ce curgea din ochii ei de un negru intens nu se opri nici în momentul în care pãși printre copacii din pădure. Auzea pași în spatele ei și simțea că înnebunește. Veneau după ea?
Nu știa unde era. Nu știa dacă mai era cineva în spatele ei..cert e că se opri în dreptul unui copac mare și se opri sprijinindu-se în el și ștergându-și ochii uzi. Avea nervi, era și tristă, și comfuză ... Îsi simțea sufletul încărcat și nu stia cum putea să îl ușureze.
- Hei, chiar ar trebui să îmi spui cum te cheamă, fiindcă nu te pot striga mereu pe numele de familie, dar dacă vrei îți pot spune...nu stiu, o poreclă drăguță! Chicoti el apoi deveni serios apropiindu-se de ea.
- Du-te dracu! Țipă nervoasă spre el.
Nu era de glumit! Era nervoasă și plângea. Nenorociții! Aveau să plătească.
- Hei, gata. Liniștește-te! Hai, ești în siguranță aici. Îi șopti atingându-i brațul însă ea se zmuci.
- Termină. Nu știi nimic! Nu știi unde sunt eu în siguranță! Nu ști ce simt eu. Nu mai încerca să faci pe grijuliul cu mine fiindcă nu îți merge. Spuse nervoasă împingându-l.
- Crezi că mă poți bate? Încercă el. Ia să te vedem. Spuse punându-se în poziție de luptă.
Ea își dădu ochii peste cap și vru să plece.
- Ce e? Ți-e frică să nu mă rănești? Nu? Râse el vrând să pară badjocorător.
Răsufla nervoasă și mârâia necontrolat. Se întoarse brusc spre el și se aruncă cu toată puterea pe el și dșdu cu pumnii în pieptul lui. Căzură amândoi la pământ, el dedesupt, ea deasupra. Pumnii ei micuți se loveau cu o putere care chiar îl surprinse. Kevin stătea pur si simplu privind-o cum își descarcă nervii pe el. Îi va face bine. Își spuse el. Când se opri din lovit răsufla greoi, însă era calmă. Se calmase.
Kevin deschise ochii și zâmbi. Îi merse planul. O făcu să se oprească din plâns și să se calmeze.
- Acum...zâmbi fericit uitându-se la modul în care stătea pe el și se simțea mult mai excitat față decât atunci când urma să și-o tragă cu una bună de tot.
- Te-am lovit? Întrebă comfuză, dar rămase așezată pe pieptul lui ce emana o căldură aparte, cu picioarele de-o parte și de alta a lui și cu mâinile așezate pe pieptul lui. Nu înțelegea modul ciudat de satisfacție pe care o simțea stând așa, deasupra lui, simțindu-i abdomenul încordat pe sub bluza subțire pe care acesta o purta.
Rămase așa privind din nou scânteia din ochii lui atât de comfuză. Se ridicã brusc de pe el și se îndepărtă până la copacul de care se sprijinise.
Ce rost are? De ce să îmi pese de ce simte el? Dacă îl rănesc sau nu? Oricum nu schimbă nimic asta? Nu că ar avea ce să schimbe? Nimic nu va schimba ce se întâmplă în viața mea! Nimic nu va liniști furtuna durerii din sufletul meu. Nimeni nu va putea face nimic.
- Nu știi nimic.Murmură dând să plece însă vocea lui o făcu să amuțească în loc și să se încrunte.
- De unde știi? Îi simți respirața fierbinte în ceafă ce venii ca un duș rece pe pielea ei fierbine făcând-o să se întoarcă brusc.
- Nu știi nimic! Repetă ea nervoasă privindu-l încruntată.
Tu nu știi nimic. Nimeni nu știe! De ați ști poate ma-ți privi cu milă! Si urăsc asta. Urăsca ca oamenii să mă creadă slabă, chear dacă sunt nu vreau ca ei să știe. Nu vreau ca ei să știe cât sufăr, cât încerc sã rezist în lumea asta curdă ce mă lovește din toate părțile și nu se satură să își badă joc de mine. Universul mă urăște, vrea să sufăr, sã plâng și să mă distrug singură! Îl amuză asta teribil și simte apogenul plăceri când mă vede cum cedez de fiecare dată sub loviturile grele ale destinului. Ce-ți mai place să mă vezi distrusă! Nu te saturi cu puțin! Vrei totul, destinule. Vrei să îmi iei și ultima fărâmă de putere ce zace în mine și să mă lași să zac neputincioasă aici, destinule, în lumea asta perversă și plină e durere! În acest iad în care totul pare lapte și miere însă defapt e doar lacrimi și durere.
- Ba da...știu multe...poate doar numele tău, trecutul, prezentul iar viitorul nimeni nu-l știe...ai dreptate...nu știu nimic despre viața ta...dar știu că ești specială. Că ești acea fată care are un trecut misterios, un prezent dureros și un viitor necunoscut. Acea fată ce luptă mereu însă care cade de atâtea ori încât a uitat să mai țină cont de câte ori s-a ridicat. Acea fată care și-a pierdut speranța însă care continuă să lupte. Spuse atingându-i cu vârful degetelor vânătaia de la tâmplă și zâmbi. Acel zâmbet sincer ce nimeni nu i l-a mai arătat niciodată, acel zâmbet ce o face să plutească și să uite pentru o secundă de tot și toate.
Vorbește de parcă m-ar cunoaște...de unde știe el cum sunt eu? De unde mă cunoaste el pe mine?
Era atât de ciudat ceea ce se întâmpla. O lacrimă se scurse pe chipul ei palid rostogolindu-se încet pe obraz. Degetul lui mare o șterse încet și îl privi uimită. Era atât...de bine...se simțea altfel în acea clipă, de parcă nu era ca înnainte. De ce o făcea să se simtă așa? Alintată?
Nu! Ce fac? Nu, nu așa ceva! Nu e bine.
Se întoarse brusc pe călcâie și o luă la goană printre copaci, cu lacrimile ce îi curgeau neîncetat pe chip fără să le mai poată controla. Îi șterse lacrima...
El rămase privind uimit în urma ei zâmbind.
Of, fetițo, viața asta nu încetează sã te lovească! Își spuse în minte și se întoarse pe călcâie pornind spre casă.