IONA
de Marin Sorescu
Iona, subintitulată de Marin Sorescu „tragedie în patru tablouri, a fost publicată în 1968 în revista „Luceafărul" şi face parte, alaturi de Paraclisierul şi Matca, dintr-o trilogie dramatică, intitulată sugestiv Setea muntelui de sare. Titlul trilogiei este o metaforă care sugererază ideea că setea de adevăr, de cunoaştere şi de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din absurdul vietii, din automatismul istovitor al existenţei, iar cele trei drame care o compun sunt meditatii-parabole, realizate prin ironie. Simbolice pentru titlul volumului din care fac parte, dramele Iona , Paraclisierul şi Matca sunt parabole pe tema destinului uman , parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic (Iona) , mitul meşterului Manole (Paraclisierul) , şi mitul potopului (Matca).
Piesa de debut a autorului, Iona (1968) reprezintă capodopera sa dramatică şi unul dintre evenimentele vieţii noastre teatrale. În ea , autorul a simbolizat drama ontologică a omului modern (şi a omului ca fiinţă) aflat sub puterea destinului orb. Inspirată din mitul biblic al omului înghiţit de un peşte, opera nu prezintă o drama individuală, ci una general umană, nascută din frământările şi neliniştile fiinţei pământene în faţa propriului destin. De-a lungul celor patru tablouri , Iona dă naştere la interogaţii existenţiale grave, privitoare la viaţă, moarte, singuratate, destin; prin această trăsătură , ea se încadrează în teatrul de idei devenind un adevarat poem dramatic al nelinistii metafizice.
Tema piesei este singurătatea, frământarea omului în efortul de aflare a sinelui, ezitarea în a-şi asuma conştient drumul în viaţă. Problematica se diversifică prin revolta omului în faţa destinului, raportul dintre libertate şi necesitate sau incomunicarea socială, ca sursă a singurătăţii.
TITLUL-Drama "Iona" are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai.Iona este însărcinat să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunsesera pâna la cer. Iona primeşte misiunea, dar se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere trimiţând un vânt puternic care provoaca o furtuna pe mare. Corăbierii bănuiesc faptul că Iona este cel care a atras mânia cerească şi îl aruncă în valuri. Din porunca divină, Iona este înghiţit de un monstru marin şi după trei zile şi trei nopţi petrecute în burta peştelui în pocăinţă,"Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat". Subiectul acestei fabule biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext, personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din urma este înghiţit de chit pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu nu săvârşeşte nici un păcat, se află încă de la început"în gura peştelui"şi nici nu are posibilitatea eliberarii de fapt .
Chiar dacă existenţa în scenă a unui singur personaj poate părea surprinzătoare, ea nu este neapărat neobişnuită, căci, asemenea dramaturgilor moderni, Sorescu îşi construieşte piesa în răspăr cu regulile teatrului ,,clasic". El renunţă la dialog, obligându-şi personajul ,,să se dedubleze, să se plieze şi să se strângă după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice" Consecinţele sunt intrigii şi plasarea acţiunii în planul parabolei.
Piesa este alcătuită din patru tablouri. Fiecare dintre acestea prezintă un alt context în care se află personajul. Rolul indicaţiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.
,,Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte cu sine însuşi întrebări şi-şi răspunde, ca şi când în scenă ar fi două personaje..."-precizarea din debutul textului, din didascalii, oferă atât informaţii legate de punerea în scenă a piesei, cât şi ajutor în descifrarea temei. Nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu trebuie interpretat în plan real, piesa fiind în fond o parabolă a căutării spirituale a individului. Este vorba de drumul dificil şi dureros spre înţelegere privită ca iluminare. Toate gesturile eroului, indicaţiile de regie, decorul, totul trebuie aşadar ,,citit" în cheie simbolică.
În Tabloul I - expozitiunea - , ,, scena e împărţită în două. Jumătate reprezintă o gură imensă de peşte. Iona stă în gura peştelui, nepăsător. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş". În acest moment, Iona ignoră pur şi simplu pericolul. Micul acvariu aflat lângă Iona şi pe care el îl ignoră este o reprezentare şi totodată un avertisment despre inconştienţa cu care se comportă omul în faţa iminentei produceri a unei situaţii-imită. Lumea peştişorilor nu este acvariul, în fond o închisoare, dar ei ,,dau veseli din coadă", părând a se fi adaptat pe deplin a situaţia anormală în care se află. Este ceea ce va face şi Iona, odată înghiţit de ,, gura imensă de peşte" pe care ,, nepăsător", o ingnorase atâta vreme. Gestul său disperat din finalul primului tablou, când încearcă să oprească fălcile ,,care se încleştează scârţâind groaznic", vine prea târziu, iar strigătul zadarnic ,,Ajutoooor!", este o confirmare.
În Tabloul II, odată ajuns prizonier în burta peştelui, el va încerca să se adapteze, să-şi demonstreze sieşi că e liber să facă ceea ce doreşte:
,,-Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (Merge într-o direcţie, până se izbeşte de limită.)"
-Pot să merg unde vreau. Fac ce vreau. Vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura.
Chiar va încerca să prindă în năvod peştii care-i cad în ,, celulă". Doar acesta este rostul unui pescar!
În Tabloul III, ,,mica moară de vânt" aflată în burta Peştelui II şi de care Iona se simte ,,atras ca de un vârtej", constituie şi ea un avertisment simbolic. Eroul ,,se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn", dar nu va face singurul gest cu adevărat normal într-o astfel de situaţie: să o înlăture din cale. La fel făcuse de fapt tot timpul până acum: refuzase să-şi conştientizeze situaţia, încercând doar să se adapteze.
Punctul culminant al piesei este cel de-al patrulea tablou. După ani de captivitate, Iona reuşeşte să iasă din burta ultimului peşte spintecat. E bătrân, ar vrea să ajungă acasă, dar nu mai ştie încotro s-o ia, se reîntâlneşte cu cei doi pescari care par mulţumiţi cu condiţia lor. Libertatea se dovedeşte doar o aparenţă; scrutând orizontul, eroul descoperă că este mai departe captiv în burta unor peşti de dimensiuni cosmice, cerul nu e ,,decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul!". Ajunge să se simtă ca un dumnezeu care nu mai poate învia.
Deznodământul este simbolic întrucât spintecarea burţilor de peşte în care este captiv nu mai are sens, evadarea în exterior nu e posibilă. Iona caută salvarea din labirint prin sinucidere, spintecându-şi propriul abdomen.
Compoziţia piesei se distinge prin simetrie, cele patru tablouri surprind eroul în ipostaze opuse: în primul şi al patrulea eroul este afară, în tablourile mediane el este înăuntru, captiv în pântecele monstrului.
Textul conturează două planuri: unul exterior, simbolic: mare, peşte, întuneric, duhoare, ţărm, cei doi pescari, altul interior: al conştiinţei, al proceselor reflexive care tinde să impună normalitatea şi valorile ei într-un spaţiu dezorganizat, iar modul de expunere este exclusiv monologul.
Tipologia personajului
Iona este pescar, este omul aflat în faţa întinderii imense de apă, marea, care sugerează libertate, aspiraţie, iuzie şi chiar deschidere spre un orizont nelimitat.
Iona, pescar pasionat, semnifică omul ce aspiră spre libertate, aspiraţie şi iluzie, idealuri simbolizate de marea care-l fascinează. El încearcă să-şi controleze destinul, să-l refacă. Fiindcă nu-şi poate împlini idealul, prinderea miticului peşte, el este înghiţit de un peşte uriaş, intrând astfel într-un spaţiu închis la infinit, care este şi unica raţiune de a lupta pentru existentă, unde mereu peştele cel mare îl inghite pe cel mic. Lumea este simbolizată de acest univers piscicol, în care peştii se înghit unii pe altii, Iona însuşi fiind într-un abdomen de peşte. Încercând să se elibereze, el spintecă pereţii pântecelor mistuitori ai şirului nesfârşit de peşti, într-o succesiune concentrică, sugerând că eliberarea dintr-un cerc al existenţei este posibilă numai prin închiderea în altul, ieşirea din limitele vechi înseamnă intrarea în limite noi. Va repeta gestul de mai multe ori, dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva, ea singură, nu este suficientă. ,,Doamne, câţi peşti unul în altul, exclamă el mirat, când au avut timp să se aşeze în atâtea straturi?"
Metafora peştelui este viziunea centrală a piesei: în pântecele chitului, Iona se descoperă pe sine, ca ins captiv într-un labirint în care omul este vânat şi vânător, condamnat la eterna condiţie de prizonier. Iona este constrâns la un exil forţat în spaţiul singurătăţii absolute şi caută mereu comunicarea cu ceilalti, solidaritatea umană, identitatea sinelui în setea sa pentru libertatea de exprimare şi de acţiune. Îmbătrânit, Iona iese la lumină după ce spintecă ultimul peşte, pe o plajă pustie, dar orizontul care i se arată îl înspăimânta, pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi de peşte, deşi crezuse că e liber. Înţelegerea se va produce abia în final. Eroul alesese un drum greşit, care ducea în afară. Calea cea adevărată, singura de altfel, se află însă înăuntrul nostru. ,,Trebuie s-o iau în partea cealaltă... E invers. Totul e invers", exclamă el în final, iluminat. Cuvântul ,,magic", care marchează clipa descoperirii propriei identităţi, a fost eu: ,,Eu sunt Iona!"
Gestul de a-şi spinteca burta nu trebuie înţeles aşadar ca o sinucidere, de vreme ce nicio acţiune din text nu se manifestase în planul realităţii, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se află în sine. Mitul labirintului şi metafora luminii din final susţin semnificaţia simbolică a piesei.
Modalităţile de caracterizare ale personajului sunt determinate de specificul dramaticului: indicaţiile scenice: (,,Căutând un loc să-l străpungă") subliniază nevoia de libertate, revolta împotriva spaţiului absurd; numele eroului e menit să sugereze ideea de victimă, modul de gândire nonconformist: ,,Sunt pescar şi trebuie să se găsească oricând un peşte şi în casa mea"; ,,Dacă nu există ferestre ele trebuie inventate"; autocaracterizare: ,,Sunt tot unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu"; atitudinea în faţa destinului: ,,(Scoate cuţitul). Gata, Iona? (îşi spintecă burta). Răzbim noi cumva la lumină". Această replică finală este autoironică, nu ascunde nici o iluzie.
Prin renunţarea la concretul istoric, prin situarea în atemporal, deschiderea spre arhetipal şi spre general-uman, prin rescrierea mitului biblic cu trimiteri spre actualitate - trăsături ale teatrului modern - Iona aduce o înnoire în teatrul românesc. Sensul ultim al textului este ideea că singura cale de a-ţi proiecta viitorul este conştientizarea trecutului.