6. Diana
Este aproape miezul noptii si Eva încă nu a apărut. Sunt îngrijorată pentru cum a decurs întâlnirea, dar nu atât de mult încât să pun mâna pe telefon să o sun. Stiu ca este descurcareata si sunt sigura ca a facut impresie buna. Motivul pentru care nu pot sa adorm este ca vreau sa fiu treaza atunci cand se intoarce. Abia astept sa-mi povesteasca. Sunetul cheii ce se rasuceste in broasca ma face sa sar ca arsa de pe canapea. Ma indrept cu pasi mari spre hol, asteptand ca usa sa se deschida.
-Hei, spune Eva cu gura pana la urechi. Aici ai stat in tot acest timp? ma intreaba.
Eu ma arunc asupra ei si o strang in brate.
-Te-am asteptat. Am citit pana acum, vino, trebuie sa-mi povestesti tot, ii zic inhatand-o de mana si tragand-o spre camera mea.
Aura abia maine va parasi apartamentul, asa ca si in aceasta seara Eva v-a imparti patul cu mine.
-Cum a fost? intreb dupa ce inchid usa in urma noastra.
Eva isi dezbraca paltonasul si isi arunca pantofii din picioare la marginea patului. Isi baga mana prin par si si-l strange intr-o coada dezordonata, la spate. Isi dezbraca rochia si o agata la locul ei in dulap. Toate aceste lucruri ma fac sa-mi pierd rabdarea. Daca este sa ma iau dupa chipul si starea ei imi dau seama ca totul a decurs bine, insa vreau mai mult de atat.
-Nu ai de gand sa vorbesti odata? intreb facand usor pe bosumflata.
-Ba da, dar sunt obosita si simt nevoia sa ma bag in pat, raspunde Eva razand.
-Haide mealco, ii zic bagandu-ma in pat pe partea mea.
Dupa ce se imbraca cu pijamalele, Eva se aseaza langa mine. Ne proptim pernele in asa fel incat chipurile noastre sa fie fata in fata.
-A fost bine, incepe Eva sa spuna. Adica la modul chiar distractiv. Antonio s-a purtat ca un gentleman, iar asociatii lui de asemenea. Nu au banuit ca sunt escorta, asa ca m-au tratat ca si cand as fi fost partenera lui Antonio.
-Nici nu aveau cum sa stie, si in plus chiar daca ar fi avut dubii, nu cred ca puteau sa te trateze urat. Cum te-ai descurcat cu traducerea?
-Floare la ureche, am avut la inceput cateva emotii pentru ca numai vorbisem de mult timp in italiana, insa mi-am revenit si cred ca am facut fata cu brio. Adevarul este ca nu ma asteptam sa fie chiar asa. La modul serios, chiar sunt incantata de cum a decurs totul. Abia astept sa repet acest lucru, spune Eva cu incantare in glas.
-Ma bucur, zic rasufland usurata.
Chiar daca ea a mi-a spus ca nu are nicio problema cu iesirea din aceasta seara si cu faptul ca Ralf a angajat-o in firma, eu stiu ca in adancul sufletului ei, exista un mic cui. Nu e genul care sa se avante asa cu capul inainte, iar lucrurile astea sunt noi pentru ea. La fel m-am simtit si eu la inceput. Am trecut prin toate starile posibile. Chiar daca prima mea experienta nu a fost una care sa ma incurajeze (asa cum a trait-o in aceasta seara Eva), Ralf a avut grija sa-mi dea incredere ca totul va fi bine. Si a fost. Sunt multumita de ceea ce fac si cu unele exceptii, imi place.
-Nici nu am simtit cand a trecut timpul. Am vorbit atat de multe lucruri. La sfarsit Antonio mi-a spus ca isi doreste sa ma revada.
-Asta e minunat. Antonio face parte din categoria celor pe care chiar iti doresti sa-i revezi. Nu sunt toti asa, insa nu trebuie sa-ti faci griji. O sa poti sa-i triezi in functie de cum vor fi viitoarele intalniri.
-Asa este, imi raspunde Eva cascand. Desi meseria asta este neobisnuita, in mintea mea lucrurile incep sa se clarifice. Cred ca o sa ma descurc.
-Totul este foarte simplu. Tot ce ai de facut este sa urmezi regulile pe care ti le-am spus. In plus daca ai scapat de acel prim impuls care te-ar fi putut pune pe fuga, este minunat. Nu ai cum sa dai gres.
-Mi-a fost teama sa nu gresesc, dar acest gand s-a evaporat rapid. Acum ma gandesc, nu sunt tampita, e posibil ca nu toate intalnirile sa fie precum cea din aceasta seara. Aici e buba. Daca nu o sa ma descurc?
-Nu toate sunt la fel, insa nu vad de ce ar trebui sa-ti faci griji. O sa fie bine. Unde ai nelamuriri, intreaba-ma. Eu sunt mereu langa tine, ii zic cu caldura in glas.
Eva adoarme la scurt timp dupa ce termina de povestit, insa eu nu am starea necesara sa pun geana pe geana. Ma cobor din pat si ma asez in dreptul ferestrei. Capitala mi se parea un furnicar la aceasta ora inaintata din noapte, iar acest lucru imi accentueaza singuratatea. Sunt libera sa fac ce vreau, sa ma duc oriunde doresc, insa aceste ganduri nu ma linistesc. Am nevoie de iubire. Imi doresc sa fiu imbratisata de un barbat pe care sa-l plac intradevar si care sa ma placa la randul lui, dar sincer.
Ma indepartez de fereastra si imi vad imaginea in oglinda ce atarna pe perete. Monstrul de pe nas, bate in retragere asa ca incep sa ma simt mai bine. Imi iau in mana telefonul si il butonez cateva momente. Intru pe facebook, si ma opresc pe profilul colegului meu de facultate.
Silviu Serban, este destul de popular in randul colegilor de facultate. Invata bine si cred ca va fi un avocat de renume la un moment dat. Parintii lui sunt medici, si stiu acest lucru nu pentru ca as fi schimbat cu el vreodata mai mult de cinci cuvinte, ci pentru ca m-am interesat in randul colegelor. Nu vad nicio poza in care sa apara cu vreo domnisoara, asa ca trag sperante ca este singur. Silviu nu este tipul de barbat frumos clasic, ci are asa ceva de te atrage fara sa gasesti vreo explicatie. Adica in cazul meu, sigur nu se incadreaza in tiparul meu de barbat. Este blond, iar mie imi plac dintotdeauna brunetii. Dintotdeauna pana acum. Are ochii albastri, ce inexplicabil par demni de incredere. E jovial, vorbaret si poarta ochelari. Nu stiu de ce ma fascineaza acest lucru, probabil pentru ca n-am avut niciodata vreun iubit cu ochelari.
Ochelarii nu-l uratesc ci ii dau un aer interesant. Cand suntem la cursuri, il urmaresc cu coada ochiului cum si-i aseaza pe varful nasului, atunci cand este foarte concentrat.
Simt nevoia sa fumez o tigara, asa ca ies usor din camera si ma duc la bucatarie. Lumina in dormitorul Aurei este stinsa, semn ca a terminat ceea ce-si propusese.
Abia astept sa plece si nu pentru ca mi-e antipatica, din contra chiar o plac, insa m-am saturat sa fiu nevoita sa inchid usa camerei de fiecare data. Stiu ca locuind cu Eva nu va fi nevoie sa mai procedez asa.
Imi aprind tigara si apoi ma asez pe fotoliul din sufragerie, privind insistent pe fereastra. Nu stiu ce ma astept sa vad. Sunt doar blocuri de jur imprejur, luminile orasului si masini care circula de colo-colo.
Telefonul imi zbarnaie si imi arunc imediat privirea spre el.
Este Ralf. Imi trimite mesaj sa ma intrebe cum a petrecut Eva.
Ii trimit imediat un raspuns, in care ii spun ca totul a decurs normal si ca Antonio a placut-o.
Nu primesc niciun sms inapoi, asa ca asez telefonul langa mine. Dupa cateva minute incepe sa vibreze.
-Da? raspund cand vad numele lui Ralf pe ecran.
-Am vrut sa vad daca dormi, de-aia am trimis mesaj. Ma bucur ca totul a fost bine cu Ava. Ce-ti mai face monstrul de pe nas? ma intreaba si il simt ca se abtine sa nu rada.
-A explodat mai devreme si acum bate in retragere. Nu mai are munitie sa ma chinuiasca, raspund sincer.
-Asta e bine. Nu ai somn? ma intreaba Ralf cu o voce scazuta.
-Nu prea. Am cam lalait-o astazi, asa ca nu sunt deloc obosita.
-Ti-e foame?
De obicei nu prea avem genul asta de conversatie. Adica ma suna dupa fiecare intalnire sa-mi ceara detalii si sa-mi confirme plata in cont, dar cam atat. Prietenia noastra desi este una clara, are niste limite invizibile pe care cred ca amandoi le-am trasat. Aceste intrebari, puse pe tonul acesta languros asa, aproape prietenos, ma duc cu gandul la cu totul altceva.
-Nu am mancat de la pranz, cand am comandat o pizza la salon, dar mi-a fost lene sa ies sa-mi iau ceva, ii raspund cu jumatate de gura.
-Deci ti-e foame. Bun, si mie. Vrei sa iesim sa mancam ceva? ma intreaba si pentru cateva momente imi simt inima in gat.
-Acum? intreb ca o retardata.
Nu maine, de preferat, idioata pamantului, ma mustruluiesc in gand dupa ce deja am raspuns.
-Doar daca vrei, raspunde Ralf.
Nu stiu ce sa fac. Nu inteleg de unde provine schimbarea asta a lui. Niciodata, dar niciodata de cand il cunosc, nu m-a invitat sa mancam. In cazul in care ma auzea plangandu-ma de foame imi facea comanda si mancarea imi venea la apartament. Niciodata discutia noastra nu a durat mai mult de cateva minute si niciodata nu s-a invartit in alta sfera decat a serviciului.
Nu vreau sa interpretez invitatia lui asa cum imi doresc sa o interpretez, asa ca intreb fara menajamente.
-De ce vrei sa ma scoti la masa?
Intrebarea, legitima din punctul meu de vedere, il ia oarecum pe nepregatite pentru ca nu-mi raspunde imediat.
-Nu stiu, zice si ma baga mai mult in ceata. Sa mancam!
Sunt o tipa pragmatica. Imi plac lucrurile sa fie ori alb ori negru, niciodata gri, asa ca chiar cu riscul de a sfarama bruma aia de limita inchipuita a prieteniei, intreb.
-Ma scoti in oras ca pe o angajata, ca pe o prietena, sau ca pe o tipa pe care o placi si vrei sa i-o tragi?
Ralf ezita inainte sa raspunda si eu inteleg ca ii este teama de ce ar putea spune, sau de ce as putea intelege. Atunci cand nu ai nimic de ascuns, nu astepti sa-ti cauti cuvintele potrivite. Imi place Ralf, dintotdeauna l-am placut, insa mi-am impus sa nu ma indragostesc de el. Stiu ca nu as avea sanse sa avem vreo relatie pentru ca, unu- el este cel care m-a angajat, deci ma cunoaste din calcai pana in crestetul capului, si doi- stie cu ce clienti am mers mai departe. Nu ca ar fi fost multi, dar au fost. Niciun barbat intreg la cap, nu ar putea trece peste asa ceva.
-Te scot pe tine Diana, nu pe Alice. Alice poate sa ramana acasa in seara asta, imi raspunde dupa ceva timp. Si te scot nu sa vorbim despre serviciu, sau despre vreun client. Te scot pentru ca-mi placi si as vrea sa petrecem ceva timp impreuna.
Vorbele lui ma lovesc drept in plex. La asta nu prea ma asteptam. Sunt muta si nu pot sa mai spun absolut nimic. Cuvintele lui se repeta la nesfarsit in mintea mea. Timpul parca s-a oprit in loc si numai sunt constienta decat de mesajul lui cat se poate de clar: "te scot pe tine Diana... imi placi"
-Mai esti acolo? Pentru ca eu sunt.
O moleseala ce aduce mai mult a relaxare pune stapanire pe corpul meu.
-Ma gandeam ce sa spun, raspund foarte sincer.
-Spune da, imi sugereaza Ralf.
-Da, scrancesc incercand sa raman calma. Bine, repet, parca pentru a ma convinge ca e totul ok.
-Bine, repeta Ralf dupa mine. In douazeci de minute sunt la tine in fata blocului. Cobori tu sau te mai sun?
-Nu e nevoie sa ma suni, cobor eu, ii raspund si apoi inchid telefonul.
Ma uit catre aparat si abia mai respir. Iesirea cu Ralf nu se poate numi intalnire, insa dupa spusele lui nu este nici una de amicitie.
-La dracu, spun printre dinti si imi las capul pe spate.
Schimbarile din viata mea, au fost facute in incercarea de a-mi reconstrui viata, puternic zdruncinata la cei douazeci si doi de ani ai mei. Nu mi-a fost usor, insa vreau sa cred ca am reusit.
Ma ridic si ma duc inapoi in camera. Imi trag din dulap pereche de blugi, si o bluza, dar fac totul in virtutea inertiei. Mintea imi lucreaza intruna, cautand raspunsul la mesajul pe care Ralf mi l-a trimis negru pe alb: "te scot pe tine Diana... imi placi". De ce acum? De ce dupa atata timp? Aceste intrebari ma tulbura. Sunt destul de isteata incat sa ma prind atunci cand un barbat ma place, insa la Ralf nu am simtit niciodata nimic. Nimic pana acum, cand m-a invitat sa iesim. Imbracandu-ma si prinzandu-mi parul intr-un coc in crestetul capului, realizez ca nu stiu absolut nimic despre Ralf. Unde sta, cu cine se intalneste, cati ani are?... Nimic. Deci, relatia aia vaga de prietenie despre care am vorbit mai devreme, nu cred ca a fost decat din partea mea. El ma cunoaste pe mine. Gandul acesta ma face sa ma incordez. Ralf a avut suficient timp sa se arate interesat de persoana mea si inainte sa incep sa lucrez, propriu zis, insa nu a facut-o. Ma gandesc daca la acel moment exista cineva in viata lui. Dar in acest moment, exista oare cineva? Femeile au roit in jurul lui Ralf, precum fluturii in jurul luminii. Toate tipele noi care veneau la angajare, si dadeau cu ochii de el, ajungeau sa se indragosteasca. Si eu am fost una dintre ele, insa faptul ca el ne alunga precum un fir de praf, m-a facut sa-mi treaca. Sau cel putin sa-mi iau gandul.
Ma dau repede cu fond de ten si cu rimel, apoi imi iau telefonul, geaca si dau sa ies. Arunc o privire spre Eva care doarme neintoarsa, si realizez ca e posibil sa se trezeasca si sa se sperie daca nu sunt langa ea. Ii scriu repede pe o bucata de hartie ca am iesit sa mananc, si il asez pe noptiera de pe partea ei. O pup pe frunte si apoi ies.
In lift, imi simt tot trupul inclestat, parca luptandu-se cu ceva. Nu stiu cu ce, asa ca incep sa numar pana la zece, cu ochii inchisi, rugandu-ma sa ma relaxez.
-E Ralf, pentru numele lui Dumnezeu, imi spun atunci cand ajung la parter.
Ies din bloc si vad una dintre masinile lui chiar la baza scarilor. Cobor treptele putin mai repede decat mi-am propus si cand ajung in dreptul automobilului, Ralf coboara si vine pe partea mea. Imi deschide usa, si eu ma uit la el mai ceva ca la urs. Banuiesc ca-mi sesizeaza uimirea pentru ca zambeste. Acum ii observ prima data gropita pe care o face chiar in coltul gurii. Nu in obraz, ci chiar pe coltul gurii.
-Buna seara Diana, imi spune si vocea lui ma face sa mi se taie picioarele.
Nu ar fi ca si cand nu as vorbi zilnic cu el la telefon sau nu ne-am vedea cel putin o data la doua zile, dar acum sunt Diana... adica e altceva.
-Buna Ralf, ii zic incercand sa-mi stapanesc emotiile, urcand rapid in masina.
-Laurentiu sau Laur, cum preferi! spune si in clipa aceea cred ca mi s-a oprit inima.
Laurentiu, Laur, Laurentiu, Laur, repet in mintea mea ca o moara stricata. Pe cuvant daca nu incep sa cred ca nu sunt chiar atat de seducatoare pe cat ma credeam. Adica totul mi se pare atat de natural si de usor cand vine vorba despre oamenii care ma platesc sa le tin companie, incat nu pot sa cred cat sunt de retardata in clipa asta.
Nu sunt inca in stare sa spun nimic, asa ca inchide portiera si vine prin fata masinii, la locul lui. Motorul este pornit si inauntru este cald, asa ca imi deschid geaca. Mi-e oarecum rusine sa-l privesc asa ca imi tot masor mainile in care tin strans telefonul.
-Nu zici nimic? ma intreaba cand porneste masina.
Nu-l intreb unde are de gand sa ma duca pentru ca realizez ca nici nu-mi pasa. Sa ma duca la capatul pamantului si sa ma lase acolo, nu m-ar deranja, daca asta inseamna sa stau langa el pe tot parcursul drumului.
-Ba da, doar ca m-ai luat asa... repede. Multumesc pentru ca mi-ai spus numele tau adevarat. Nu-l stiam.
Ralf zambeste si eu incerc sa nu ma napustesc asupra lui sa-i sarut gropita.
-Nimeni nu-l stie. Adica doar cei de la fisc, unde am inregistrata firma, insa atat. Laurentiu Damian, spune razand.
-Mie de ce mi l-ai spus? intreb din pura curiozitate, nu ca ar conta prea mult raspunsul lui.
-Pentru ca in seara asta nu am chef sa fiu Ralf. Am obosit sa fiu Ralf. Vreau sa fiu Laur asa cum si tu esti Diana.
Nu vreau sa o pornesc din nou pe drumul acela al indragostelei, insa simt cum ceva in interiorul meu se incalzeste, facandu-ma sa transpir. Nu e de la caldura din masina, e altceva, ce nu pot sa explic.
-Ava a venit foarte incantata de la intalnire, incep sa spun.
Simt nevoia sa fac conversatie.
-Fara discutii despre Ava, despre intalniri, relatii, firma, ai uitat?
-Si atunci despre ce vrei sa vorbim, intreb surprinsa.
-Despre ce vrei tu. Un exemplu... mereu am vrut sa te intreb de unde esti? spune Ralf ramanand insa concentrat pe condus.
-Banuiesc ca scrie asta in fisa mea.
-N-am citit-o, imi zice.
-Cum sa n-o citesti? Doar m-ai angajat.
-Te-am angajat fara sa citesc, spune incepand sa rada.
Raspunsul lui ma bulverseaza un pic, insa incerc sa trec peste.
-Din Timisoara, ii raspund dupa cateva momente de liniste.
-Eu sunt din Bucuresti. Aici m-am nascut, aici am crescut si banuiesc ca aici am sa mor.
-Iac, ce gand negru, spun mai fara glas.
-Mda. Si cand e ziua ta?
-Luna viitoare, pe 12.
-Deci esti nascuta pe 12 decembrie, repeta Ralf de parca ar vrea sa-si intipareasca acest lucru in minte.
-Da, nu are rost sa-ti spun ca si asta scria in fisa mea! spun cu un usor aer de malitiozitate.
Nu stiu cum sa interpretez acest dezinteres al lui de a-mi citi fisa, sau de ce dracului m-a pus sa o completez atunci la angajare, daca oricum nu a fost interesat sa o analizeze.
-Scria, dar n-am citit-o, cum am mai zis. Ai familie, parinti, frati?
-Aoleu, Ralf ma faci sa ma simt ca la un interogatoriu.
-Laur, spune el usor si eu ma inrosesc instant.
Am uitat ca in seara asta ne spunem pe numele noastre adevarate.
-Laur, scuze. M-am invatat cu Ralf, mi-e greu, ma scuz eu.
-E in regula. Si nu e un interogatoriu este doar o conversatie. Vrei sa ma faci sa ma simt stangaci?
Eu sa-l fac pe el sa se simta stangaci? Asta e nebun? ma intreb in mintea mea.
-Tu stangaci? Cand? In ce anotimp?
-In anotimpul Diana, spune.
Nu rade, deci nu a glumit, asa ca nici eu nu rad.
-Aha, reusesc sa spun.
-Nu am mai iesit de mult la o intalnire, am trait departe de lume pentru ca stii si tu,
nu orice femeie ar cadea pe spate daca ar afla cu ce ma ocup.
-Mda cunosc sentimentul, ma trezesc vorbind si asta ii atrage atentia pentru ca isi intoarce privirea catre mine.
-Ai probleme cu cineva? ma intreaba cu usoara ingrijoare in glas.
-Nu, ii raspund. Doar ca e valabil si la mine. Barbatii nu cred ca ar fi prea incantati sa afle ca sunt...
-Ca esti o tipa care arata bine si care din cand in cand contra unei sume de bani tine companie, unor barbati mult prea plictisiti sa agate o femeie? Te rog...
-Si la tine de ce ar trebui sa se simta altfel? Tu nu iesi cu femei pentru bani, zic.
-Nu dar sunt un fel de proxenet. Va exploatez pe voi cele care-mi sunteti angajate. Cum crezi ca este privit asta din exterior?
-Ba nu! spun cu tarie in glas.
Inteleg ce vrea sa-mi spuna, dar nu sunt de acord cu el. Ralf inclina capul intr-o parte, usor amuzat de reactia mea.
-Evident ca nu sunt proxenet, firma este inregistrata si are un domeniu de activitate. Platesc taxe la stat. Hai sa numai vorbim despre asta. Deci, nu vrei sa-mi raspunzi la intrebare de tot duci discutia in alta directie? intreaba Ralf amuzat.
-Ce intrebare? A, familie...
-Da!
Respir adanc si o clipa nu spun nimic.
-Am ambii parinti in viata, dar sunt divortati. Asta a fost si motivul pentru care am apelat la...
-La firma, inteleg.
-Da, mama numai avea bani sa ma tina la facultate in Bucuresti, eu n-am vrut sa renunt si atunci...
-Si ai procedat bine, sa nu ai niciun dubiu.
-Nu am, adica nu mai am. Sunt singura la parinti si cam atat.
-Eu mai am un frate, dar e plecat in Anglia. Mama nu mai este in viata, asa ca am ramas doar cu tata.
Inregistrez toate informatiile primite pentru ca vreau sa le tin minte.
-Cati ani ai? intreb fara nicio legatura cu discutia.
-Stiu ca par mai matur decat sunt, zice incepand sa rada, dar nu ma deranjeaza. Am 32 de ani, i-am implinit luna trecuta.
-Aw, la multi ani, n-am stiut.
-N-aveai cum, spune ranjind.
Opreste masina si o parcheaza in fata unui fast food.
-Luam cate o pizza si o mancam in masina sau la mine, cum preferi.
-Daca stiam ca vrei pizza puteam sa ramanem la mine si sa comandam online, zic incepand sa rad.
-Si care ar mai fi fost farmecul intalnirii noastre? imi da replica si efectiv ma lasa fara cuvinte.
Este altfel decat il stiu de obicei. Vorbeste mai calm si mai relaxat, zambeste mai des si nu pare incorsetat de functia pe care o detine.
-Ma duc sa dau comanda. Capriciosa, ca de obicei? intreaba si incep sa rad.
Zici ca mi-ar comanda pizza in fiecare zi.
-Da, cu extra topping de cascaval, ii spun.
Coboara din masina si abia acum il vad ca nu poarta vreunul din costumele lui elegante. L-am mai vazut doar o singura data imbracat lejer, azi de dimineata cand venea direct de la sala. Acum poarta o pereche de blugi albastri, adidasi si o geaca neagra. Acum chiar e Laur, si nu Ralf.
Inchid ochii si imi las capul rezemat de tetiera scaunului.
-Laur! murmur inainte sa adorm.
-//-
*Am postat insa nu garantez ca e fara greseala. N-am editat nimic, pt ca mi-este prea rau ca sa recitesc... Sunt atat de racita, incat abia imi tin ochii deschisi. Gata nu va mai tin, multumesc pentru voturi si comentarii... va pup.
ps. la media... uf, Ralf!