*ATENTIE CITITI TOT PENTRU CA E IMPORTANT!
Buna! O sa incep prin a va explica de ce am fost atat de absenta pe Wattpad si prin a va spune ca nu renunt la carte. Annorexia pentru mine deja inseamna prea mult si imi e imposibil sa renunt la ea. In viata mea au intervenit cu timpul destul de multe chestii care pur si simplu m-au coplesit si nu am mai avut timp nici macar sa ma gandesc sa scriu. Pe de alta parte, vreau sa citesc mai mult, vreau sa imi perfectionez limbajul si stilul de scriere pentru ca de ceva vreme ma gandesc destul de serios la o cariera ca scriitoare si publicarea unor carti. Nu va bucurati, chestia asta nu e batuta in cuie, e pur si simplu un gand de-al meu si daca ar fi sa se intample, s-ar intampla peste ani buni. Vreau sa le multumesc si persoanelor care mi-au dat mesaje sa ma intrebe de carte si care mi-au lasat comentarii, inseamna mult pentru mine. Capitolul asta nu e complet dar m-am decis sa il postez asa pentru ca deja va las sa asteptati de mult timp si nu ma mai suport nici eu pentru asta. Partea a doua a acestui capitol o sa vina maine si vreau sa va pregatiti pentru toate surprizele care urmeaza, rasturnari de situatie si personaje noi, vreau sa fac ceva mare din carte asta si sper ca o sa fie pe placul vostru. Va rog sa imi scuzati greselile daca sunt, lectura placuta si multumesc ca ati citit tot ce am scris eu aici.*
Mira se arunca practic pe scaunul din Camera Asistentelor si isi sterse sudoarea de pe frunte. Alergase toata dimineata ca disperata prin institut, pacientii raceau si numarul lor crestea din noapte in noapte. Mira credea ca era vorba despre o epidemie si ca sa fie sigura ca nu se imbolnaveste si ea isi puse o masca la gura.
Asistentele nu erau toate aici, tura Mirei era in pauza, iar asistentele ce s-au bucurat de ea in absenta lor intrau acum pe tura. Avea doua ore de stat degeaba, asa ca dupa ce isi va bea cana de ceai si va manca sandvisul pe care il sterpelise din frigider azi dimineata, o sa il sune pe Sam, sa vada daca era disponibil sa iasa cu ea undeva.
Rapid, camera sa umpluse de asistente si de zgomotele tonomatului. Mici grupulete se formasera deja si asistentele isi incepura sesiunea de barfit. Doar ea ramasese singura, stand pe scaun. Majoritatea asistentelor aveau peste 40 de ani si nu puteai vorbi ceva frumos cu ele, le interesau doar barfa, rar auzea discutii despre rutina zilnica a cuiva sau alte subiecte, si ala era momentul in care vorbea si ea. Se ridica de pe scaun si se apropie de tonomat pentru a isi lua un ceai. In drumul ei scurt spre tonomat trecu pe langa un grup format din doua asistente. Le cunostea prea bine, Elena si Laura erau surori si erau cele mei acre persoane pe care le cunoscuse ea. Ramase vaduve amandoua si orfane, urau sa munceasca la Losture insa doar asa puteau fi in stare sa isi plateasca chiria garsonierei in care locuiau si ce le trebuia pentru a putea trai. Ai spune ca dupa toate astea sunt niste persoane invinse de viata, puse la pamant care nu scot o vorba, fiind pierdute de mult in mintea si gandurile negre. Dar nu, erau cele mai barfitoare personaje din tot institutul si Mira chiar avusese o problema cu ele in trecut.
Laura o vazu prima si gura care sporovaia intr-una, barfind cel mai probabil sa inchisese si ramasa inchisa pana trecu de ele, atintind-o cu o privire veninoasa.
Aruncand o privire spre tonomat, se astepta sa o vada acolo pe Wendy, sprijinindu-se de el cu fundul ei imens, band din cafeua ingrozitor de fierbinte si scanand incaperea cu ochii ei ageri. Insa ea nu era acolo, probabil era undeva prin institut, agatand un gardian. Nu mai trebuia sa se ascunda, toata lumea stia asta, si ea era sigura ca si directoarea stia. Si se bucura ca nu era acolo. Era intimidata de ea. Mira credea ca oricine ar fi intimidata de Wendy, cu un corp de zeita, chip ce papusa si imbracamintea atat de sexy pe care o poarta, Wendy ar putea intimida si atrage pe oricine. Si mai stia si faptul ca era atrasa de Harry, de fratele ei. Si spera ca Harry sa fie destul de destept sa isi dea seama ce fel de femeie era Wendy si sa nu se incurce cu ea.
Se aseza usor pe scaun ca sa nu verse ceaiul extrem de fierbinte pe ea. Masuta de langa scaunul pe care statea era libera asa ca aseza acolo ceaiul si isi scoase telefonul din buzunar. Se intrista putin vazand ca nu primise nici un mesaj de la Sam. Ultima oara cand vorbise cu el fusese in noaptea cu cina, inainte sa adoarma, cand ii daduse ea un mesaj cu noapte buna. Deschise fereastra cu mesajele dintre ei si incepu sa butoneze telefonul. Nu au mai iesit de mult timp la o plimbare si nu mai dorea sa stea doua ore degeaba singura, asa ca zambi incantata cand ii trimisese mesajul:
" Hei, iubire, am pauza doua ore, ma gandeam sa facem o mica plimbare :xx "
Dupa ce fu sigura ca mesajul a fost trimis a luat o gura din ceaiul fierbinte si inchise ochii bucurandu-se de dulceata ceaiului de fructe de padure si scortisoara. Isi verifica telefonul si se intrista putin cand vazu ca Sam nu ii trimisese mesaj inapoi. Se intreba ce se intamplase cu el de nu mai daduse nici un semn de viata. Arunca telefonul pe masuta si continua sa isi bea ceaiul, privind incaperea plina de asistente si incercand sa ignore sunetele tonomatului vechi si vocile pitigaiate ale asistentelor. Se hotari sa isi bage castile in urechi.
*
Harry simti ca poate sa respire abia cand iesi afara din institut. Auzi tocurile lui Wendy in spatele lui dar nu o baga in seama, si merse in continuare spre masina lui. Il durea capul si mai ales sufletul. Refuza sa isi revizuiasca amintirile, tot ce vazuse, auzise si simtise fusese oribil.
Simti cum stomacul i se intoarse pe dos si inghiti puternic in sec in momentul in care lacrimile ii aparura in ochi. Se opri brusc pentru a se sterge la loc, moment in care Wendy se ciocni puternic in el din cauza oprii lui bruste. Auzi o bufnitura in spatele lui si un geamat de durere si se intoarse, vazand-o pe Wendy imprastiata pe jos. Incerca sa se calmeze si inchizand ochii intinse o mana. Mana lui Wendy era rece si unghiile ei mari il intepara pe Harry cand ii stranse mana suficient de puternic pentru a se putea ridica. Wendy isi pescui si telefonul de pe jos si il bloca, privindu-l furioasa pe Harry.
Reactia lui o deranja atat de mult, se simtea deranjata de faptul ca starea lui de spirit era asa zdruncinata doar din cauza ca o vazuse pe Ann'. Nu il intelegea, de ce putea fi atras el de Ann'? Cu ce e ea mai buna decat ea? Ann' nu ii ajungea nici pana la degetul mic, ea era de o mie de ori mai buna decat ea si cu toate astea, Harry parea ca are ochi doar pentru nebuna.
—Poti sa imi spui si mie ce dracu' te-a apucat? Wendy se infurie si mai tare vazandu-i ochii plini de lacrimi si furie. Harry se incrunta si vena de pe gat statea cat p'aci sa puste.
—Ce m-a apucat? Ce m-a apucat? Spune-mi ca nu vorbesti serios Wendy! Tonul lui crestea cu fiecare cuvant pe care il scotea pe gura.
—Ba vorbesc foarte serios! Ce-s cu nervii astia pe tine?! E din cauza ei, nu? Nu iti face bine sa o vezi!
Harry isi mari ochii auzind prostiile pe care le scotea pe gura. Vederea lui Ann' il bucurase cum nu il bucurase nimic in ultimii cativa ani. Ceea ce pe el il deranja au fost conditiile in care a vazut-o. Asta nu era un institut pentru oamenii bolnavi, asta era o cocina in care oamenii isi abandonau membrii familiei cu probleme. Ann' nu merita asta, nu merita sa traiasca aici, era un om, nu un animal, si daca se gandea mai bine nici macar animalele nu meritau sa traiasca in asemenea conditii. Era ceva inuman.
—Vorbesti doar porcarii, Wendy! Cladirea asta asta nu are conditiile necesare pentru a fi un institut! Cum va puteti imagina ca un om poate trai asa cum trebuie aici?!
—In primul rand, nu mai tipa! Matusa mea te poate auzi si poti da de bucluc! In al doilea rand, nu imi spune mie toate astea! Nu eu hotarasc ce se intampla in institutul asta, iti versi nevii pe mine degeaba!
—Inseamna ca cineva trebuie sa ii bage mintile in cap directoarei, si iti jur, Wendy, ca eu o sa fiu acela. Matusa ta si batrana aia nebuna or sa zboare de aici mult mai curand decat crezi tu!
Maraitul lui Harry prevestea doar ura si amenintare si vazandu-l asa furios si determinat, Wendy se cutremura. Il credea, la naiba, chiar il credea.
—Ne vedem mai tarziu. Ii spuse si se intoarse pe calcaie, mergand in continuare. Nu mai dorea sa stea aici nici macar o clipa, voia sa uite tot ce vazuse cu exceptia lui Ann'. Doar gandindu-se la ea sufletul lui se incalzea usor, usor si un zambet micut ii inflorea pe buze. Simti telefonul cum ii vibreaza in buzunar si se incrunta cand vazu mesajul scurt al mamei sale ce prevestea nu tocmai lucruri bune.
"Harry, vino imediat acasa!"
Ne citim la capitolul urmator! xoxo