Capitolul 9
~She's a little bit manic, completely organic, doesn't panic for the most part. She's old enough to know and young enough not to say no to any chance that she gets for home plate tickets to see the Mets. She's a Gemini-Capricorn, thinks all men are addicted to porn. I don't agree with her half the time, but damn, I'm glad she's mine. Her eyes, that's where hope lies, that's where blue skies meet the sunrise. Her eyes, that's where I go when I go home. She got the kinda strength that every man wishes he had. She's beautiful, so beautiful and sometimes I think she's truly crazy and I love it. Her eyes, that's where hope lies, that's where blue skies always meet the sunrise. Her eyes, that's where I go when I go home~ Pat Monahan – Her Eyes
Kristeen se trezeşte cu o durere de cap insuportabilă. O fi ori din cauza tipului cu care s-a întâlnit aseară, ori din cauza faptului că mai toată noatea a visat lucruri ciudate, urâte.
Îşi întinde puţin muşchii şi începe repede să se pregătească pentru ziua în curs. Face un duş de cinci minute, îşi aruncă repede nişte haine pe ea, îşi piaptănă părul şi-l prinde în coadă, după care coboară la micul dejun.
Dinainte de a face colţul spre bucătărie aude o anume voce conversând cu părinţii ei, făcând-o să ţopăie de bucurie. Cum vede claia de păr întunecat, cum îi sare în spate, de parcă nu l-ar mai fi văzut de ani de zile, când nici două zile în cap nu au trecut.
“Clay!” chicoteşte Kristeen, lăsându-se să alunece înapoi cu picioarele pe gresia din spatele lui.
Bărbatul se întoarce cu un zâmbet pe buze spre ea, începând să-i fluture în faţă un număr finit de bilete.
“Ghici ce am eu aici?!” întreabă Clay bucuros, făcându-i cu ochiul.
Kristeen mai are puţin şi ţipă de fericire. Da! Azi va oferi prietenilor ei biletele la NASCAR, fără a bănui vreunul că ea este unul dintre şoferi. A vorbit deja asta cu părinţii ei; totul va fi secret, până îşi va dezvălui ea singură identitatea.
Înşfacă biletele dintre degetele lui Clay şi se duce la părinţii ei, oferind câte unul fiecăruia.
“Bine, mami, îţi voi da tot ţie şi biletele pentru d-na şi d-nul Acacia, pentru că nu vreau ca Brenden să devină suspicios. Ştiţi ce am vorbit. Le veţi spune că le-aţi câştigat şi v-aţi gândit la ei.”
“Sigur, scumpo,” Sandra Releck îi zâmbeşte fiicei ei, deşi nu este tocmai de acord cu ceea ce vrea să facă. Ştie, atât ea, cât şi Mike, de întrecerea ce va avea loc între fiica lor şi Brenden şi, deşi nu e niciunul de acord, amândoi ştiu că trebuie făcut ceva pentru ca băiatul ăla să se trezească la realitate. Să nu creadă Brenden că Sandra nu a prins privirile acelea lungi şi pline de gelozie pe care le arunca în direcţia lui Kristeen când era prin preajma acelui băiat blond, la revelion. Şi asta nu a fost singura oară când a văzut o anumită afecţiune ce o are băiatul asupra fetei, însă – pe toţi sfinţii! – puştiul ăsta are un mod atât de ciudat de a încerca să-i cucerească fiica.
“Păi, dacă totu-i aranjat, eu am plecat la şcoală,” îşi ia un baton de cereale şi, după ce-şi sărută părinţii pe obraz, şi-i oferă o îmbrăţişare lui Clay în semn de mulţumire, o tuleşte spre Dodge Ram-ul ei şi sprintează spre şcoală, mai mult decât binedispusă, uitând de durerile de cap şi de absolut tot ce-i umbrea mintea în orele tinere ale dimineţii.
***
Prânzul vine repede, ţinând, parcă, cu nerăbdarea fetei de a înmâna biletele. Nici bine nu intră aceasta în cantină, că se şi duce spre băieţi, lăsând cumpăratul mâncării pe mai târziu. Oricum, la cât de entuziasmată şi bucuroasă este, numai de mâncat nu are chef.
“Salut!” spune energică, uimind toate persoanele de la masă.
Cinci priviri extrem de bulbucate, care strălucesc cu mirare şi stupefiere, sunt îndreptate spre ea. Normal, asta este o reacţie pe care Kristeen o aştepta, ţinând cont că e prima oară când ea iniţiază o conversaţie şi o face atât de veselă.
Nu aşteaptă ca băieţii să-şi revină din orice tărâm de idioţi or fi ajuns ei, căci e posibil să aştepte mult şi bine. “Bine, ştiu că e ciudat, dar vă va trece. Uite, Brenden, ai aici cinci bilete la o cursă din NASCAR, care este mâine. Povestea scurtă e că ai mei au câştigat mai multe bilete şi le-a dat alor tăi câte unul, iar eu trebuie să-ţi dau ţie unul şi cum rămân multe nefolosite, poţi să-ţi târâi şi inutilii prieteni după tine. Nu trebuie să-mi mulţumeşti, nu am făcut-o pentru niciunul dintre voi,” ridică dintr-un umăr, ţinând mâinile întinse spre băiatul şaten, ce încă are gura larg deschisă şi ochii verzi cât platourile de mari, privind când la Kristeen, care se uită zâmbind la el, când la bucăţile de hârtie de la ea din mână.
După mai bine de două minute de totală linişte, până şi cei din jur fiind stupefiaţi de ciudata şi neaşteptata acţiune a fetei, zâmbetul lui Kristeen începe să se stingă. Când acesta ajunge doar o linie dreaptă, bruneta îşi aruncă ochii aceia sclipitori şi vii spre Brenden, înjunghiidu-l cu tăria privirii ei.
“Ei bine! Nu mai sta ca prostul şi ia biletele!” îi vâră hârtiile în faţă, sperând să scoată o reacţie de la el. Şi chiar are efect, pentru că mâna lui Brenden, în mod automat, apucă biletele şi le pune pe masă. Dar nu întrerupe această sesiune de priviri, uitându-se la ea la fel de ciudat ca şi până acum, ceea ce o face pe Kristeen şi mai furioasă, aducând la apariţia unor mici cute pe fruntea ei, cât şi mărunta încreţire a buzelor. Ceea ce, în mod ciudat, o face să pară mai drăguţă în ochii lui Brenden. Deşi, nici Kristeen cu un zâmbet pe faţă nu este mai puţin plăcută şi frumoasă.
Ochii fetei, după ce se mai confruntă în tăcere cu cei ai lui Brenden, care tot ca o statuie în ceară este, zboară spre compania băiatului, văzând alte patru chipuri la fel de tâmpe ca şi a celui din faţa ei. Dându-şi seama că nu trebuia să fie chiar atât de fericită, oftează uşor şi se întoarce spre Brenden. Îşi scutură capul când îl vede cât de idiot pare în poziţia lui nemişcată şi se întoarce, plecând spre rândul care parcă nu se mai termină de la capătul celălalt al cantinei. Mai dă o dată din cap, spunându-şi că nu a mai văzut nişte maimuţe nespălate mai tâmpite decât băieţii ăştia în întreaga ei viaţă – care, oricum, nu este cine ştie ce lungă, ţinând seama că nici 18 ani nu are încă.
Băieţii, încă în postura lor de proşti electrocutaţi de fulgere, se holbează după ea, cum îşi face loc printre alţi elevi, unii la fel de stupefiaţi ca cei cinci de la masă, căci au prins ceea ce a vorbit Kristeen sau pur şi simplu li s-a părut ciudat că fata a vorbit cu ei şi atât, iar alţii doar îşi văd de ale lor.
Primul care-şi găseşte vocea este Xavier. “NASCAR?!” Iar dacă ceilalţi nu erau la o rază de cel mult un metru depărtare, nu i-ar fi auzit nimeni şoapta.
***
Cu pixul în mână, bătându-l uşor de bancă, Kristeen reciteşte cerinţa problemei de matematică care parcă-şi scoate coarnele şi râde de ea pentru că îi ia atât de mult să găsească rezolvarea.
Profesoara stă la catedră şi citeşte cine ştie ce carte enorm de groasă, aruncând câte o privire rătăcită celor din sală, făcându-se sigură că fiecare îşi revolvă pe cont propriu exerciţiile.
Tic-tacul pe care ceasul îl face pare a-i face fetei în ciudă, căci nu trece mai repede. Kristeen îşi şi imaginează cum obiectul îşi arată fundul spre ea şi-ncepea să dea din el, dansându-i în batjocoră. O încruntare adâncă îi apare pe faţă, uitândându-se încă o dată la acel ceas comun, redând apoi atenţia foii din faţa ei. Îşi bagă capacul pixului în gură, rodându-şi nervii, apoi începe să noteze răspunsul la problemă.
În clipa în care clopoţelul sună, parcă Dumnezeu îi zâmbeşte. Nici nu aşteaptă ca profesoara să scoată un sunet pe gură, căci ea îi înmânează hârtia şi dispare pe hol, spre dulapul ei. Nu spune niciodată că nu-i place matematica, însă nici nu afirmă că îi place, mai ales trigonometria – la ceea ce dăduse testul astăzi.
Ajunsă la dulăpiorul ei, îşi introduce combinaţia lacătului şi apoi îşi trânteşte cărţile înăuntru. O zi terminată fără incidente, zâmbeşte Kristeen.
Însă, înainte de a avea măcar ocazia să termine gândul şi să-şi închidă uşa la dulăpior, o mână i-o trânteşte cu putere, sunetul reverberând în holul aglomerat.
“Care-i şmecheria?” întreabă vocea pe care ea niciodată – mai ales după atâţia ani de hărţuire – nu o va putea uita. Se întoarce calmă spre posesorul mâinii, privirea ei scânteind deja cu ură. Serios că nu poate să-l înţeleagă! Adică, atâţia ani la rând încearcă să-l ignore, iar el tot continuă să vină şi s-o chinuie. Acum, când paharul e plin, iar răbdarea ei e inexistentă, el tot nu renunţă la plăcerea de a o chinui. Chiar nu-l înţelege! Nu asta voia de la ea? Să reacţioneze la acţiunile lui? Atunci de ce nu o lasă în pace, odată ce a obţinut ce şi-a dorit?
Ochii ei îi întâlnesc pe ai lui, care sunt incomfortabil de aproape. Nasul lui Brenden aproape că îl atinge pe al ei, iar respiraţia lui, ce are o infimă aromă de cola, îi face papilele gustative să explodeze de plăcere. Iar asta o miră, pentru că, unu la mână, nu credea că un miros atât de slab poate avea un astfel de efect asupra papilelor gustative, iar, doi la mână, de când simte orice apropiat de plăcere în prezenţa acestui gândac bun de călcat în picioare ca el?!
Între timp, Brenden se pierde în ochii ei, căzând în adâncul lor, în inocenţa lor. Mirosul ei, un miros suav de flori – nici prea dulce, nici prea ţipător – îi inundă nările şi el suprimă impulsul de a inspira o gură imensă de aer. Un chef nebunatic de a se apropia şi mai mult şi de a-i gusta buzele îl străbate, însă se abţine; nu e normal să vrea asta, nu cu ea.
“Ce şmecherie?” aproape că şopteşte Kristeen, amintindu-şi că Brenden pusese o întrebare.
Această propoziţie parcă îl trezeşte pe băiat din starea aceea imobilă şi acesta se depărtează, încruntându-se, încercând să-şi amintească iniţialul motiv pentru care este aici. O imagine cu biletele flutură prin faţa lui şi memoria îi revine.
“Şmecheria cu biletele.”
“Ce e cu ele?” se trezeşte şi Kristeen din orice formă de adormire fusese băgată, punându-şi ofensiv mâinile în şolduri.
Imaginea ei, cu aceea faţă serioasă şi gata să primească şi să întoarcă orice comentariu, cu postura aceea sfidătoare şi privirea ce, întotdeauna, aruncă fulgere spre el, îl face pentru o secundă să se scufunde iarăşi în acea stare de complacere, ochii lui căzând pe buzele ei ce par atât de tentante. Însă, când acele voluptoase şi delicioase buze devin o linie dreaptă, iar maxilarul acela frumos conturat vâcneşte puţin de nervi, îşi revine, şi se uită în ochii ei albaştri.
“De ce şi cu ce scop mi le-ai dat? Să nu crezi că am înghiţit prostia spusă mai devreme, cu primitul lor din ceruri şi te-ai gândit tu, aşa, că doar suntem prieteni de-o viaţă-ntreagă, să le împarţi cu noi.”
Kristeen îl măsoară din cap până-n picioare, luând în seamă poziţia lui relaxată, mâinile ce sunt încrucişate la piept, chipul ce are zugrăvit numai neîncredere peste tot, ochii aceia verzi ce o fixează; nu poate spune că-i prea place această imagine a lui. Prea multă autoritate denotă.
Ca să nu fie nici ea mai prejos, îşi lasă greutatea pe-un picior, îşi duce mâinile la piept şi îl fixează, la rândul ei, pe Brenden.
“Şi ce insinuezi?” dă uşor dintr-un picior, bătând pe podea un ritm.
Între timp, în jurul lor, deşi niciunul nu este conştient, mulţimea se adună. Nu pot spune că tot liceul ştie de râca dintre cei doi, dar cei mai mulţi din anul lor au fost martori întâlnirilor dintre ei, precum şi mulţi din anii mai mici. Aşadar, când cei doi se întâlnesc, e ca la un adevărat meci de box; lumea se adună şi mai că încep să bată pariuri.
Brenden îşi mijează ochii către brunetă. “Nu insinuez nimic. Sunt sigur că aici ceva nu pute-a bine! Prea deodată ai devenit receptivă la atacurile mele. Apoi, acea provocare; şi nu la orice, ci la curse cu maşini. Acum, hocus-pocus, bat din palme şi-mi apari, mai veselă decât te-am văzut toată viaţa, la masa mea de la cantină, unde-mi înmânezi cinci bilete, nu unul, la NASCAR. Cinci! Şi la NASCAR, dintre toate concursurile de gen! Spune-mi tu dacă ceva nu pute aici?”
Ascultând logica lui, da, recunoaşte Kristeen, pare extrem de ciudat. Însă nu are o explicaţie la asta care să nu o dea de gol.
“Hm,” pufăie Kristeen indignată. Trebuie repede să găsească o replică, pentru a nu deveni şi mai suspicios Brenden. “Ceea ce ai spus tu are puţină logică, dar nu au nicio legătură. Faptul că am încetat să te mai ignor este simpla reacţie la explozia ta de la Crăciun. Nimic mai mult de citit în asta. Doar că sacul meu a fost prea plin şi nu am mai putut să-ţi suporte măgăria. Cât despre provocare,” începe o fantomă de zâmbet să-i răsară pe buze, dar devine imediat la fel de serioasă ca înainte, “aici va trebui să descoperi în mai puţin de două săptămâni. Iar cu NASCAR, bucură-te de bilete acum, că poţi. Cine ştie când vei mai avea tu norocul ăsta.” Adică niciodată, îngână Kristeen, luptând un alt zâmbet care vrea să-i scape pe faţă.
Brenden o măsoară câteva clipe, decizând dacă răspunsul ei este sau nu satisfăcător. El ar mai vrea să încerce s-o descoasă, să-i pună întrebări, însă telefonul îi sună, surpând orice intenţie de-a lui de a continua discuţia. Îi aruncă fetei o privire, apoi îşi scoate telefonul din buzunar şi îşi face loc prin mulţimea din jur, tot inconştient de faptul că au spectatori.
Kristeen face un ‘Puff’ spre silueta care se retrage şi pleacă spre ieşire, abia aşteptând să ajungă iarăşi la Clay, ştiind că un alt bărbat care se crede mai tare ca ea o aşteaptă la o mică confruntare.
Bărbaţi proşti!
“Da,” răspunde Brenden numărului necunoscut ce îi întrerupsese mica întâlnire cu Kristeen.
“Brenden, puiule...” o voce piţigăiată, ce răsuna în telefon, vorbeşte.
Brenden îşi dă telefonul mai la doi metri de ureche, sperând să nu rămână cu sechele după o convorbire cu această persoană.
“Willy,” răspunde băiatul, după ce îşi scutură bine urechea, dorind ca acel bâzâit sâcâitor să dispară.
Stai puţin! Nu prea poate, căci acel bâzâit însoţeşte acea persoană de la celălalt capăt al firului.
La naiba!
“Iubire... nu m-ai uitat!” exclamă fericită individa. Brenden, înjurând în şoaptă, duce iarăşi telefonul la o distanţă considerabilă de timpanul lui.
Cum să uit eu o aşa voce insuportabilă?! se miră băiatul, întrebându-se, în acelaşi timp, cum de putuse să o suporte pe tipă o întreagă oră, cât ei şi-au stins dorinţele ce-i ardeau cu cine ştie câte săptămâni în urmă.
“Atunci de ce nu m-ai sunat, iepuraş? Ai promis că ai să mă suni...” se vaită această persoană, vocea ei devenind din ce în ce mai subţire şi îl zgârie pe creier mai ceva decât dacă ar plimba cineva un cui pe o tablă de fier.
“Ăm, păi ştii cum e! Sărbătorile, şcoala...” încearcă Brenden să se scuze, sperând că această conversaţie se va termina cât mai curând, înainte ca urechile lui să înceapă să sângereze.
“Oh, da, dovlecel, te înţeleg,” gângureşte fata, de parcă ar fi vorbit cu vreun bebeluş adorabil.
Brenden se încruntă la tonul vocii ei – care este la fel de enervant. El, în orice situaţie, nu este bebeluş. De ce vorbeşte cu el aşa? Este chiar mai mare la vârsta decât ea!
“Willy... de ce ai sunat?”
“O, scumpule, speram să ne mai vedem. A fost atât de bine data trecută, că mi-ar plăcea o repetare.”
Instantaneu, faţa lui Brenden se strâmbă. Nici măcar dacă ar fi ultima femeie de pe Pământ, nici măcar dacă ar fi sub influenţa alcolului, nici măcar dacă ar fi plătit o avere, niciodată nu va mai avea vreo altă conversaţie cu această tipă, indiferent că e ea în pat sau nu.
Imaginându-şi un beculeţ cum i se aprinde deasupra capului, o idee îl fulgeră.
“Sigur, scumpo, dar trebuie să-mi promiţi ceva...”
“Orice, iubire!”
Brenden zâmbeşte. Poate va putea să se bucure de o partidă bună de sex şi fără să-i audă glasul.
***
Uitându-se în oglindă, îşi ridică gulerul cămăşii, îşi desface primii câţiva nasturi, îşi întoarce manşetele în aşa fel încât să pară că-şi iau zborul, îşi încheie cureaua, lăsând cămaşa să cadă peste ea, după care îşi mai trece o dată mâna prin păr şi este gata.
Coboară scările repede, spunând iute ‘Am plecat!’ părinţilor, îşi ia geaca din cui, trântind-o repede pe el, cheile de la maşină, şi plecat este.
Vorbise cu acea Willy să se întâlnească la un motel. Nici în ruptul capului nu avea el să suporte o oră de cină cu această tipă, aşa că vor sări direct la acţiune. Oricum, tipa nu s-a plâns deloc. Aşa că, de ce să se plângă el?
Face jumătate de oră; exact la timp. Îşi parchează maşina, simţind deja excitaţia făcându-şi loc într-o anumită zonă a corpului. Clădirea aleasă de fată pare în regulă. O simplă construcţie, doar cu parter şi câteva corpuri legate de cea principală.
Se duce direct spre camera 7, unde a spus fata că-l va aştepta. Deschide uşa pentru a intra într-o încăpere întunecată, doar o linie fină de lumânări aruncându-şi reflexia pe pereţi. Ochii lui urmăreşte această linie, căzând apoi pe un corp într-o lenjerie extrem de sexy, întinsă pe pat, aşteptându-l.
Zâmbeşte şmecher pentru sine, închizând uşa în urma lui.
“Brenden,” se vaită aceeaşi voce insuportabilă, făcându-l pe Brenden să vrea să se strâmbe, dar se abţine. Va merita să suporte încă două minute această voce.
“Willy,” răspunde şi el pe o voce fals seducătoare, care, însă, o face pe fată să cadă în capcană. Aceasta începe să chicotească, de parcă ar fi spus cine ştie ce glumă sexuală bună.
“Vino,” iarăşi foloseşte acel ton de parcă s-ar plânge, făcându-i cu mâna spre pat.
Brenden zâmbeşte, mângâind ceea ce are în mână.
“Iubire,” spune băiatul pe o voce dulce şi sexy, “am adus ceea ce am promis,” ridică punguţa spre ochii ei. Aceasta începe iar să chicotească, sunetul părându-i lui Brenden atât de fals şi iritant, dar îşi ridică moralul gândindu-se că va merita.
Întorcând punga cu fundul în jos, din ea cad mai multe obiecte ce o fac pe fată să chicotescă iar.
O dată să mai aud sunetul ăsta şi o omor, mă jur! gândeşte Brenden exasperat, dar îşi păstrează la suprafaţă zâmbetul lui dulce, care topeşte multe inimi.
O întinde pe tipa blondă pe spate, mulţumind tuturor sfinţilor că patul e cu bare. Ia cătuşele cumpărate de la sex-shop şi le dă după una dintre bare, legându-le apoi de încheieturile fetei. Ridică căluşul apoi, şi-l leagă repede la gura ei, sperând să-i oprească orice sunet pe viitor. Iar, ca ultim obiect, ridică o cutie de prezervative, pe care le agită puţin, pentru spectacol.
Tipa încearcă să râdă, dar, slavă cerului, sunetul este ascuns de bucata de cârpă din gura ei.
Brenden surâde mulţumit de modul subtil de a o face să tacă şi se ridică din pat. Începe să-şi dea jos geaca, urmată de cămaşă şi blugi, rămânând doar în boxeri. Ochii fetei fug pe corpul lui, răpindu-l din priviri.
Băiatul, într-un mers de prădător, se apropie de ea, se apleacă peste pat şi începe să-i sărute buricul. Din păcate, gustul pielii ei lasă mult de dorit. Nu are dulceaţa la care se aşteaptă, ori mireasma îmbietoare. Iar pielea nu e îndeajuns de fină, deşi nu ştie de unde provin aceste aşteptări.
Însă, trece peste toate astea, pentru că micul Brenden începe să se facă cunoscut, şi să-i stârnească dorinţe. Aşa că îşi continuă drumul până la sânii ei, ridicând uşor sutienul de dantelă. Îi sărută suav vârfurile, făcându-le să stea şi mai drepte, după care se urcă mai sus, spre gât, jucându-se cu acesta în modul cel mai senzual simţit de fată vreodată. Sunete de plăcere încearcă să-i iasă acesteia din gură, dar sunt înăbuşite, spre mulţumirea lui Brenden.
Fata îşi încolăceşte picioarele de mijlocul lui, frecându-se uşor de masculinitatea lui, forţându-l să scoată un geamăt de plăcere.
Îşi ridică capul din gâtul ei, prinzându-i fetei privirea. Ochii ei albaştri atât de şterşi, palizi, sunt plini de dorinţă şi parcă-l roagă să continue, însă el este pierdut în acel albastru atât de diferit faţă de cel în care se pierduse azi, cu mult mai devreme.
Deodată, parcă ceva îi spune că ceea ce el face acum este rău, greşit. Nimic nu i se pare potrivit; nici gustul ei, nici mirosul, nici acea voce piţigăiată, nici acei ochi...
Inspiră o gură mare de aer, încercând să-şi calmeze membrul care-i pulsează între picioare, uitându-se la fata ce stă sub el, întrebându-se ce crede el că face. Nu spune nimeni că este un sfânt şi îşi aşteaptă aleasa virgin sau orice astfel de prostie, dar nici cel mai mare jucător în liga asta nu este. Şi de ce cu ea? Nimic nu îl atrage la ea, doar ideea că este un sex uşor şi fără urmări.
Fata începe să-şi mişte iar partea de jos a corpului, încercând să-l facă pe băiat să continue ceea ce a început, însă Brenden nu mai are chef. Nu ştie de ce, nu poate înţelege de ce, însă ideea de a fi cu ea în momentul de faţă nu-l mai atrage deloc.
Încruntându-se, se ridică de pe gagica blondă, trecându-şi frustrat o mână prin păr. Ce dracu’ îl apucă? Când refuză el o partidă gratis? De când i se pare lui că tipa nu e destul de bună pentru o mică tăvăleală? Că totul este invers de cum ar trebui? De când bagă el de seamă dacă acţiunile i se par corecte sau nu?
Trăgându-şi pantalonii pe el, aruncându-şi cămaşa peste umeri, Brenden este trezit din incursiunea lui internă de sunetele disperate pe care le face fata din pat. Uitându-se la ea când îşi încheie nasturii, se simte parcă şi mai scârbit. Oare ce a fost în mintea lui? Probabil chiar a fost beat când a văzut-o pe fată şi a crezut că e frumoasă.
“Îmi cer scuze, dar trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere,” spune Brenden pe o voce ce numai a părere de rău nu sună, punându-şi geaca pe umăr şi plecând din acea cameră de motel, lăsând-o pe tipă să se zbată în încercarea de a-şi elibera mâinile din cătuşe.