Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

~ Cinci ~

Capitolul 5

~Every car I meet looks like your car, every movie I see, you play the leading part. You're on my mind, can't leave you behind. When I close my eyes you're all I see, in the dark of night you're in my dreams, throughout the day you're easy to find. You're always there when I close my eyes~ Kenny Chesney – When I Close My Eyes

Niciodată, şi când spun asta, nu glumesc, Kristeen nu o va mai primi în casă pe Carmen în ajunul vreunei sărbători sau petreceri, mai ales pentru Anul Nou. Pentru că niciodată nu poate să-i spună nu; iar asta nu este pentru că i se împletesc cuvintele în gură sau o iubeşte atât de mult precum pe părinţii ei, cărora nu le poate refuza nimic. Nu are nicio legătură cu aşa ceva; pur şi simplu, fata asta nu ştie cum să primească un răspuns negativ. Face ce face şi întoarce nu-ul în da. Ca acum!

“De ce trebuie să port aşa ceva?” se revoltă Kristeen pentru a suta oară în seara asta.

“Pentru că anul ăsta nu mai ai nicio scuză. Ai epuizat totul. Nu eşti în perioada roşie, nu ai entorsă, nu ţi-ai rupt buza şi eşti urâtă, nu te-a ciopârţit vreo cleptomană la coafor, nu ai reacţii adverse la machiaj – am verificat şi ştiu că m-ai păcălit –, călcată pe picior de o bicicletă nu ai fost, în casă nu poţi rămâne nici moartă, aşa că trebuie să suporţi şi să taci. Clar?”

Kristeen se bosumflă, total nemulţumită cu argumentarea lungă adusă de Carmen. Într-adevăr, majoritatea le-a folosit drept motive pentru a fi scutită de gătitul ăsta fandosit. Ea nu este fandosită! Se simte superb într-o pereche de blugi şi-un tricou, de ce trebuie să poarte rochii şi pantofi cu tocuri de care să se împiedice din te miri ce, unele obstacole fiind chiar invizibile? De ce trebuie să poarte încălţăminte cu peste zece centimetri de suprafaţa solului? Nu îi este de ajuns că rochia abia îi ajunge până la mijlocul coapselor?

“Bun, eşti gata,” anunţă Carmen, după ce îi aranjează ultima şuviţă de păr; să arate cât mai perfect. Kristeen, înfrântă şi deloc mulţumită de situaţia în care se află – aici poate arunca vina şi pe mama ei, care i-a dat instrucţiuni clare lui Carmen că are voie să facă tot ce-i pofteşte inimioara cu fiica ei – se ridică de pe scaun şi se priveşte în oglindă. Părul ei negru se află într-o ploaie de curbe strânse, ciufulite, ce au fost fixate cu tone de produse cosmetice, oferindu-le strălucire şi naturaleţe; cum a reuşit să facă asta Carmen, având în vedere că a folosit multe tuburi de spumă şi fixativ, este ceva ce nici nu vrea să ştie. Ochii ei albaştri îi sunt scoşi în evidenţă cu un creion albastru închis, dându-le o formă alungită şi sexy, cu puţin praf negru peste pleoape, cât să-i dea o tentă mai întunecată a ochilor. Obrajii sunt daţi cu puţină pudră, pentru a le conferi o roşeaţă naturală, iar buzele-i sunt lucioase, Carmen optând pentru un luciu transparent, având în vedere rozul deja intens al lor. Rochia este un albastru roial, o culoare puternică şi frumoasă, ce cade elegant şi potrivit peste toate formele ei primite de la mama natură. Pantofii din picioare sunt negri, potrivindu-se cu funda legată la mijlocul rochiei şi poşetuţa din mâna Kristeenei.

Carmen, după o privire ce o măsoară din cap până-n picioare, dă aprobator din cap şi zâmbeşte.

“Oh, ce ravagii vei face diseară...”

Kristeen face un sunet de neîncredere şi oftează. Cât de mult urăşte seara asta!

“Carmen, ai termina...” sunetul suav al Sandrei Releck se întrerupe brusc la vederea fiicei sale. Ochii ce se lărgesc notabil spun mai mult decât ar putea cuvintele. “Uau, scumpo, arăţi absolut criminal!”

Kristeen roşeşte la comentariul mamei. Nu este, cu siguranţă, obişnuită să primească complimente.

“Mersi.”