Astăzi 01.04.2016 am scris prima poezie după 2 ani. Hm... Cred că iarăși am devenit pesimist, și totodată și egoist.
Ce straniu este să privești
Ce straniu...
Ce straniu este să trăiești,
Ce straniu este să fiu eu
Ce straniu este...
Mă uit în jur,
Privesc înapoi
Ce straniu..
Sînt printre vii
Dar nu simt viață,
Ce straniu este
Sau eu sînt straniu?
În jur eu văd mereu doar carne,
Carne vie ce se plimbă
Învelită într-un sac de piele,
Un sac de piele și oase
Cu măini, picioare, ochi și creieri,
E carne vie, indiscutabil,
Carne vie, ce nu știe ce e viața...
Ce straniu este să trăiești,
Ce straniu este să nu-ți simți viața,
Ce straniu e să înțelegi,
Că și eu sînt carnea ce se plimbă.
Sînt o halcă ce am doar vise,
Ca toți ceilalți sînt doar o carne,
Doar pentru viermi produs finit.
Și cît de straniu aceasta este,
Să ai doar vise, doar speranțe,
Ce staniu este să nu-mi pese
Să nu-mi simt viața și voința.
Ce straniu este...
Sunt viu, ce straniu...
Și înțeleg aceasta, cu
Existența-mi ce o simt,
Dar unde-i viața?
Apare această întrebare.
Ce straniu este, poate fi...
Cu totul altfel, deaici mereu?
Hm... Sînt doar o carne, doar cu vise,
Și singur vinovat eu sunt,
Căci ispitit am fost,
M-am ispitit eu singur,
Cu o speranță fără sens, dar minunată
De care singur m-am legat.
Ce straniu este, ce ciudat
Nimic nu e așa cum mi-se pare,
Ciudat nu e omul în această lume,
Straniu-ciudat sînt eu cu adevărat.