,,Cînd sîntem sfîșiați de disperare, apare durerea,
Cînd sîntem sfîșiați de durere, apare speranța,
Dar cînd speranța e sfîșiată...
Oare ce ne va salva?
Ca o pasăre albă
Bolnavă de insomnie sunt eu,
Ce zboară deasupra
Unui oraș monoton și gri.
La pămînt eu văd doar stoluri,
Stoluri, de păsări dezaripate,
Și ei toți poartă doar penaje gri
Deparcă alte culori nu mai sunt.
Ce să fac? Ce să fac eu oare?
Cum să ajut aceste disperate stoluri
Ce privesc la cer îndurerate.
Căci ce pot face eu?
Sînt doar o pasăre albă
Bolnavă de insomnie.
Ce pot să fac?
Căci am doar speranța,
Speranța ce niciodată nu m-a părăsit,
Speranța, ce vrea să lupte
Și război să declare
Acestor zile întristate.
Dar se pornise un uragan
Iar trăsnetele să sclipească au început,
Să sclipească ca argintul,
Ca argintul ce dansează,
Pe cerul liber infinit.
Și s-a pornit un uragan
Cu trăsnete ce dansează,
Ce dansează și mă cheamă,
Pe un drum orb
De mine neștiut.
Dar de te-apropii mult de foc,
Te arzi foarte tare,
Și am fost lovit,
Lovit de furia
Uraganului sălbatic, monstruos,
Lovit de-a lui trăsnet,
Ce dansa, mă-ademenea,
Arzîndu-mi astfel tot
Arzîndu-mi libertatea,
Arzîndu-mi speranța
Transmutînd-o în durere.
Și s-a pornit un uragan
Ce sfîșiindu-mă în durere
La pămînt m-a doborît.
Ce prost am fost și ce nerod
Și cum s cred eu am putut,
Că sînt liber într-atît,
Să nu am grijă de-al meu dar
Băgîndu-mă în cuib de moarte
A argintului ceresc
Ce dansul morții îl dansează,
Ce prost am fost și ce nerod
Și cum să cred eu am putut,
S cred că pot să îl înving,
Crezînd că pot
Să reîntorc speranța
Ce mișelește a fost distrusă.
Și cu durere ce-a fost
Mărețul preț,
Eu am plătit,
Pentru a mea nerozie,
Nerozie plină de speranță,
Nerozie idioată,
Ce e atît de afurisită,
Dar splendidă și blajină.
Și am căzut eu la pămînt
Din nerozie infantilă,
Și sfîșiată, transformată,
Prefăcută, transmutată,
Din speranță-n scrum făcută
În durere disperată.
Acum și eu am devenit
O pasăre dezaripată,
Cu gri penaj, de parcă nu mai sînt culori,
Și cu o față disperată, sumbră,
Pot doar privi,
La cerul întunecat și infinit.
Ce mult aș vre cu aur
Să pot împodobi
Aceste lungi, întunecate
Îndurerate nopți,
Și să aprind măreței speranțe,
Ca ofrandă adusă,
Un rug mare înfocat,
Și să strig lîngă el în disperare
Cît mai tare, cît mai tare.
Dar la cer, privesc dezamăgit,
Și-nțeleg că nu există
Oroare mai măreață
Că speranța sfîșiată
Transmutată în durere,
În durere muribundă,
Realizîndu-ți neputința
De-a trăi cu capul sus,
Căci speranța dispărută,
Nu e moartă nu e oarbă.
Ci e doar cu egoism pierdută,
Îmbătată și-nlănțuită
Si în depărtări lăsată,
Ca să uite sa mai vină,
Si să lase doar în urmă,
Durere însîngerată.
CITEȘTI
Lirica Pesimistului Egoist
PoetryDoar poezii ale unui pesimist egoist ce scrie pentru sine și nimic altceva.