Agitația care s-a format în această dimineață în întregul sediu îmi face capul să vâjâie la propriu. Mă așez într-un final pe scaunul de la birou și mă las pe spătarul acestuia pentru a mă relaxa preț de câteva clipe. Este de abia ora zece a dimineții și simt că vreau să mă întorc acasă. Mă simt mai obosit ca niciodată, însă nu am timp să mă gândesc la așa ceva. Am atât de multe lucruri pe care să le duc până la capăt și nimeni n-o va face mai bine decât mine.
Mă apropii de birou și scot teancul de dosare din primul sertar. Încep să le răsfoiesc și poposesc asupra celor care vizează contractele de vânzare și cumpărare asupra terenurilor unde urmează să dezvolt noua ramură de imobiliare a companiei.
Și totuși, nu mă pot concentra pe nimic din ceea ce citesc, pentru că gândul îmi zboară constant la Eira Hayes și minutul în care va păși în această companie. De obicei, nu îmi fac griji dacă oamenii vor prinde încredere sau nu în mine, pentru că mereu o fac. Toți aleg să se încreadă în mine și să îmi caute prezența, așa că nu am nicio îndoială că se va întâmpla de asemenea și cu Eira.
Dar o voi face treptat. Va avea încredere în mine și voi duce planul Verenei până la capăt, pentru că refuz să permit ca riscurile pe care mi le-am asumat să construiesc acest imperiu să fie degeaba. Refuz să-mi las munca să se piardă din cauza singurei femei pe care am iubit-o, dar și ultimei femei care mă va mai manipula vreodată.
Oftez profund și îmi trec degetele peste tâmple, iar atenția îmi este captată de câteva ciocănituri în ușa biroului.
— Intră!
Când ușa se deschide, lasă la vedere chipul radiant al Samanthei care pășește hotărâtă spre biroul meu.
— Noua manageră de evenimente este aici, mă anunță ea cu un zâmbet viclean pe chip.
— În regulă. I-ai dat tot ceea ce avea nevoie?
Sam încuviințează și se așază pe scaunul din fața biroului.
— I-am dat listele cu sarcini, alături de toate companiile partenere și, bineînțeles, termenul limită de două săptămâni.
Dau aprobator din cap, mulțumit fiind de ceea ce aud.
— Mai sunt doar trei săptămâni până la Evenimentul de Aur, așa că sunt curios dacă va reuși să îndeplinească tot ceea ce i-ai oferit în timp util.
— Ești sigur că acesta este singurul lucru de care ești curios?
Oftez profund la auzul întrebării sale și îmi proptesc coatele de marginea biroului. Sam mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu și știe că planul Verenei m-a făcut în ultimul timp să nu mai fiu cel care obișnuiam să fiu.
— O s-o fac să aibă încredere în mine, o s-o fac să se îndrăgostească, apoi o să-i frâng inima. N-am de ce să îmi fac griji, nu-i așa? șoptesc și îmi trec vârful limbii peste buze.
Mă privește atentă și își țuguie buzele, după care începe să se joace cu degetele mâinilor. Din simpla sa privire, pot înțelege o oarecare urmă de îngrijorare în ceea ce privește întreaga situație în care mă aflu.
— Pare să fie un om bun, Caden. Să distrugi un om bun nu-ți va aduce beneficii, ci dimpotrivă.
— Distrug un om pentru că astfel voi avea parte de beneficiul fără de care nu pot să mai trăiesc. Compania și cariera pentru care am muncit atât de mult, explic cu glas scăzut.
— Vor exista consecințe, spune Sam cu seriozitate.
— Știu prea bine, dar momentan, circumstanțele nu mă lasă să fac altă alegere.
Oftează profund și se ridică de pe scaun, după care își aranjează pliurile fustei creion pe care o poartă. Mă ațintește cu privirea, parcă în încercarea eșuată de a mă face să renunț la a urma planul pe care Verena mi l-a impus. Dar nimeni nu poate să înțeleagă că după ani întregi de muncă asiduă, nu-ți poți permite nici măcar o clipă să pierzi ceea ce ai clădit.
— Oricum, știi prea bine că mereu o să-ți fiu alături.
Îi zâmbesc cu sinceritate și îmi las privirea să cadă câteva clipe asupra documentelor de pe birou. Cumva, mă simt confortabil să știu că, undeva acolo, există cineva pe care mă voi putea baza mereu. Iar acel cineva pentru mine este nimeni altcineva decât Sam.
— Vrei să faci cunoștință cu Eira?
— Așa ar trebui, nu-i așa?
Ridică din umeri și pășește cu lentoare spre ușă.
— Cum dorești, răspunde și îmi face cu ochiul înainte să iasă din birou și să închidă ușa în urma sa.
Oftez profund și încep să bat cu buricele degetelor pe suprafața biroului. În mod normal, fiind șeful ei, ar trebui să merg și să îmi cunosc noul angajat, dar ceva pare să mă țină departe de a face acest lucru. Pulsul pare să mi se oprească preț de câteva clipe de fiecare dată când mă gândesc la întâlnirea cu Eira, așa că o să trag de timp cât de mult voi putea. Iar până când se va întâmpla, o să mă bazez pe Sam că se va ocupa de tot ceea ce trebuie astfel încât lucrurile să decurgă bine.
După ce inspir încă o doză considerabilă de aer menită să mă ajute să scap, măcar pentru o clipă, de gândurile care mă acaparează, îmi las privirea să coboare din nou asupra dosarelor de pe birou. Singurul lucru care mă poate distrage acum e să muncesc. Măcar pentru puțin timp.
***
Deschid ușa și pășesc pe podeaua de lemn a coridorului de la intrare. Inspir aer adânc în piept, îmbătându-mi astfel simțurile cu parfumul specific casei mele — combinat cu o ușoară urmă de parfum pe care Jayden obișnuiește să îl poarte în fiecare zi. Deci a ajuns acasă înaintea mea.
— Jay? strig în timp ce mă îndrept cu pași domoli spre bucătărie.
Cu fiecare pas cu care mă apropii, aud sunetul mâncării care sfârâie, alături de o mireasmă ușoară pe care o recunosc a fi de la usturoi.
Intru în bucătărie cu zâmbetul pe buze și mă așez pe scaunul de lângă insulă, timp în care privirea îmi fuge spre Jay. Mișună atent în jurul plitei cu inducție, iar în vasul așezat pe aceasta, se află bucățele perfecte de carne de vită asezonate.
— Cum a fost ziua ta la muncă astăzi?
— În regulă, răspund plictisit.
Se întoarce fulgerător spre mine și mă ațintește cu irisurile sale albastre.
— Treci la subiect, frățioare. Știi prea bine că n-am timp de pierdut, spune cu seriozitate și se întoarce înapoi asupra mâncării.
— Da, a fost prima sa zi la birou, dar nu am făcut cunoștință cu ea. Am evitat să o fac, ca un idiot ce sunt, dar cu care deja te-ai obișnuit, îi explic eu și îmi scarpin ceafa, în încercarea de a evita cumva situația stânjenitoare în care Jayden va face cu siguranță glume pe seama mea.
— De ce n-ai făcut cunoștință? Comportă-te ca atare, Caden. E doar o nouă angajată, îți aduci aminte?
— Ai dreptate, dar e atât de dificil să o privesc și să știu că viitorul meu stă în mâinile unei iubiri pe care trebuie s-o dezvolte pentru mine.
Explicația mea vine împreună cu un oftat profund, aproape lipsit de speranța de a mai continua să trăiesc în general.
— Ești Caden Grayson, frățioare. Amintește-ți cine ești și gândește-te cât de infim e lucrul acesta față de tot ceea ce ai fost nevoit să faci de-a lungul vieții.
Cuvintele lui Jay par să mi se așeze pe suflet asemeni unor pansamente îmbibate de medicament. Mă îmbărbătează și îmi oferă curajul de care acum par să fiu lipsit în totalitate. Îl scrutez atent și dau aprobator din cap, lăsându-mi privirea să cadă spre pământ și mintea să memoreze fiecare cuvânt rostit de Jay.
— Poți să-ți faci de cap până când e gata mâncarea. Piureul de trufe și cartofi dulci o să dureze, mă anunță și se rotește spre un bol de sticlă de pe blat.
— Perfect.
Mă ridic de pe scaun și mă îndrept cu pași leneși spre dormitorul meu, însă înainte de a păși pe prima treaptă, mă opresc și îmi prind buza inferioară între dinți. O mușc îndeajuns de tare încât să scâncesc de durere, iar gândul fulgerător care îmi traversează mintea începe să ia și mai multă amploare. Am nevoie să-mi reamintesc de câtă putere dispun, de cât de multe sacrificii am făcut de-a lungul vieții și, într-adevăr, cât de infim e tot ceea ce trebuie să fac acum.
Arunc o ultimă privire spre scările care duc spre dormitor, după care mă rotesc pe călcâie și mă îndrept glonț spre subsol. Cobor cu repeziciune și deschid ușa metalică, dincolo de care se află încăperea în care aleg să-mi descătușez demonii și să-i las să iasă la joacă.
Chipul ascuțit mi se reflectă în oglinzile de pe pereți, în timp ce costumul pe care îl port începe să-mi devină din ce în ce mai strâmt. Simt cum venele mi se umflă pe sub pielea subțire, iar sângele îmi vuiește prin întreg corpul, ceea ce mă determină să expir cu putere pe nări și să îmi încleștez maxilarul.
Mă apropii cu pași lenți de suportul triunghiular din mijlocul încăperii și ating cu delicatețe unul dintre zecile de lingouri de aur care stau așezate într-o formă piramidală. Îl iau între degete și îl strâng în palmă, rânjind satisfăcut când îmi observ apoi amprentele rămânând imprimate pe acesta. Mă apropii de una dintre oglinzi, iar în momentul în care ridic mâna și arunc lingoul în aceasta, las râsete diavolești să-mi părăsească gura. Oglinda se sparge în zeci de bucăți, iar inima îmi bate în același ritm în care acestea cad pe podeaua lucioasă.
Iau un alt lingou și sparg următoarea oglindă, iar sufletul mi se strânge cu totul la fiecare ciob care cade. Lingourile se lovesc de podea și când ultimele cioburi cad în jurul lor, mă alătur lor. Stau cu genunchii pe acestea, iar degetele mi se plimbă de-a lungul marginilor ascuțite care îmi crestează cu o ușurință agonizantă pielea aspră a mâinilor. Șiroaie mici de sânge mi se preling în josul degetelor și se opresc deasupra celor două lingouri pe care le iau în palme. Acum, aurul meu este pătat cu sângele meu.
Așa cum mi-e întreaga viață. Pentru că tot ceea ce am dobândit, am dobândit pe propriul sânge.
— Pe propria viață și pe propriul sânge, murmur și îmi ațintesc privirea spre unul dintre cioburile mari în care îmi pot vedea reflexia.