Raman incremenita. Imi simt ochii iesindu-mi din orbite in timp ce ma uit la el. Sta cu mainile in buzunare si arata de parca nu s-ar fi intamplat absolut nimic. Ochii de un alb spalacit ma trasnesc ca un fulger. Pentru o clipa îi vad amintirile. Oamenii ce ies din case tipand, copii ucisi de tentaculele intunericului, sangele ce pateaza pamantul, mamele strigandu-si disperate pruncii si... Coran. Poarta armura paladinilor si priveste in zare de pe acoperisul unei case. Pot sa vad satisfactia cum i se intinde pe chip. Se uita la ceva aflat in spatele meu, dar nu trebuie sa ma intorc ca sa stiu ce e. In ochii negri ca doua gauri fara fund se reflecta vapaile rosiatice ale flacarilor si aud urletele oamenilor ce implora dupa ajutor. Simt o lacrima cum mi se prelinge pe obraz si as vrea din tot sufletul sa opresc acel dezastru. Dar e prea tarziu.
Clipesc si ma trezesc inapoi in camera Erikai cu ajutorul diavolului in fata mea. Nu ma pot abtine si incep sa tip:
-Nenorocitule! Cum ai putut?! Cum? Vreau sa stiu, cum!
Ma napustesc asupra lui si il lovesc cu palmele in piept, vrand sa-l imping. Nici nu se clinteste. Simt ura crescand in mine. Din cauza lui au murit zeci de oameni. Au murit copii! Insa ceva imi spune ca asta a fost doar inceputul. Ma opresc din lovit si fac un pas in spate. Un ranjet macabru i s-a intins pe chip.
-Vrei sa stii de ce? Pentru ca au fost niste pacatosi. Au meritat sa moara. Imi spune, dar eu nici nu mai ascult. Mintea mea face un plan. Trebuie sa ma conectez din nou la amintirile lui. Vreau sa aflu totul.
Erika trece pe langa mine si se duce spre el arzandu-l pe umar.
-Nu tu decizi cine moare! Viata nu iti apartine! o aud pe prietena mea strigand.
Coran urla de durere, iar albul inexpresiv al ochilor lui, capata tente rosiatice. Intr-o clipa o apuca pe Erika de gat.
-Opreste-te! zic, iar Coran incremeneste cu gatul Erikai in mana.
-Da-i drumul. Ii poruncesc pe un ton dur.
Multumesc cerului ca mi-a dat prin cap sa-l leg de lantisorul meu. Altfel Erika ar fii deja moarta. Vad cum degetele i se desprind involuntar de gatul ei, iar ochii i se maresc de uimire. Erika tuseste si o apuc de brat tragand-o in afara cercului de sare.
-Ce mi-ai facut? scuipa furios si e randul meu sa zambesc.
-Doar o vraja de legare. Ii raspund cu zambetul inca pe buze.
Ma rog in gand sa nu cumva sa-si dea seama ca l-am legat fix de lantul de la gat ce imi atarna in corset. Niciodata nu-l las la vedere, dar Coran e imprevizibil. Scrasneste din dinti, atintindu-ne cu privirea exact ca un pradator ce isi urmareste prada. Erika s-a agatat de bratul meu si priveste cu dusmanie la cel ce a varsat atata sange uman incat poti sa umpli un lac intreg. Apoi expresia i se schimba, iar ranjetul lui tipic ia locul rautatii.
-Nu ar fi trebuit sa te subestimez.
-Da, nu ar fi trebuit.
-Pot sa ies de aici? ma intreaba zambind fermecator, dar aura maronie din jurul lui spune altceva.
Stie sa joace foarte bine teatru. Maroul inseamna minciuna si inselatorie.Daca nu as putea sa vad aurele poate nici in viata nu as mai fii fost acum. Inca o data, multumesc cerului!
-Nu, nu poti. Ai spus ca daca te eliberez imi vei fii loial. Ii readuc eu aminte.
-Asa voi face. Spune pe un ton calm si solemn.
Aura i se mai lumineaza putin, dar nu intotalitate. Nu e suficient de sincer.
-Ei bine, afla ca nu te cred. Ai nevoie de mai mult decat niste vorbe sa ma convingi sa nu te trimit din nou pe taramul umbrelor. Ii spun impreunandu-mi mainile la piept.
-Si ce vrei sa fac? ma intreaba cu ochii scaparandu-i.
-Vreau sa faci un juramant de sange.
Il vad cum tresare la auzul cuvintelor mele. Stiu ca e extrem de greu sa juri pe propriul tau sânge ca-i vei fii loial unei persoane. Un asemenea juramant nu poate fi incalcat. Daca o face va fi mort cat ai clipi. Insa nici legat de mine nu-l pot tine. In primul rand pentru ca nu am suficienta tarie. Singura persoana legata in vreun fel de mine e Christian. Si nu voi permite altcuiva sa-i ia locul. Ma doare absenta lui mai mult decat mi-as fi putut imagina. Doare mai tare decat taisul unei sabii. Pentru ca nu te taie in carne ci in suflet. Iar durerea fizica nu o poate egala pe cea psihica.
-Nu voi face asa ceva. Ma scoate el din reverie.
Abia acum sesizez ca priveam in gol. Imi ridic barbia spre el si spun:
-Foarte bine, atunci cred ca stii care e drumul inapoi.
Se cutremura de parca l-as fii lovit. Isi ridica privirea spre mine si vad cum furia mocneste in el ca o torta. Ii vad aura inaitea miscarilor si ma dau in pas in spate. Loveste aerul cu mainile, iar cercul nu-i permite sa faca nici un pas in afara lui.
-Vei plati pentru asta, preoteaso! maraie ca un animal turbat.
-Iti voi da drumul in clipa in care imi vei jura loialitate in numele propriului tau sange. E ultima data cand iti mai fac propunerea asta. Daca ma refuzi zbori cat ai clipi inapoi printre mortii vii. Ii spun privindu-l atenta.
Aura i se schimba de la rosu pana la un gri cenusiu si pentru o clipa am impresia ca ma va refuza. Dar in secunda urmatoare e inconjurat de o lumina galben-palida. A capitulat.
-Iti accept oferta, lady Victoria. Il aud spunand, iar micile unde de intuneric ce acopera galbenul, spun foarte clar ca nu prea îi place alegerea facuta.
-Buna alegere. Zic, zambind.
Imi intinde mana, iar eu ridic un ciob de pe jos. Ii tai palma si o linie subtire de sange se prelinge pe ea. Ii intorc mana cu palma in jos, cateva picaturi de sange cazand pe linia de sare, rupand astfel cercul.
-Jura-mi loialitate, cavalere.
-Iti jur loialitate, maica preoteasa. Spune imediat.
Il simt pe Coran tremurand si cade in genunchi la picioarele mele. Acum, simt o putere inexplicabila crescand in mine. Porneste din talpi si imi strabate fiecare parte a corpului pana la cap unde simt o caldura usoara. Pentru prima data nu mai am niciun fel de dubiu. Stiu sigur ca vom castiga lupta aceasta.
Umblu orbeste prin padure si n-am nici cea mai vaga idee in ce parte a regatului ma aflu. Nu stiu cat timp a trecut de cand am evadat din pestera lui Caius sau mai bine zis cum am evadat. Inca mai simt pe piele acel foc ce imi alimenta puterea. Imi ardea fiecare nerv, dar nu in sensul rau.
E liniste aici, dar ceva din mine inca striga dupa niste raspunsuri. Nu am idee ce mi s-a intamplat, dar imi propun sa aflu. Insa mai intai de toate trebuie sa o gasesc pe Victoria. La rostirea in gand a numelui ei, arsura din sange creste si stiu exact incotro sa ma indrept. Zapada de pe jos se topeste cat ai clipi sub talpile mele si vad lumina improscand copacii, luminandu-mi calea. Mana mea lumineaza exact ca o torta in flacari. Senzatia e placuta, am impresia ca e... putere.
Putere absoluta.
Soapte. Aud soapte. Ridica-te. Vino. Vino. Ma ridic din pat prinsa intr-o transa ciudata. Imi simt capul inchis intr-o cusca si acaparat cu totul de acele voci. Nu pot gandi limpede, nu pot avea control asupra mea. O singura data mai simtisem asemenea chemare. In seara cand familia mea a fost ucisa. Am fost atrasa departe de toata acea moarte, dar acum e diferit. Vor sa-mi arate ceva.
Urmez acea transa fara sa ma opun, caci stiu perfect cine va iesi invingator daca o fac. Ma conduce pe coridoarele vechiului castel al mesagerilor, devenit in ultimii ani inchisoare. Ma opresc in fata tapiteriei cu Tristan si Isolde pe care o vazusem in prima zi cand am sosit aici. Intind mana ca la o comanda si o dau la o parte. In spatele ei e o usa de lemn. Apas pe clanta, dar e incuiata. Imi pun palma deasupra ei si spun in minte: Aperi te! Cand apas din nou pe ea se deschide imediat. Zambesc multumita si merg mai departe, lasand tapiteria ce ilustreaza unul dintre cele mai tragice sacrificii, sa cada in urma mea. Merg pe un coridor ingust si slab luminat, iar la un moment dat in fata mea apare alta usa. Aceasta se deschide din prima si ies afara undeva in spatele pietei. O iau la stanga printre casele tacute. Ca de obicei, nu e nici tipenie de inger pe afara la ora asta.
Merg condusa de spirite si intru in padure. Brusc, ceva se schimba. Natura incepe sa forfoteasca. Vantul bate mai tare si aud greierii cantand. Dar ei nu canta iarna. Crengile copacilor ce imi stau in cale se dau singure la o parte. In alte circumstante m-as fii oprit sa ma holbez cu gura cascata la ei, dar acum transa nu-mi permite acest lucru. Continui sa merg nesimtind frigul ce in mod normal il simte orice persoana vie... si normala. Dar eu nu sunt normala. Sunt usoara ca un fulg si plutesc printre copaci exact ca spiritele pe care le-am vazut mereu. Doar o forma translucida printre atatea culori vii. O prezenta transparenta careia nimeni nu-i da atentie, dar care nu inseamna ca nu exista. Singurii ochi atintiti asupra mea sunt cei ai unei bufnite, care pare atat de inteligenta, iar daca ar putea, ar vorbi in zece limbi diferite. Mereu mi-au placut bufnitele, deoarece au ochii aceia mari si intelepti, care chiar daca nu vorbeste nu inseamna ca nu vede si nu aude. Acei ochi mari de papusa de portelan, in care se oglindesc mii de stari diferite. Acei ochi... imi aduc aminte de ai mei. Privirea ei ma linisteste si continui sa merg ceva mai calma. Am sentimentul ca nu-mi va placea ceea ce voi vedea. Dupa ceva timp ajung la un pod sau mai bine zis la ramasitele unui pod. Pe partea cealalta a raului vad ceva apropiindu-se, iar transa dispare. Acum am control deplin asupra corpului și a minții mele. Mă ascund în spatele unei pietre mai inalte cu inima batandu-mi nebunește. Unde naiba am ajuns? Simt acele prezente apropiindu-se și înghit în sec. Da Doamne să nu mă vada! Aud zgomotul pașilor prin zpada și îmi țin respirația. Se opresc la câțiva metri de piatră. Mă încumet să scot un pic capul de după ascunzătoare și văd patru siluete cu mantii negre, iar glugile le acoperă chipul. Îmi ciulesc urechile.
-Trebuie să găsim crucea ceasornicarului. Se aude o voce de bărbat.
-Și dacă nu o facem? întreabă numărul doi.
-Dacă nu o facem nu vom putea să deschidem niciodată poartă tărâmului umbrelor. Răspunde numărul unu.
-Vom putea crea arma perfectă. Spune o femeie.
-Dar crucea e foarte bine ascunsă. Ceasornicarul a avut grijă de asta acum mult timp. Aud vocea unui al patrulea membru.
Femeia râde, apoi spune:
-Ceasornicarul e oale și ulcele de mai bine de un secol.
-Tocmai asta e și problema. Se răstește cel de al doilea. Fără el sau vreo hartă lăsată în urmă, nu putem găsi crucea! Putem răscoli toate Regatele, dar va fii în zadar. Toată lumea știe ca ceasornicarul nu a fost prost deloc.
-O urma tot trebuie să fi lăsat pe undeva. Replică primul.
-Și cum propui să o găsim? întreabă al patrulea.
-Trebuie să găsim un succesor al familiei lui. O persoană în care si-a pus toată încrederea. O persoană invizibilă îintr-o mulțime, dar care iese din tipar prin caracter. O persoană cu o voința puternică exact ca a lui. O persoană de neam regal. Râde femeia.
La auzul ultimelor cuvinte un fior imi trece pe șirea spinării. Nu am auzit niciodată de crucea ceasornicarului. Și cum adică să deschidă lumea umbrelor cu o cruce? Vrăjile de acest gen, de obicei, necesită mult mai mult decât o simplă cruce. Însă trebuie să aibă ceva daca o vor atât de tare. Din felul în care vorbesc despre ea pot sa-mi dau seamă ca nu sunt îngeri. Sunt vrăjitori. Mama obișnuia sa-mi spună povesti despre ambițiile vrăjitorilor, care la un moment dat, au ajuns sa-i omoare.
-Dar nu prea cred...
-Ssssst! Taceti! E timpul să plecăm! Ne vom întâlni mâine la aceeași ora. Îl aud șoptind pe primul.
Cu toții se îndreaptă spre cealaltă parte a podului și pot să respir ușurata. Ceva din descrierea femeii m-a facut să mă cutremur. Nu știu cine e persoana despre care vorbeau, dar îmi sună al naibii de cunoscut. Mă dezlipesc de piatră, iar atunci îmi sare în ochi.
-Nu se poate! șoptesc cu ochii mariti, privind piatra de care mă sprijinisem cu câteva clipe în urma.
În fața mea sta sculptata chiar crucea ceasornicarului cu cel mai frumos ceas așezat în mijloc.