Ne-am continuat drumul afară discutând tot felul de banalități, care însă mi se păreau, în acel moment, cele mai importante lucruri din lume.
Când am ajuns în apartamentul meu situația nu mai părea totuși atât de strălucită. Tot felul de gânduri îmi bântuiau prin minte, făcându-mă să mă întreb neîncetat, ce aveam să discut cu el. Ne cunoșteam doar de câteva ore și eu îl adusesem aici. Dacă el s-a gândit, de fapt, la altceva atunci când eu l-am invitat la mine?
- Fă-te comod, i-am spus arătând spre canapeaua mare din living. Mă duc să mă schimb, apoi am să comand ceva de mâncare. Vezi că este un vin pe masă, în bucătărie, desfă-l tu, te rog.
- În regulă, mi-a răspuns în timp ce eu mă îndreptam deja spre dormitor. La naiba! Ce făcusem? Ce era în capul meu? M-am sprijinit cu spatele de ușa pe care tocmai o închisesem în urma mea. Trebuia să aleg neapărat o ținută care să mă scoată cât mai puțin în evidență. Am căutat repede prin dulap, analizând hainele pe care le aranjasem chiar de dimineață. Am ales o pereche de pantaloni largi, subțiri și un tricou, putin prea strâmt pentru gustul meu, dar mă îndoiam că orice altceva ar fi fost o alegere mai bună.
M-am dezbrăcat intenționând să mă schimb cât mai repede, deoarece nu voiam să-l las să aștepte prea mult, ar fi fost nepoliticos din partea mea. Dumnezeule, îl aveam pe Keanu Reeves la mine acasă. Nu m-aș fi imaginat niciodată într-o asemenea ipostază.
Dar nici nu am apucat să mă dezbrac bine că am auzit un ciocănit în ușă, și înainte ca eu să mai apuc să reacționez sau să pun ceva pe mine ușa s-a deschis, și am rămas privind fața unui bărbat șocat. Am observat cum mărul lui Adam i s-a mișcat în sus și în jos, apoi ochii i-au coborât de la fața mea, mai jos, spre restul corpul și eu am simțit cum îmi crește în mod accelerat temperatura, iar fața mea era cu siguranță asemănătoare tomatei. Îmi venea să intru în pământ de rușine.
El s-a dezmeticit primul și s-a întors automat cu spatele la mine.
- Scuze, îmi cer scuze, nu am... nu am știut, ar fi... trebuit... Era la fel incomodat ca și mine. Să aștept răspunsul tău, a încheiat el.
- Nu-i nici o problemă, l-am încredințat eu, nedorind să pun prea mare accent pe ceea ce tocmai se întâmplase. Știam că dacă îi dădeam amploare situația ar fi devenit și mai stânjenitoare între noi.
- Venisem să te întreb unde sunt paharele, m-a edificat în timp ce mi-a arătat vinul pe care nici nu îl observasem până atunci.
- În al doilea dulap de sus, din partea dreaptă, i-am explicat răbdătoare. A plecat fără să mai spună nimic și eu am rămas rumegând momentul de mai devreme. Mă simțeam mai penibilă ca niciodată. Oare ce credea despre mine acum că mă văzuse așa? Mă bucuram măcar pentru faptul că hotărâsem să port această lenjerie intimă neagră, asortată. De obicei, dat fiind faptul că nu aveam pe nimeni, nu dădeam prea mare importanță hainelor interioare. La naiba! M-am îmbrăcat cu rapiditate și am pornit spre living, acolo unde el mă aștepta deja cu 2 pahare în care turnase vin.
- Ți-e foame? am întrebat evitându-i privirea.
- Nu prea. Ție?
- Nici mie, am mințit, știind foarte bine că azi nu mâncasem mai nimic. Dar nici nu îmi era foame, stomacul meu era acaparat de altceva momentan. De niște senzații ciudate, care îmi produceau un fel de emoție în tot corpul. Era ciudat că venisem aici doar de 24 de ore și cumva reușisem să uit tot ceea ce mă făcuse să fug de acasă. Iar acum el, era mai mult decât mă așteptasem să găsesc aici.
Și-a ridicat paharul de vin, oferindu-mi-l și mie pe celălalt. L-am acceptat în timp ce m-am așezat la o mică distanță de el, pe canapea. Și-a schimbat poziția corpului, fiind acum îndreptat cu totul spre mine și m-am cercetat cu ochii mijiți, după care m-a întrebat:
- Ce te-a făcut să vii aici?
Am sorbit din pahar înainte de a-i răspunde. Nici măcar nu știam ce să-i spun.
- Nu cred că ai vrea să intru în amănunte...
- Din nou presupui, m-a întrerupt. Lasă-mă pe mine să aleg ce vreau și ce nu. Momentan vreau să-mi răspunzi la întrebare, a insistat, iar ochii îi sclipeau de curiozitate.
Am încercat să-mi găsesc vorbele potrivite, dar mi-am dat seama că nimic nu era potrivit și nici un cuvânt nu ar fi putut repara durerea, pe care o retrăiam de fiecare dată când îmi aminteam.
- Am fugit de probleme, am dat drumul cuvintelor înainte să mă apuc să reformulez din nou ceea ce ar fi trebuit să spun.
- Dacă te voi întreba despre ce fel de probleme e vorba, îmi vei răspunde? Și-a pus un brat pe spătarul canapelei și concentrându-și mai mult atenția asupra mea.
Am sorbit din nou din pahar încercând să-mi fac curaj.
- Sunt lucruri încă dureroase pentru mine... Am fost o persoană foarte norocoasă, până într-o zi, într-o afurisită de zi când viața mea s-a schimbat la 180 de grade. Simțeam lacrimile în colțurile ochilor și mă străduiam să nu le dau frâu liber, altfel aveam să ajung într-o ipostază nu tocmai fericită. Am dat pe gât tot paharul și m-am întins să-mi mai torn din sticlă. Subiectul eram eu și acesta era ultimul lucru pe care mi-aș fi dorit să-l discut. Mai ales acum când omul acesta de abia mă cunoștea, avea să își facă o impresie groaznică despre mine.
- Dacă nu vrei să vorbim despre asta, putem discuta despre orice altceva, m-a asigurat, iar expresia de pe fața lui mi-a dat de înțeles că nu se simțea nici el prea confortabil în această discuție.
- Logodnicul m-a părăsit la altar, iar apoi amândoi părinții mei au murit în aceeași zi, am aruncat bomba. Am respirat cu greutate. Crezusem că va fi mai greu, dar parcă reușisem cumva să scap de o piatră grea pe care o purtam în suflet.
El doar m-a privit în continuare și undeva, în adâncul întunecat al ochilor lui am citit înțelegere pentru situația mea, pentru problemele prin care trecusem eu. Dar mi se părea că disting mai mult de atât, ceva ce atunci nu puteam defini. Mușchii feței lui erau contractați și m-a surprins faptul că l-a deranjat atât de mult ceea ce a auzit de la mine. Dar explicația a venit imediat.
- Poate n-ai fi crezut că cineva ca mine te înțelege atât de bine. Am trăit lucruri asemănătoare. Da, asta era ceea ce nu putusem defini mai devreme. Durere. A dat și el pe gât conținutul paharului dintr-o singură înghițitură.
- N-aș fi crezut că noi doi am fi putut avea ceva în comun, am murmurat în timp ce mă gândeam la problemele care îmi reveneau încet încet în minte.
- Asta înseamnă că nu știi prea multe despre mine, deci nu sunt unul din actorii tăi preferați, a zâmbit cu îndrăzneală și mi-am dat seama că se grăbea să schimbe subiectul.
- Crezi tu? Știam foarte bine că ai jucat în ecranizarea lui Bram Stoker, deșteptule, am replicat prinzând mai mult curaj. Acest fapt cred că se datora lichidului roșu miraculos, și dacă asta mă făcea să fiu mai îndrăzneață, aveam să mi-l administrez în doze mai mari. Așa că am dat pe gât și al doilea pahar sub privirile uimite ale bărbatului. Chiar în acel moment am luat hotărârea că aveam să-mi trăiesc restul vieții făcând exact ce simțeam și doream. Mă restricționasem prea mult înainte și soarta tot mă pedepsise. Nu era nici un avantaj în a-ți trăi viața cu moderație. Apoi următorul film vizionat a fost Speed, trebuie să-ți spun că rolul ăla a fost excepțional. Mi-a plăcut filmul acela doar pentru că erai tu în el. Partea a doua a fost foarte proastă. Pe el l-a apucat râsul la auzul vorbelor mele și eu mă delectam cu chestia asta. În ordine cronologică următorul pe care l-am văzut a fost A walk in the clouds. Cred că atunci m-am îndrăgostit pentru a doua oară de tine. Cui nu i-ar plăcea acel bărbat integru, dispus să se sacrifice pentru o femeie însărcinată cu altul?! Trebuie să-ți mărturisesc însă că Matrix, filmul care de fapt te-a consacrat pe tine, mie mi-a scăpat. N-am fost niciodată un mare fan al filmelor Science Fiction. Sunt o romantică incurabilă, tocmai de aceea am savurat din plin și Sweet november. Vrei să-ți mai spun? am întrebat surâzând.
- Nu, nu, mi-am dat seama că știi destule, dar acesta nu sunt eu. Toate au fost doar roluri, tu cunoști niște personaje fictive, nu pe mine, omul Keanu Reeves.
- Da, ai dreptate, nu m-a interesat niciodată să cunosc omul din spatele ecranului, tocmai de asta ești acum aici. Vreau sa știu cine ești tu, cu adevărat, am arătat spre el împungându-l cu degetul în piept.
- Chiar te intereseaza?
Nu am mai apucat să-i răspund pentru că o stare puternică de amețeală m-a cuprins dintr-o dată și am simțit cum mi se învârte capul.
- Hei, hei, ești bine? l-am auzit aproape de fața mea și când am deschis cu greutate ochii, eram chiar față în față.
- Sunt... am bâiguit eu... bine. Te superi dacă continuăm aceasta discuție în dormitor? Aș vrea să mă întind. Îl adusesem noaptea în casa mea, iar acum îl trăgeam după mine în dormitor. Nu-l condamnam pentru gândurile care i-ar fi putut trece acum prin minte.
- Sigur, hai să mergem, mi-a replicat el în schimb. M-a ajutat să mă ridic, iar eu m-am sprjinit de el tot drumul spre dormitor.
M-am așezat confortabil între perne, iar el aproape că m-a imitat adoptând o poziție asemănătoare cu a mea, rămânând totuși mai ridicat cu partea de sus a corpului.
Mi-am întors capul spre el și am observat că mă privea într-un fel care mă făcea să mă simt dezgolită. Nu știu cum s-a întâmplat că mă aflam în pat cu un actor cunoscut. Încă nu conștientizam situația.
- Eu sunt Maya, apropo, am spus întinzând mâna spre el. Mi-a prins-o delicat într-a lui și a dus-o ușor la buze, apoi ținând-o încă aproape de el, a șoptit pe un ton aproape seducător:
- Încântat de cunoștiință. Mi-am tras ușor palma, pentru că nu voiam să vadă reacția pe care o avuseseră cuvintele lui asupra mea. Pielea pe brațe mi se înfiorase, iar mâna mea într-a lui m-ar fi dar de gol cu ușurință.
- Spune-mi ceva frumos, K, am spus dintr-o dată. Aveam o stare de amețeală ușoară, dar mă simțeam atât de bine, atât de împăcată încât aș fi dat orice ca acest moment să nu se termine niciodată.
- K? a întrebat, ridicând mirat din sprâncene.
- Da, K. Keanu îmi sună un pic impersonal și în seara asta am nevoie de un prieten, i-am zâmbit cu toată inocența de care am fost în stare. Dacă nu-ți place, pot...
- Nu, nu, a intervenit el, nu mă deranjează, doar că... nimeni nu mi-a spus vreodată altfel decât, Keanu. Poate doar tristul Keanu, așa m-au numit ziariștii.
- Ești trist?
- Am fost, a admis cu sinceritate.
- Nu mai ești? simțeam nevoia de a-l cunoște din ce în ce mai mult.
- Mai sunt, dar mai puțin decât înainte. I-am sesizat zâmbetul trist și m-am întrebat dacă a depăli cu adevărat momentele grele din viața lui.
- Îmi place de tine, i-am declarat și mi-am mușcat imediat limba.
- Ce-ți place la mine? De parcă nu era de ajuns că îi spusesem așa ceva, acum voia chiar mai multe detalii.
- Faptul că ești cu totul altfel decât mi-am imaginat ca va fi un actor de calibrul tău.
- Cum ți-ai imaginat că sunt când m-ai văzut pentru prima oară acum câteva ore? a insistat el.
- Încrezut, am chicotit eu.
- Și acum?
- Acum te-ai băgat direct în patul meu, am adăugat continuând să râd cu și mai multă poftă. A râs și el în sincron cu mine. N-ai de gând să profiți de mine, nu-i așa?
- Crezi că aș fi în stare?
- Nu, i-am răspuns devenind serioasă și privindu-l drept în ochi. Camera era foarte puțin luminată doar de becurile de afară și cu greu îi puteam distinge expresia feței.
- Spune-mi ceva despre tine, i-am cerut.
- Ce vrei să știi? S-a așezat mai confortabil încrucisându-și brațele la piept.
- Care e culoarea ta preferată? I-am vazut buzele curbându-se și m-am gândit că poate se aștepta la altceva.
- Nu am una, dar dacă aș avea... cred că ar fi negrul. Am strâmbat din nas. Pentru mine negrul însemna depresie, suferință, lucruri urâte, întunericul care mă speria de multe ori.
- Primul sărut?
- Primul sărut? Când am trecut așa repede de la culoare la sărut? m-a întrebat amuzat.
- Mintea mea nu functionează tocmai la potențialul ei maxim acum, așa că fă-mi pe plac, am scâncit ca un copil care voia o jucărie.
- Aveam 14 ani. Era o colegă de școală, care de fapt m-a sărutat ea pe mine, eu eram prea timid pe vremea aceea. Era o fată blondă, drăguță, nu știu ce văzuse la mine.
- Erai îndrăgostit de ea? mi-aș fi dorit să-l văd pe micuțul Keanu, umblând după o puștoaică.
- E prea mult spus, dar cred că îmi plăcea de ea, mi-a destăinuit melancolic.
Au urmat câteva clipe de tăcere în care mă întrebam dacă îi era dor de trecut.
- Spune-mi ceva frumos, am cerut din nou.
- Visez la un moment ideal de fericire, în care pur și simplu să-mi pierd timpul în pat cu persoana iubită. Era ciudat că a adus tocmai acum vorba despre asta, tocmai acum când ne aflam chiar noi doi într-un pat, în patul meu. Știu, e ceva banal, a continuat, dar eu cred că lucrurile simple sunt cele mai frumoase și cele mai greu de obținut.
- Nu, nu e banal, l-am asigurat, chiar este ceva frumos. Dintr-o dată mi-au revenit în minte promisiuni, vise năruite, speranțe pierdute, și lacrimile au început să-mi inunde obrajii.
- Îmi pare rău, K, m-am scuzat imediat fiind conștientă că am stricat atmosfera plăcută dintre noi. I-am urmărit privirea plină de înțelegere și parcă m-am calmat.
- Nu ai pentru ce să-ți ceri scuze, ți-am spus că te înțeleg foarte bine.
- Îmi pare rău că nu sunt tocmai compania ideală, am distrus până și această discuție...
- Nu ai distrus nimic, m-a întrerupt hotărât, luându-mi mâna într-a lui. Mă simt chiar foarte bine, stând aici cu tine și răspunzându-ți la întrebările pe care nu mi le-a mai pus nimeni de mult timp, sau poate niciodată.
- Când ai avut ultima relație serioasă? Sau poate ar trebui să întreb... ești într-o relație momentan?
Privirea lui era suspicioasă, și mă gândeam că poate avea să-mi refuze răspunsul, și ar fi avut orice drept să o facă, intram deja prea mult în viața lui personală.
- Nu, nu, nu-mi răspunde, sunt prea indiscretă punând asemenea întrebări. Prefă-te că nu ai auzit și să trecem la altceva.
- Nu am pe nimeni, m-a asigurat imediat. Am încercat acum aproximativ doi ani, nu a mers și am decis să rămânem prieteni. Îmi era rușine de faptul că eram atât de curioasă.
- K, mă bucur că te-am întâlnit. Ești un om bun, un prieten... Nu-mi mai găseam puterea să apăs pe cuvinte.
- Da, un prieten, sunt un bun prieten, mi-a terminat el, cumva deranjat, afirmația.
La scurt timp am adormit, și după foarte multă vreme de zbucium am reușit să mă odihnesc cu adevărat.