Legenda fericirii - Part. I (Finalizată)

Capitolul 7

- Bună, Maya, a spart el gheața.

- Bună, K. Intră, am spus, dându-mă la o parte ca să nu-l țin prea mult în ușă.

A păsit înăuntru, iar privirea i-a fost atrasă de masa din living.

- Nu știam dacă ai mâncat, așa că... am pregătit ceva, am încercat să-mi găsesc cuvintele potrivite. Nu știu dacă îți place mâncarea chinezească...

- Foarte mult, m-a intrerupt el. M-am întrebat dacă era adevărat, sau a zis doar așa ca să nu mă simt eu prost. Și-a scos paltonul și l-a așezat cu grijă pe canapea, timp în care a scos și ceva din el. Era o cutie măricică pe care a luat-o într-o mână și s-a apropiat de mine, întinzându-mi-o.

- Ți-am adus ceva, a explicat el gestul ca și cum nu ar fi fost evident.

- Altă surpriză? am surâs și am luat cutia din mâna lui. Mă răsfeți prea mult, o să mă obișnuiesc prost, l-am mustrat în glumă.

- Deschide-l, mi-a cerut el neluându-mi în seamă micul protest.

Am desfăcut cu mâini tremurânde ambalajul, sub care se afla o cutie pe care scria: Tiffany. Cunoșteam acest magazin, doar văzusem filmul Breakfest at Tiffany's, și doar gândul la lucrul acesta m-a făcut să mă simt ca o protagonistă dintr-o poveste romantică. O bijuterie? De ce îmi cumpărase așa ceva. Am deschis cutia și în fața ochilor a apărut un lănțișor foarte subțire, din aur, alături de un medalion fin, în formă de inimă. Ce voia să reprezinte oare?

- Îți place? m-a întrebat curios.

- Este foarte frumos, dar... de ce ai cheltuit atâția bani pentru a-mi lua mie asemenea cadou? Nu am nevoie de lucruri scumpe, serios...

- Nu este un lucru, m-a întrerupt. Vreau să ai ceva care să-ți aducă aminte de mine. Nu știu încă, cât vei sta în America și nu voiam să pierd ocazia. Este o amintire.

M-au emoționat foarte mult cuvintele lui. Ce văzuse acest bărbat la mine? Cu siguranță avea o grămadă de femei, pregătite la orice oră, pentru a fi cu el, și el pierdea timpul aici, cu mine.

- Mi-l pui, te rog? i-am cerut cu o voce puțin nesigură.

A luat obiectul din cutie, iar eu mi-am ridicat părul pentru a-i facilita munca. Degetele lui au zăbovit câteva secunde nesfârșite pe pielea gâtului meu, iaru deja respiram cu greutate. Mâna lui caldă pe porțiunea sensibilă a corpului meu îmi producea tot felul de senzatii. Reacții incontrolabile. Într-un final și le-a restras și a trecut iar dinaintea mea. L-am invitat la masă, și m-a urmat tăcut luând loc pe scaunul din fața mea.

- Cum a fost ziua de azi pentru tine, am spart liniștea încercând să încropesc o conversație.

- Extenuantă. Am acceptat să fac parte dintr-un proiect pe post de regizor. Am avut de citit o mulțime de scenarii, discutat despre locații și multe altele. Chestii neinteresante care doar ți-ar obosi creierul, crede-mă. Al meu e deja până la refuz. Îmi doresc să vorbesc despre orice altceva, în afară de muncă.

L-am înțeles, așa că nu am mai insistat pe acest subiect.

- Tu cum ți-ai petrecut ziua? a întrebat în timp ce tocmai luase o înghițitură din mâncare.

- M-am plictisit în majoritatea timpului. Se pare că nu-i chiar așa grozav să stai și să nu faci nimic. Am citit câteva mailuri, de la oameni cu care nu am mai luat demult legătura. Știi, m-am separat cu totul de civilizație atunci când... s-a întâmplat tragedia. Și după. Nu mai știu cine mi-a rămas alături, dacă mai am un loc de muncă, dacă mai sunt în stare să fac măcar ceea ce făceam până acum... Sunt o epavă, K, am încheiat lamentarea cu un zâmbet trist.