Capitolul doisprezece - Eu voi merge, nu tu!
Astăzi este ziua, mi-am spus în timp ce amestecam absentă în ceaşca mea albastră cu ceai dulce, privind pe fereasta larg deschisă.
Nu mai puteam să dau înapoi acum. Aveam un fix în a termina odată şi pentru totdeauna treaba asta. Tatăl lui Paul... ah... pentru numele lui Dumnezeu... e tatăl lui şi nu-l lasă să-şi trăiască viaţa din cauza originii! Era într-adevăr nasol. Dar gata! Paul nu va mai trebui să facă ce vrea el, odată ce tăticul nu va mai fi pe aici. Voi termina cu toate şi punct! Eram atât de hotărâtă şi de nervoasă încât aş fi putut muta munţii din loc.
Mi-am înălţat capul, rugându-mă ca totul să fie bine diseară. Discutasem cu Paul despre asta. Ne certasem. Dar planul meu era următorul: să merg şi să mă întâlnesc cu Peers, să văd ce avea de zis şi dacă mă enerva să îi dau o bulă d-aia strălucitoare de-a mea în faţă, să cadă pe jos şi să îl iau pe Marcus de acolo...
Am pufnit. Da... uşor de zis, dar oare o fi atât de uşor de făcut? Începeam să mă gândesc numai la ce putea fi mai rău. Dacă Peers era mai puternic decât mine şi mă va termina imediat? Dacă Marcus va fi atât de îngrozit încât să facă ceva... nu ştiu... ceva rău!? Dacă nu va merge nimic bine, conform planului? Toate aceste gânduri îmi invadaseră mintea. Totul părea nepus la locul lui. Doar în mintea mea... probabil... dar...Stop! Am sorbit o înghiţitură mică din ceaiul de mentă, am pus ceaşca pe noptieră şi m-am ridicat nervoasă de pe pat.
Îndreptându-mă spre fereastra cu paşi mărunţi şi uitându-mă la soarele care răsare, am zărit ceva - o umbră mai exact - mişcându-se, cu coada ochiului. M-am întors repede, aruncându-mi bratul prin aer, pe orizontal. Ţipătul îmi rămase în gât şi inima îmi bubuia nebuneşte.
- Hei, hei, mai uşor!
Paul. Se întorsese de la bucătărie. Mai aveam puţin şi cădeam pe jos când văzusem cine îmi făcuse acea "surpriză". Adică el mă sperie şi îmi zice mie mai uşor? Dar nu am mai avut timp să gândesc sau să tip la Paul să nu mai facă asta niciodată, fiindcă el mă cuprinse de talie şi mă sărută apăsat, şi scânteie începură să iasă imediat. În ciuda faptului că mă simţeam pierdută de fiecare dată când îl sărutam pe Paul, ceva ciudat se întâmpla după aceea. Nu mă mai puteam controla! Simţeam cum un val mare de putere îmi străbate şira spinării. Nu ştiam dacă era de bine sau de rău, dar cred că dacă cineva ne-ar fi văzut în momentul acela ar fi rămas cu gura căscată, pentru că eram sigură că radiam, la propriu, de parcă o lumină ne-ar înconjura. Un gând mi-a traversat repede mintea, iar eu am zâmbit peste buzele cărnoase ale lui Paul.
În secunda următoare eram în spatele lui, şi nici măcar nu ştiam cum ajunsesem acolo. I-am luat mâinile, i le-am îndoit puţin la spate şi i-am şoptit la ureche :
- Sau mai repede...
El era clar derutat, iar eu mi-am lipit pentru o secunda buzele de gâtul lui.
- Katy, cum naiba ai ajuns în spatele meu? a întrebat încruntându-se în timp ce eu ajunsesem să stau pe marginea patului.
- Şi acum? Ce..., a mai adaugat cu gura căscată.
Nici eu nu îmi dădeam seama ce tocmai făcusem, dar ştiam că nu era ceva normal. Doar mă gândisem unde aş fi vrut să fiu şi la ce aş fi vrut să fac şi într-o clipită ajunsesem acolo. Să nu-mi spui că...
- Cumva, poţi să te teleportezi? se interesa el, cu un zâmbet mare de fericire pe chip.
- Cred că... da? Nu ştiu! Nu am făcut decât să mă gândesc că aş vrea să fiu într-un loc şi atât! Nu m-am mişcat deloc.
- Ce tare! exclamă el. Poţi să te teleportezi! Îţi dai seama cât de tare poate fi asta? Şi ţi-ai descoperit puterea! Ah, uram felul în care el se gândea numai la partea bună a lucrurilor şi niciodată la consecinţe.
- Dar nu te gândeşti că nu ştiu să controlez această descoperire? l-am întrebat ridicând din sprâncene.
- Păi, acum intervine partea în care îţi spun că eu mă voi duce la tata, nu te voi lăsa să mergi tu, răspunse el simplu, de parcă era mare brânza ceea ce spusese.
Am deschis gura pentru a zice clar "NU!", dar Paul continuă fără să mă bage în seamă.
- Şi bineînţeles că nu accept un nu ca răspuns. Tu vei sta aici controlându-ţi puterile şi gata.
Îmi venea să sar practic la gâtul lui şi să îi spun să-şi retragă cuvintele. Chiar credea că eu voi sta aici, fără să fac nimic, în timp ce el şi Marcus ar putea să nu se mai întoarcă în viaţă? Nu-mi păsa dacă ştiam să-mi controlez puterile sau nu, dar atât timp cât vieţile noastre erau în joc, aveam de gând să merg.
- Desigur ca NU! Paul! Iar începi? Nu te gândeşti că dacă Peers nu mă vede pe mine asta seară îl va omorî pe Marcus? Tu îţi dai seama ce spui?
El vru să vina spre mine, dar eu m-am ridicat de pe pat şi m-am îndreptat spre colţul celălalt al camerei. Paşii mei erau apăsaţi, de parcă aş încerca să calc ceva la fiecare pas. Însă ai lui Paul erau liniştiţi, deşi simţeam că adânc în mintea lui se aprinse un nerv. Mă opri ca întotdeauna. Mă întoarse şi îmi lua mâinile într-ale lui.
- Crede-mă că fac asta pentru a fi tu în siguranţă.
Eu am scuturat din cap, ca şi cum voiam să mă scutur de ceva. Da, de toate gândurile nebuneşti care se succesau în mintea mea! Şi, ca şi cum un meteorit m-ar fi lovit dintr-o dată, o revelaţie îmi răsări în minte.
- Paul, am spus eu abia şoptit. Tu nu îţi dai seama ce face?! Peers vrea să ne certăm, să ne întoarcem unul împotriva celuilalt şi să-i fie lui mai uşor. Te rog...
- Da, ştiu că asta face. Aşa procedează el. Şi planul lui mai are puţin şi funcţionează din cauza încăpăţânării tale, îmi răspunse el privindu-mă în ochi.
- Nu, nu înţelegi! EU sunt singura care trebuie să meargă! Şi gata! Am terminat cu asta! am explodat eu dintr-o dată, simţind cum lacrimile mi se adună.
- Te rog, nu face situaţia asta mai dificilă. Ti-am zis să stai aici şi asta vei face! vorbise el mult mai tare decât vorbisem eu. Nu mai ţipase aşa la mine niciodată...
Deodată, am simţit cum picioarele mi se înmoaie şi cum o lacrimă îşi făcea drum pe obrazul meu trandafiriu.