Dacă ai putea, ai zbura împreună cu mine?

Şase - Adevărul doare

                                            Şase - Adevărul doare

Miercurea, se întâmplă ceva ce mă lăsă cu gura căscată. Nici într-un milion de ani nu mă aşteptasem ca Paul să facă aşa ceva. Ah, staţi să vă spun. S-a aşezat la masa noastră – adică a prietenilor mei. Habar nu avusesem că acel o să vezi tu de ieri era cam adevărat. Când se aşezase lânga mine la masă, toate feţele împietriseră, inclusiv a mea. Chiar nu ştiusem ce avea de gând să facă şi mă aşteptasem ca dintr-un moment într-altul să mă mănânce acolo pe loc, la felul în care se uita la mine. Cu atâta miere în ochi şi atât de visător... A trebuit să-mi repet de o mie şi una de ori că el NU avea gânduri serioase cu mine. Eram ca o balanţă.

- Şi deci... ce cauţi aici? spărsesem eu tăcerea aceea stânjenitoare.

Sam, Keira, Marcus, Aaron şi Marie se uitau cu ochii mari cât cepele de la unul la altul. Încercasem să mă gândesc la ce ar putea ei crede. Probabil că sperau să îi dau un pumn direct în faţa perfectă a lui Paul, sau poate se gândeau că eram prea drăguţă şi aveam să îl alung delicat de acolo. Ori... sperau ca Paul să-şi schimbe în sfârşit comportamentul ăla arogant, îndrăgostindu-se cu adevărat de mine. Mda, şi eu speram la fel.

- Mmmm, e ceva în neregulă dacă stau şi eu cu voi? îmi răspunse el încrezător tot cu o întrebare.

Mă uitasem la ceilalţi cu ochi rugători, deşi nu ştiusem de ce făcusem asta. Sau ştiusem. Dacă ar fi plecat, aş fi fost pustiită. Era o plăcere să îl am alături. Am văzut cum Marie îl studia din cap până în picioare cum făcea ea deobicei, vrând să vadă dacă vorbeşte serios – probabil că el nu vorbise niciodată cu ei, dar să şi stea cu ei la masa de prânz. Keira era nedumerită, încruntându-se, în timp ce Sam mă privea pe mine, cred că încercând să înţeleagă dacă voiam cu adevărat să stea Paul cu noi. Tocmai când Marcus deschise gura să protesteze – şi îmi dădusem seama de asta din ochii lui plini de dezgust faţă de Paul -, Aaron zâmbi un pic forţat şi îi spuse:

- Nu, nu e nicio problemă, verişoare!

Iar după, toată lumea din cantină începuse să şuşotească şi să se uite numai la masa noastră. Mamă! Nu mai fusese aşa de la vechea mea şcoală, când eu şi prietenele mele eram mereu în centrul atenţiei.

Şi, cel mai înnebunitor lucru era că, trecuseră doua săptămâni de când ne cunoscuserăm, şi el încă stătea după mine. Nu mă lăsase nici măcar o clipă singură. Ne petrecuserăm mult timp împreună şi ştiam multe lucruri unul despre celălalt. Era ca într-un vis. Nu mă aşteptasem să găsesc un băiat aşa ca el... Iar armura mea începuse să se destrame. În fine, nu chiar de tot. Încercase să mă sărute de câteva ori, dar mă trăsesem la timp din calea acelor buze senzuale.

Nu era bine. Nu. Nu. Aveam toate motivele de pe lumea asta să nu mă încred în el, şi doar câteva motive să o fac. Dar, la urma urmei, nu credeam că o persoana va insista atât şi că îmi va suporta atâta mofturile. Dar el o făcuse. Mai rămânea de văzut însă dacă ar fi continuat aşa. Adică, dacă nu mă plăcea cu adevărat, nu avea de ce să se mai dea mult pe lângă mine, nu?

Mă enerva cel mai mult faptul că acei monştrii se accentuaseră, iar inima îmi bătea mai repede de fiecare dată când îl vedeam. Nu-mi stătea în fire să mă îndrăgostesc aşa repede. Şi de obicei eu eram cea care se juca cu inimile băieţilor, eu conduceam mereu... dar... el se juca acum cu a mea.

Prietenii mei... ei bine, era o altă poveste cu ei. Erau confuzi şi Marcus era scandalizat de ceea ce se întâmpla, era bosumflat mereu, iar Marie îmi spuse că mă cam plăcea. Şi nu era de bine. Nu trebuia să mă placă pentru că eu nu aveam pentru el decât nişte sentimente de prietenie. Şi de frăţie. Mai mult decât un frate nu-mi putea fi.