Capitolul unsprezece - Unde îmi sunt aripile?
Pe cât de fericită fusesem seara trecută, pe atât de îngrijorată eram acum. Paul mă făcuse să uit de treaba cu tatăl lui, mă făcuse să plutesc printre norii plini cu inimioare. Nu mai fusesem conştientă de nimic, decât de prezenţa lui. În drum spre casă ne comportasem ca doi îndrăgostiţi care au scăpat totul de sub control. Fusesem precum o bătrână, care de abia fusese scoasă din spital. Şi ca să fie de ajuns, mai şi dormise în acelaşi pat cu mine! Doamne, câte emoţii avusesem. Nu fusese ca atunci când încercase să mă liniştească şi să-mi explice că nu îl va lăsa pe Peers să-mi facă niciun rău. De data asta fusesem ca doi tineri proaspăt căsătoriţi. Jucându-ne în continuu. Mă mir că nu făcusem mai mult de atât.
Dar el era pentru mine ca şi oxigenul. Vital pentru viaţa mea. Şi totuşi nu înţelegeam cum putea o singură persoană să te facă să ,,zbori" în halul acela! Cred că dacă m-ar băga într-o maşină, aş începe să zbor cu tot cu ea, indiferent de greutatea ei.
Am revenit în prezent. Dar, până şi când stăteam în camera mea, tolănită în pat, îl simţeam lângă mine, peste tot în jurul meu. Simţeam parfumul lui ameţitor, simţeam atingerea lui caldă şi liniştitoare pe pielea mea. Păcat că trebuise să plece puţin pe acasă. Dar, îmi promisese că se va întoarce în curând.
După ce mintea mea tot mă sâcâise să termin cu gândurile acelea de îndrăgostită, mi-am amintit că trebuia să o întreb pe mama ce puteri zăceau în corpul meu ascunse. Eram aşa curioasă şi de nerăbdătoare, încât când m-am sculat din pat era să cad. Dar, deja mă obişnuisem cu chestia asta. Am traversat holul şi m-am uitat la ceasul argintiu şi neîndurător de pe perete. Era în jur de unsprezece, însă eu am oftat obosită. Obosită? Era dimineaţă, iar eu eram deja obosită? Da, într-adevăr... îmi petrecusem toată noaptea gândindu-mă la Paul. Nu prea dormisem. Dar, totuşi, în ziua aceea aveam treabă! Şi nu orice treabă...
Am alergat spre bucătărie, unde am găsit-o pe draga mea mămică stând pe un scaun şi mâncând delicioşii biscuiţi cu vanilie. Perfect!
- Aha! am exclamat eu, luând-o prin surprindere. Deci tu mănânci toţi biscuiţii cu vanilie! Nu m-am putut abţine să nu râd la ce bazaconie scosesem pe gură. Mama de abia dacă se atingea de biscuiţi! Îi mânca atunci când voia o mică gustărică. Dar îmi plăcea să îi fac în ciudă.
- Da, eu, eu îi mănânc! mi-a spus mama sarcastică, râzând şi ea.
M-am aşezat pe scaunul de vizavi, astfel încât să o privesc din faţă. Ea a strâns pachetul de biscuiţi şi l-a pus deoparte, devenind serioasă. Ştia că voiam să vorbesc cu ea. Of, mă cunoştea atât de bine şi o adoram în momentele acestea.
- Mamă, ştii cumva ce puteri am? am trântit eu subiectul fără ocolişuri.
Ea m-a privit cu o sprânceană ridicată, apoi mi-a vorbit:
- De ce mă întrebi pe mine? Ce te face să crezi că ştiu eu? Pot să-ţi spun decât că fiecare înger are puterile lui. Tu nu ţi le-ai descoperit?
- Păi... nu prea, am mărturisit oftând.
- Bine, uite, trebuie să te concentrezi şi să te relaxezi într-un loc plăcut. Şi fă ceva cu aura ta! Trebuie să o ţii înauntrul tău. Iese prea mult în evidenţă pentru noi, fiinţele supranaturale. Mă mir că Paul a rezistat lângă tine atâta timp. Aura asta ar fi trebuit deja să-l distrugă. Dar...
În timp ce ea mă informa cu toate acestea, eu mă uitam direct în ochii ei. Ce vorbea? Să învăţ în aproape două zile să îmi ascund aura şi să şi descopăr ce puteri aveam? Credeam că glumeşte! Nu aveam timp şi eram şi prea stresată. Deşi totodată eram foarte curioasă şi entuziasmată.
- Mama! Ajută-mă! Nu pot face asta singură! am spus eu aproape sărind masa ca să ajung în braţele ei protective precum un copil mic.
- Nu pot, nu pot! Tu singură trebuie să reuşeşti, mă încuraja mama.
M-am bosumflat şi am început să mă gândesc. Nu ştiam prea multe despre puterile acestea. Pe de o parte parcă ar fi un dar, iar pe de altă parte un blestem.
- Şi ce puteri crezi că am? am întrebat-o, după care mi-a răsărit altă întrebare în minte şi am făcut ochii mari. Nu, tu ce puteri ai?
- Ei bine, puterile nu ţin de generaţie. Ţin de sufletul tău. Nu ştiu cum să-ti explic mai bine de atâat. Şi... cât despre puterile mele... eu puteam să dau foc la orice.
- Cât de tare! Dar, stai! De ce ai folosit trecutul şi nu prezentul?
- Pentru că am renunţat să îmi mai folosesc puterile de mult. Cu cât devii mai înaintat în vârstă şi cu cât le foloseşti mai mult, cu atât puterile tale se micşorează. Şi mai ales dacă eşti un înger care foloseşte focul. Ştii tu, focul e periculos. Dar mai sunt şi alte puteri care pot să îţi facă rău.
- Cum ar fi?
- Păi, am avut o prietenă care putea să intre în visurile oricui, putea să vorbească cu posesorul visului. O dată, se avântase aşa mult într-un vis încât rămase blocată temporar acolo. Şi nu e o experienţă prea plăcută, îmi povestea mama gândindu-se la trecut.
- OK, sper doar să nu am vreo putere care să îmi facă rău. Auzi, dar demonii n-au puteri?
- Au şi ei. Dar le descoperă mai greu decât noi, îngerii. În fine, tu du-te şi ocupă-te de descoperirea puterilor tale.
Vasăzică, mă trimite la plimbare? Bine, mamă, bine. M-am ridicat de pe scaun şi am sărutat-o cu blândeţe pe mama pe obraz, spunându-i un ,,mulţumesc", chiar dacă nu mă ajutase prea mult.
Am ieşit repede din casă. Am avut impresia că voi prinde aripi, acolo, în stradă, de entuziasmată ce eram. Şi totodată eram speriată.
Am început să mă gândesc la un loc liniştit. Să vedem... în camera mea nu. Nu aveam destul spaţiu. Cine ştia ce putere aş putea avea şi ce aş putea face? În parc nu puteam. Era mult prea aglomerat, căci era ultima zi din săptămână.
O pădure. Armonia unei păduri m-ar ajuta. Am pornit-o spre mica pădure de la marginea oraşului, acolo unde puteam fi singură şi liniştită. Razele calde ale soarelui se strecurau printre genele mele negre. Era aşa relaxant... Mi-ar fi plăcut să stau să lenevesc mâncând tarte cu căpşuni pe o păturică cu carouri, în curte, pe iarba răcoroasă, iar soarele să-mi lumineze chipul. Fără griji... ar fi aşa bine! Dar astea erau numai vise. Realitatea mă înconjura mai mult ca niciodată.
Nu după mult timp am ajuns într-o poieniţă, unde razele soarelui intrau precum o scară de la Dumnezeu printre coroanele copacilor înverziţi de pe margine.
În regulă! Sunt pregătită, mi-am spus plină de speranţă.
Mi-am închis ochii şi am încercat să las în urmă orice contact cu aceea lume. Mi-am concentrat atenţia spre inimă, deşi nu ştiam de ce. În curând, bătăile constante ale inimii mele erau singurul sunet care îl mai auzeam. Bum, bum, bum, bum...
Se făcea că eram pe un munte, la apus. Un munte mare şi cam arid, iar culorile trandafirii ale soarelui nu îl ajutau deloc să pară mai înverzit. Câteva plante mici creşteau ici şi colo, predominând mai mult stânca. Eu eram îmbrăcată într-o rochiţă albă şi drăguţă, până mai sus de genunchi, fără bretele, iar picioarele îmi erau desculţe. În faţa mea, la vreo zece paşi, era un hău imens. O gaură ce nu cred că avea fund. Dar de-a lungul găurii, până în capătul celălalt există o scândură, cu lăţimea de circa treizeci de centimetrii. Nu credeam că aveam curajul să traversez toată gaura pe ea. La naiba, celălalt capăt era aşa de departe!
Dar ştiam că trebuie să fac asta. M-am muşcat de buză şi am păşit încet înainte. Primul pas pe scândură nu a fost prea sigur. Am pus întâi un picior, să mă asigur că nu cade. Ei bine, ce puteam să spun... era destul de rezistentă. Dar eu nu ştiam când şi dacă avea să se rupă. Eram precum o pasăre. Braţele mele se aflau acum în lateral, pentru a-mi ţine echilibrul.
Cu fiecare pas pe care îl făceam eram şi mai atentă, deoarece cu cât mă îndepărtam mai mult de pământ, cu atât îmi era mai frică.
Nu aveam eu rău de înălţime, dar totuşi am încercat să nu mă uit în jos, spre gaura fără fund, ci înainte. Era ciudat pentru că mersesem ce mersesem şi nu mă înţepase şi nu mă durea nimic pe la picioare. Şi totuşi eram desculţă!
Iar spre fericirea mea, ajunsesem aproape la jumătatea scândurii lungi. Haide, încă puţin şi vei fi în siguranţă!, spunea mintea mea în continuu.
- Nu, nu, nuuuuuu!, am ţipat eu pentru că tocmai îmi pierdusem echilibrul şi mă balansam dintr-o parte într-alta.
Am încercat cu disperare să îmi recapăt controlul. Mâinile mele apucau de aer în zadar, în timp ce şoldul meu se balansa din stânga în dreapta. Din nou, a fost în zadar. Am căzut. Uite cum un strop de neatenţie te poate costa chiar viaţa. Vântul şuiera pe lângă mine în cădere. Senzaţia era îngrozitoare. Nu ştiam dacă hăul se va opri undeva.
Dar ceva se întâmpla. Nu mai cădeam. Nu mai îmi zbura aerul printre degete. Fâl, fâl, fâl...
Zburam! Ce frumos era sentimentul... de libertate! Slavă Domnului. Aveam din nou aripile mele albe şi mari. Am început să zbor euforică, învârtindu-mă prin aer.
Ajunsesem pe partea cealaltă. Dar nu şi pe pământ. Nu puteam să-mi fac aripile să dispară! Dădeam din picioare încercând să cad. Tot nimic. Şi simţeam că lipsea ceva. Ceva mic, dar care îmi trebuia neapărat. Atunci mi-a apărut chipul lui Paul în minte. Da, lipsea... el... demonul meu...
Mi-am deschis ochii şi am fost dezamăgită când am văzut că mă aflam tot în poieniţă, fără aripi şi singură. Dar am fost şocată să văd că mă aflam în partea opusă a poieniţei, pe jos. Stai puţin... eu... mă deplasasem? M-am uitat mai bine în jur şi am descoperit pe jos, lângă mine, o pană albă, şi puteam jura că aceasta provenea de la aripile mele. Adică eu chiar zburasem şi când îi simţisem lipsa lui Paul, aripile mele se retrăseseră?
Am dat să mă ridic de jos, dar deodată m-am simţit înconjurată de o căldură plăcută. Simţeam ceva pufos în jurul meu şi nu mai vedeam decât ceva negru în faţa ochilor.
- Măi, măi, măi, ce faci aici? se auzi o voce dulce şi prea cunoscută ca să nu o recunosc.
Când l-am auzit, genunchii mi s-au înmuiat şi am început să tremur. Era el! Venise după mine până aici... Fluturaşii au început să zboare în stomacul meu mic. Mi-am ridicat capul şi am văzut chipul perfect al lui Paul. Mă înconjura cu nişte aripi negre, lucioase, mai frumoase ca ale unui corb.
- Paul... tu...
Tu ce? Nu putusem termina propoziţia pentru că nu ştiam ce trebuia să spun.
- Ce ai zice să zburăm împreună puţin? mă întreba el blând.
- Păi... aş vrea, dar eu... nu... nu pot să-mi activez aripile când vreau! am răspuns dintr-o suflare.
- Cum nu? se interesa Paul.
- Pur şi simplu nu pot!
Dar chiar atunci Paul se apleca spre mine şi mă săruta. Era aşa dulce! Mai dulce ca mierea... Simţeam gustul lui. Acela după care mă topeam... Şi gata, nu mai puteam nici să gândesc coerent.
O durere surdă îmi străfulgera spatele. Aripile mele începuseră să iasă la iveală. Ce se întâmplă? Exact când deveneam din ce în ce mai confuză, el rupse sărutul şi se uita la mine cu un zâmbet fermecător şi de nedesluşit.
- Îţi dai seama, nu? zise el.
- Da... am şoptit eu. Eşti calea de a-mi recupera aripile.
- Exact.
Mă strânse protectiv la piept. Deci asta era. Dacă el era, şi aripile mele vor fi.
Mai aveam o zi şi eu nici măcar nu ştiam ce puteri aveam. Nici eu, nici Paul. Mă enerva tare mult situaţia. Eram înnebunită. Înnebunită la gândul a ceea ce se va întâmpla. La naiba, nu puteam găsi un înger care să vadă viitorul? Da, cum să nu.
- Hai, mai încercăm odată şi după mergem acasă, mă anunţa Paul venind spre mine şi dându-mi un sărut scurt şi dulce.
Mda, am exersat toată ziua şi niciun rezultat. Am încercat în toate felurile posibile să dobândim puţin din puterile noastre, dar nimic. Îmi venea să urlu. Şi chiar mă apucase o mică isterie după a zecea încercare. Dar Paul veni şi mă luă uşor în braţe, şoptindu-mi în ureche cuvinte liniştitoare. Într-adevăr, mă liniştise.
Bine. Gata. Ultima oară şi apoi vom merge acasă. Mi-am concentrat atenţia spre ceva pentru a suta oară cred. De data asta m-am uitat la un copac. Am aşteptat confirmarea lui Paul şi, după ce a dat afirmativ din cap am început.
Toate simţurile parcă îmi dispăruseră, în afară de văz. Nu vedeam decât lemnul copacului, căci acesta nu înverzise încă. După câteva minute de concentrare în care nici măcar nu ştiam ce fac, mi-am pierdut speranţa. Paul parcă mi-ar fi citit gândurile, căci ofta în semn de hai-s-o-lăsăm-baltă.
- Poate mâine, am găsit eu un gând prea optimist pentru starea în care ne aflam.
- Să sperăm, îmi zise el, după care am pornit spre casă.