Tăcerea sălii de așteptare era umplută doar de ticăiturile și bâzâiturile agasante ale aparatelor metalice, inerte.
Afrodita ocupa două scaune din plastic galben, extrem de incomode, fiind sfredelită de privirea ușor șocată a unei bunicuțe sfrijite. Bătea darabana pe spătarul plasticat, cu unghiile roase din carne, așteptându-şi mama.
La un moment dat, liniștea asurzitoare fu curmată de apariția unor noi personaje.
În sală intră o femeie înaltă, bine clădită, îmbrăcată într-o rochie ce înfățișa o explozie de culori și primăvară.
„Hm...Ăsta da optimism...", gândi Afrodita, ușor invidioasă.
Femeia se așeză chiar în fața ei, permițându-i astfel să o studieze în tihnă.
Avea capul înfășurat într-un turban roșu. Afroditei i-ar fi plăcut ca și mama ei să renunțe, uneori, la veșnicele baticuri bătrânicoase și deprimante și să încerce lucruri noi, cum ar fi un turban stilizat.
Femeia era frumoasă.
Chiar dacă fața albă și translucidă, asezonată cu cearcăne vineții și adânci îi trăda cancerul regăsit în trup, totuși femeia avea ceva...Avea ceva dulce, necunoscut, și totuși atât de cunoscut Afroditei. Să fi fost ochii verzi, pătrunzători? Buzele încă rozalii, ușor crăpate, ce murmurau ceva spre fetița ce o însoțea?
Pe când Afrodita își prăjea creierii încercând să își dea seama de unde naiba o cunoștea pe respectiva, atenția îi fu captată de ce vorbeau cele două.
—...și ar fi bine să stai și tu la tatăl tău o vreme. Uite. Fratele tău vine la mine. Ar trebui să faci același lucru, o să-l faci pe tati să se simtă special.
—Dar tu ai nevoie de mine, șopti fetița, cu un glas timorat.
—Când se întoarce Adam, vom vorbi, bine?...
Din nou, atenția Afroditei fu smulsă de la cele două, din cauza scârțâitului ușii de la salon. Mama ei ieși cu o figură vădit speriată. Când dădu cu ochii de Afrodita, încercă să pară liniștită și stăpână pe situație.
—Deci? întreabă, curioasă, Afrodita.
Mama ei o privi un moment. În ochii ei se putea citi indecizia. Părea că ducea o luptă interioară. Să îi spună Afroditei? Să nu îi spună...? Își drese cu greu glasul.
—Afrodita...
Tăcere. Dureroasă tăcere. Rău-prevestitoare tăcere.
Ce putea fi așa rău? Adică...Afrodita era conștientă că mama ei nu avea să iasă cu aripi din cabinetul ăla, complet vindecată, fără nicio urmă de cancer, dar totuși...
—Mi-au dat o lună.
Pământul începu, instantaneu, să se învârtă sub picioarele Afroditei.
„O lună. O lună."