(Ne) Clișeic

~ŞASE~

Leagănul scârțâia constant, sub suflul parcă ambițios al vântului de seară.

Afrodita ronțăia de zor un covrig uscat, pus cu grijă de mama sa în rucsac. Mama sa. Doar gândul la ea îi făcu pofta de mâncare să dispară subit. Aruncă ce mai rămăsese din covrig cât-colo, cu sete. Un cârd de porumbei înfometați se năpustiră asupra prăzii.

Afrodita tânjea după o viață de necuvântătoare, o viață lipsită de sentimente și secătuită de rațiune. O viață ușoară.

Lamentările sale interioare fură subit întrerupte de un tușit vădit intenționat.
Își întoarse privirea spre locul de unde provenea sunetul tocmai iscat.

La două bănci depărtare, o siluetă ședea de-a doua, cu o mapă cartonată în brațe.

Silueta aceea.
Da.
Da.
DA.

Afrodita surâse reținută spre băiatul cu ochi de smarald. El se ridică și, șovăielnic, începu a se apropia de banca pe care stătea Afrodita. Pe cât tipul se apropia mai mult, pe atât devenea fata mai crispată, fâstâcindu-se încontinuu.

—Bună, zise băiatul, cu o voce atât de cunoscută Afroditei.

—Salut, icni scurt și Afrodita, aproape înecându-se cu propria limbă, care, dintr-o dată, devenise mult prea grea.

Tipul îi observase comportamentul dubios şi surâse pe sub mustață.

—Am vrut să îți mulțumesc pentru căști, dar dormeai așa de frumos, că nu am putut să te trezesc.

Afrodita înghiți în sec.
„Eu...?! Să dorm frumos? Frumos?!"
Băiatul chicoti, vizibil amuzat de întreaga situație.

Afrodita, însă, nu era așa amuzată. Era, mai degrabă, înspăimântată. Nu se pricepea în arta vorbirii cu alte persoane, mai ales dacă acele alte persoane mai sunt și de sex opus.

—Cu...Cu plăcere, reuși, într-un sfârșit, să îngaime.

—Pff, ce uituc sunt. Am uitat să mă prezint. Eu sunt Adam, zise băiatul zâmbind, în timp ce îi întindea Afroditei o mână puternică, împodobită cu degete lungi și subțiri.

Afrodita se holbă un timp la mâna întinsă a băiatului, până când acesta, văzând că fata nu avea de gând să i-o strângă în secolul ăla, și-o retrase ușor stânjenit.

„Idioato. Idioato. I-DI-OA-TO."

—A...Afrodita. Eu sunt Afrodita.

Adam zâmbi triumfător.

—Un nume la fel de frumos ca și posesoarea lui, spuse el gingaș.

În momentul ăla, Afrodita își înșfăcă rucsacul în trombă și se cără de acolo, fără să scoată niciun cuvânt, fără să se uite înapoi. Iar Adam rămase pironit pe lemnul uscat al băncii, cu buzele întredeschise, pregătite să mai grăiască ceva. Dar nu mai aveau cui, căci Afrodita era deja în stradă, gonind spre...undeva.

Respirația îi era sacadată, iar chipul îi era plin de sudoare. Trânti ușa cu zgomot și se năpusti în hol, aruncându-şi tenișii cât colo.

Era aproape de casa scării, iar mama ei încă nu apăruse, ca să îi ceară vreo explicație.
„Perfect. Încă puțin...Câțiva pași...Așaaa..."

—Afrodita.

Vocea ce venea din prag o făcu să înghețe instantaneu. Se răsuci pe călcâie, luându-şi chipul indiferent, cu speranța că mama ei nu o va citi în profunzime, măcar de data aceea.

—Ce-ai?

Mda...Speranțe eșuate.

—N-am nimic.

Nataşa o privi încruntată, apărându-i o cută între sprâncenele abia vizibile.

—Minți.

Afrodita își puse o șuviță de păr după ureche și înghiți în sec.

—Pe bune, n-am nimic, continuă, coborându-şi privirea în pământ.

—Cred că după optsprezece ani ajungi să cunoști o persoană îndeajuns de mult încât să îți dai seama că are ceva pe suflet, zise Nataşa, oftând.

—N-am nimic.

Nataşa își dădu ochii peste cap exasperată, pufăind.

—Te mai întreb o dată, domnișoară. Ce ai?

Afrodita simți că îi explorează tâmplele.

—Ce am?! Vrei să știi ce am?! Am o mamă cu cancer, care moare peste câteva zile, trei frați de crescut, o casă de întreținut și cincizeci de kilograme de grăsime pe corpul ăsta tâmpit, ASTA AM! Și vrei să fiu binedispusă? Asta vrei? Tu te duci, pleci. Dar eu rămân aici, blocată în trupul ăsta oropsit. Lasă-mă în pace!

Afrodita urlă ultimele cuvinte printre lacrimi, urcând furioasă scările. Dădu buzna în cameră, încuind ușa în urma sa.

Se aruncă pe pat, producând un mini-cutremur în lumea figurinelor de la ouă cu surprize ce erau minuțios înșirate pe noptiera de deasupra patului.

Și începu să plângă.
Și să plângă.
Și să plângă.

Napoleon se cocoță în părul Afroditei, începând să i-l încâlcească chiar mai rău decât era deja. Aceasta îl apucă cu o mână și îl privi în ochi.

—Tu ești singurul care nu mă judecă. Tu mă iubești așa grasă cum sunt, nu?

Hamsterul o privi cu ochii lui sticloşi, plini de sinceritate animală.

—Știu că , dacă ai vorbi, ai spune că nu, dar lasă-mă să-mi fac iluzii.

Hamsterul continuă să o privească fix. Prea fix. Neobișnuit de fix.

Și hohotele de plâns reveniră.

Afrodita deveni agitată, nervoasă, și începu să lovească perna, obiectele de pe noptieră, peretele.

Lovea cu pumnul tot ce prindea.

Până ce se trezi la realitate.

Realitatea...Veni dureroasă ca o lovitură în maxilar. Uitase complet de vietatea din pumnul ei, în accesul de furie. Deschise temătoare mâna, fiind înfiorată de ce ar fi putut vedea.

Napoleon abia dacă mai respira.

Pieptul i se ridica ușor, din ce în ce mai încet. Și mai încet. Și mai încet...Până la deloc. Afrodita nu putea face nicio mișcare. Doar stătea și privea ghemotocul de blană castanie ce pierea în propria palma.

Închise ochii, strângându-i, într-o zadarnică încercare de a-şi opri lacrimile acide.

„Ce am făcut...?!"

În următoarele momente, din camera Afroditei începură să răsune niște răcnete animalice, greu de deslușit. Pe parcurs, tot ce se mai auze era „eu sunt cancerul."