(Ne) Clișeic

~ZECE~

Scârțâitul treptelor sub pașii Afroditei îi dădură de gol sosirea, astfel că cei trei frați și mama sa își încheiară subit discuția când aceasta intră în bucătărie,dimineața următoare.

— 'Neața,monștrilor. Și...'neața și ție, mamă.

Nataşa o privi atentă. O studie din cap până în picioare, cu privirea ei atoateştiutoare de mamă. Se putea observa de la o poștă că în creierul ei s-au pus în mișcare niște rotițe și și-a dat seama că se întâmplase ceva cu fiica ei, dar, din respect pentru intimitatea feminină, așteptă ca cei trei pungași să se care în treaba lor, ca să înceapă discuția.

—Varsă tot.

Afrodita încercă să își păstreze atitudinea rece și impenetrabilă, în speranța că va scăpa de dat explicații kilometrice de data aceea.

—Nu știu la ce te referi.

Nataşa își dădu ochii peste cap.

—Nu știu de ce mă faci nevoită să depun atâta efort de fiecare dată când încerc să mă interesez de starea ta emoțională. Spune-mi tot, Afrodita.

"Oh, nu. Știu ce încerci să faci. Încerci să mă faci pe mine să par aia rea", gândi Afrodita.

Era pe cale să îi trântească o replică acidă și să se care cât mai repede de acolo, dar atunci își aminti...

"Pentru mama...? Nimic nu e prea mult." Își aminti modul cum o spusese. Își aminti admirația din glasul lui la rostirea cuvântului "mama". Își aminti sclipirea din ochii lui frumoși când vorbea despre cea care i-a dat viață. Își aminti de sacrificiul pe care el era dispus să îl facă, doar ca mama lui să moară împlinită. Își aminti de el.

Și luă o hotărâre.

—Mamă. Uite ce e. Știu că situația dintre noi nu a fost roz în ultima vreme, dar eu pun aceste întâmplări pe seama minții mele în prag de nebunie. În fine. Ce pretenții ai, când știu că urmează să devin orfană?

Mama ei deschise gura, vrând să spună ceva, dar Afrodita o opri, făcându-i un semn expeditiv cu mâna.

—Lasă-mă să termin, dup-aia poți să zici ce vrei. Deci. Știu că au mai rămas maxim trei săptămâni în care vei mai fi aici, și...Și, Doamne! Nici nu știi cât mi-e de greu să mă obișnuiesc cu asta! Dar vreau...Vreau ca aceste săptămâni rămase să fie cele mai frumoase săptămâni din întreaga ta viață! Vreau să fii fericită, cu orice preț! Vreau să știu că ai murit împăcată!

Nataşa zâmbea. Zâmbea în adevăratul sens al cuvântului. Zâmbea cu gura. Zâmbea cu ochii. Zâmbea cu sufletul. Zâmbea cu toată ființa ei, emana zâmbet. Se întinse peste masă și o strânse pe Afrodita, tare, la piept. Mai tare decât o strânsese vreodată. Ca și cum ar fi fost ultima dată.

Într-un sfârșit, se desprinse din îmbrățișare.  Afrodita dădu să iese din bucătărie.

—Să nu crezi că nu îmi vei spune cine e tipul, până la urmă, îi strigă mama ei, lustruind un pahar.

Afrodita se răsuci pe călcâie, șocată.
"Ce nai..."

—Mamă, de ce crezi că ar exista un tip?

—Oi avea eu cancer, dar nasul și ochii încă funcționează cum trebuie. Tricoul îți miroase a parfum străin. Și îți strălucesc ochii. Așa cum îmi străluceau mie când l-am cunoscut pe taică-tu.

Afrodita se retrase subtil din bucătărie, cu gura lățită într-un zâmbet. În timp ce își mirosea tricoul rânjind, strigă către mama ei: