machiavellian | seria Madness (part. IV)

Capitolul zece

Cu o față blazată și blesteme venind pe buze, m-am apropiat de ușa din față. M-am trezit cu vreo două minute mai devreme, așa că nu puteam spune că am mintea limpede. Ei bine, "ridică-te" era un cuvânt destul de potrivit, decât să fiu târâtă brutal din pat de cineva care părea că vrea să rupă ușa.

Nici măcar nu am fost surprinsă că după ce am deschis ușa am văzut chipul colegului meu de școală izbucnind de satisfacție.

- Seán Kyung Mayfield tocmai a onorat casa cu prezența lui!

Am tresărit când l-am auzit pe băiat strigând. Cu un zâmbet larg, și-a aruncat bucuros mâinile în aer. Nu i-am răspuns o clipă lungă, dar zâmbetul lui nu a scăzut nici măcar un pic.

În cele din urmă m-am rezemat pe călcâie și m-am uitat la ceasul de perete de lângă ușa din hol. Am clipit pentru a-mi clarifica vederea și aproape am gemut.

- Seán, e nouă fără un sfert! am plâns, devastată. Ce cauți aici în zorii zilei?

- Momentan aștept să mă lase să intru o cățea adormită în casa ei. a răspuns el sarcastic, ridicând o sprânceană. Și cățea aia ar putea fi mai drăguță.

Mi-am dat ochii peste cap, dar ascultător l-am lăsat să intre. Nici măcar nu am avut timp să închid ușa înainte ca Seán să mă zdrobească într-o îmbrățișare de urs. Am gemut încet, dar sunetul era înăbușit de trunchiul lui. 

- Așa e mai bine. a răspuns el mulțumit. E atât de copleșitor aici. Abia am găsit cartierul.

- Da, știu.

- Unde e Asher? a întrebat Seán, cu adevărat curios

- Ei bine, din moment ce soarele abia de răsare, probabil că se rostogolește în pat. Acum că am făcut schimb de plăcere, ai vrea să îmi spui ce cauți aici? La nouă? Duminică? Când ar trebui să dormi până la prânz?

- Nu ești credincioasă. mi-a amintit el zâmbind cu răutate

Am reținut comentariul care era pe vârful limbii.

- Seán. l-am avertizat, iar el și-a ridicat mâinile defensiv. În ochii lui încă mai era o scânteie de amuzament și satisfacție.

- Ieri, la barul lui Cyrus, tu ai spus că nu te-am vizitat. mi-a amintit el. Și ți-am promis că nu vei scăpa de mine azi. Iată-mă aici.

M-am gândit la ziua anterioară și mi-a luat câteva secunde să îmi dau seama că așa a fost într-adevăr. Mi-a scăpat mintea, dar aveam o scuză bună. Sâmbăta a fost dificilă, iar sfârșitul întâlnirii noastre de la bar s-a dovedit a fi... derutant.

Am clătinat repede din cap, încercând să alung aceste gânduri.

- Nu toci niciodată cuvintele, nu-i așa? am întrebat, dându-i un cot ușor în lateral pentru a rupe tensiunea

El a chicotit în acel mod amuzant al lui care suna ca o hiena cu astm, și care de obicei mă amuza mai mult decât glumele lui.

- În mare parte da. a confirmat el. Dacă nu este vorba despre dietă. Atunci situația se schimbă.

Am izbucnit în râs și l-am invitat în casă. Arăta diferit față de întâlnirile noastre anterioare, pentru că nu purta costum, ci doar blugi lejeri și un hanorac roșu. În asta mi-a amintit din nou de acel băiat drăguț din liceu de care mi-am amintit. Arăta grozav, iar Mayfield, datorită încrederii sale ucigașe în sine, arăta grozav chiar și într-un sac de cartofi.

-Seán, știi... mă bucur că ești aici. Dar trebuia să vii la nouă?

Am adormit după ora patru și tot nu am dormit bine. Înainte să adorm, m-am zvârcolit și m-am întors în pat câteva zeci de minute pentru că mă chinuiau gânduri despre seara precedentă.

Mayfield încă sclipi din dinții albi și se legăna pe călcâie ca un copil.

- M-am gândit că putem lua micul dejun împreună. a spus el în cele din urmă

- Seán, de obicei iau micul dejun după douăsprezece. am gemut

Nu aveam cum să scap de el chiar dacă aș fi vrut. La urma urmei, aveam de-a face cu Seán Mayfield. A fost mai ușor să scap de roiul de viespi și m-am bucurat să îl văd.

- Este ceva progres. și-a aruncat brațele în sus. A fost o vreme când nu îl mâncai deloc și te duceai direct la cină.

Am zâmbit blând.

- Atunci vreau ouă prăjite. am oftat, capitulând. Vino.

Zâmbetul lui Seán a devenit și mai mare. L-am auzit pe băiat chiar în spatele meu pe hol.

- Deci spune-mi de ce ai apărut atât de devreme? am întrebat când eram în bucătărie

M-am întors cu fața la el. Se uită în jurul casei cu un zâmbet, la fel cum făcuse Dakota cu două zile în urmă. Avea și el multe amintiri despre acest loc.

- Ți-am spus că stau cu mătușa și unchiul meu. începu el. La sora mamei mele. E în regulă, dar încerc să nu stau prea mult acolo. În plus, toți se trezesc la șase, chiar și duminica, așa că mă implic și eu.

- Te-ai trezit la șase? am întrebat neîncrezătoare. Mi-a fost greu să îmi imaginez că cineva îl poate scoate din pat înainte de douăsprezece.

S-a strâmbat de parcă tocmai aș fi spus ceva care l-ar supăra profund.

- Eşti nebună? bufni el. M-am trezit acum douăzeci de minute și de îndată ce am aflat că la micul dejun este supă de linte, am decis să vin imediat la tine.

Acum eu am ridicat o sprânceană, privindu-l cu o expresie asemănătoare cu cea cu care mă privea.

- Deci ai venit aici ca să scapi de linte? am întrebat sec

- Te așteptai la ceva diferit? răspunse el serios, dar nu putea ascunde sclipirea care strălucea în ochii lui aurii

O secundă mai târziu a capitulat și a zâmbit larg. Nu m-am putut abține să nu ridic colțurile gurii, clătinând din cap.

- Să trecem la treabă. Mi-e foame ca unui lup. pentru a-și confirma cuvintele, și-a pus mâinile pe burta lui subțire. Întotdeauna i-am invidiat metabolismul, a mâncat cât trei și nu s-a îngrășat. Dar unde este Holland Campbell?

- Este plecată din oraș pentru câteva zile cu Gideon. Se întoarce curând. Poți începe să gătești și eu mă duc să mă pregătesc.

- Ar trebui. adăugă el agresiv, apropiindu-se de aparatul de cafea. Arăți ca o mătură.

Fără să mă gândesc, l-am împușcat în ceafă cu mâna deschisă, făcându-l să se dubleze. Am zâmbit pentru că el urase asta încă din școala elementară și nimic nu se schimbase.

În cele din urmă, m-am îndreptat către scări. Cred că duminica asta mi s-a potrivit.

Nu am vrut să recunosc cu voce tare, dar Seán avea dreptate. Arătam ca o mătură cu un coc dezordonat și o față umflată. Mi-a luat cincisprezece minute să mă aranjez. Mi-am pieptănat părul, m-am spălat pe dinți și mi-am stropit cu apă rece pe față. Mi-am schimbat pijamalele în trening gri și un hanorac vișiniu.

M-am întors la Seán într-o dispoziție mult mai bună. În timp ce am intrat în bucătărie, el stătea cu spatele la mine, gătind ceva la tejghea, așa că am profitat de ocazie să sar la el cu respirația ținută și să îl ciupesc de părțile laterale. Băiatul sări pe loc, țipând cu două octave mai sus și s-a întors imediat înspre mine cu un cuțit și o lingură în mâini.

Am zâmbit obraznic în timp ce el se uita la mine.

- La naiba, foarte amuzant. strigă el nervos. Știi că aș fi putut să te înjunghii? a întrebat el, înființându-mi un cuțit în față

Mi-am dat ochii peste cap.

- Seán, nici măcar nu poți ucide o muscă. am pufnit eu

- Vrei să pariezi? a amenințat el, iar eu nu am putut reacționa la asta decât cu un zâmbet milostiv

Împreună am început să pregătim masa. Seán a tăiat pâinea și legumele, iar eu am întins sandvișurile și am prăjit ouăle. Am avut o scurtă conversație despre ceea ce făcuse când a venit în Beverly Hills și a rămas cu mătușa și unchiul său. Nu era nimic interesant în asta, dar am ascultat de bunăvoie, punând întrebări din când în când, pentru că îmi era teribil de dor de vorbăria lui.

- Ce zici de mama ta? am întrebat eu curioasă

- E bine. răspunse el laconic, iar sunetele aparatului de cafea s-au amestecat cu sfârâitul ouălor. E încă în studio. Trebuie să fie târâtă de acolo cu forța, ca să poată măcar să mănânce. Nu am văzut-o niciodată atât de concentrată și implicată, deși știi cât de mult își iubește meseria. se gândi el o clipă. Cred că Parisul are acest efect asupra ei. El iubește acel oraș. Se bucură că a plecat. Acum simte că Beverly Hills a restricționat-o și că a locuit aici din cauza tatălui meu.

- Cum a reacționat când te-ai întors aici?

- Per total, nimic. I-am spus că am niște treburi de care să mă ocup. Știi, Dorian m-a adus aici pentru că sunt niște treburi neterminate cu tatăl meu. Era atât de absorbită de Paris încât nu punea la îndoială nimic.

- Ești îndrăgostit de orașul iubirii? am întrebat

Seán era singura persoană din haita din Beverly Hills cu care o aveam contact, așa că știam ceva despre unele lucruri. De exemplu, despre cât de mult îi plăcea universitatea lui și despre faptul că locuia într-un conac mare de lângă Paris împreună cu mama sa, deși avea în plan să se mute într-un mic apartament din centru și să devină încet independent. De câte ori vorbeam cu el, era mereu atât de fericit. Așa că am jucat și eu fericită, pentru că nu puteam să îi omor entuziasmul.

- Nu am crezut niciodată că Europa este atât de interesantă. a început el. Franța... atât de multe culturi diferite acolo. Îmi place să îl privesc. Știi, înainte, credeam că nu mă voi simți niciodată atât de confortabil în afara Beverly Hills. Și Parisul este minunat.

- Dar? am întrebat, pentru că nu am auzit în vocea lui certitudinea pe care obișnuia să spună despre asta

Nu mi-a răspuns o clipă, așa că m-am încruntat și m-am uitat la el. Ochii lui s-au estompat ușor, dar zâmbetul încă stăruia pe buzele lui roz. Doar că și el era trist.

- Dar în California muzica sună cumva mai frumos.

Nu i-am răspuns, doar m-am uitat lung în ochii lui. Am înțeles. Pentru el, muzica a cântat mai frumos, iar pentru mine, stelele străluceau mai puternic.

Dar a fost doar un sentiment, nimic mai mult.

M-am forțat să zâmbesc, apoi m-am întors să pun ouăle pe o farfurie. Era o atmosferă ciudată în bucătărie, dar Seán nu a lăsat-o să se așeze mult timp, așa că un minut mai târziu discutam din nou fără griji despre diverse subiecte. Mi-a povestit despre prietenii lui, universități, viața studențească. Despre diverse prostii și lucruri importante.

- Te-ai gândit puțin la toate acestea? a spus el la un moment dat când stăteam la insula bucătăriei și serveam micul dejun

- La ce? am întrebat cu gura plină, iar el a izbucnit în râs, sorbind din cafea

- Ei bine, știi tu. Despre toată chestia cu Dorian.

Simțeam nevoia de a scuipa mâncarea din gură înapoi în farfurie. Dar știam că ar fi prea mult, așa că am înghițit cu greu. Roșia mi-a alunecat de pe vârful sandvișului pe pantaloni. Am înjurat în liniște și Seán mi-a dat un șervețel.

- Sincer? am început, concentrându-mă mai mult pe ștergerea petei decât pe ochii lui care se holbează la mine. Poate că e o prostie, dar încerc să nu mă gândesc la asta mai des decât mă gândesc la asta.

Am aruncat șervețelul mototolit pe blat și m-am uitat la sandvișul pe jumătate mâncat cu reticență. Cred că mi-a pierit pofta de mâncare. Aveam senzația că în orice moment Mayfield va începe să pună întrebări mai specifice, care nu mă deranjează deloc.

- Știu că facem toate astea dintr-un motiv. am început cu vocea epuizată de emoție. De aceea suntem din nou aici. Chiar dacă asta e al naibii de ciudat și nu am încredere în acest om... Nu m-aș ierta dacă nu aș încerca să aflu adevărul.

- Chiar crezi că Holland nu este mama ta biologică?

Aceasta era exact întrebarea de care mă temeam. Doar auzindu-l spunând asta cu voce tare mi-a făcut părul să se ridice pe ceafă. Am încercat să evit acest subiect, pentru că eram o lașă.

Am respirat încet, numărând până la zece în cap. Seán mă cunoștea mai bine decât mă cunoșteam eu. Poate să vărs boabele nu a fost o idee atât de rea? Am dat din cap și am lăsat aceste gânduri teribile să se reverse din adâncul minții mele.

- La început am fost convinsă că este imposibil, dar după toate aceste dovezi... am început eu liniștit. E mama noastră. A fost și va rămâne mereu așa. De aceea nu știu de ce fac asta. Nu ar trebui să continui, dar toate aceste informații de la Dorian... dacă Holland a mințit toată viața, trebuie să știu de ce. Și de ce toată familia mea a mințit cu ea. După ce îmi voi confirma aceste lucruri, eu și Asher o vom înfrunta. Doar că avem nevoie de dovezi clare pentru ca ea să nu ne mai poată minți.

Acest lucru m-a speriat mai mult decât Dorian, Brooke și Reaper împreună. Nu erau nimic în comparație cu gândul arzător pe care încercam să îl neg, că toată viața mea fusese o minciună. Și dacă a fost, a ridicat mai multe întrebări...

Deci cine este mama noastră biologică?

Am simțit că sandvișul pe care îl mâncasem mai devreme mi se repezi în gât.

- Știu că poate ar trebui să o las, dar trebuie să știu. am oftat, apoi mi-am lăsat capul. Sunt o nenorocită.

Am râs în interior la acea declarație.

- Nu ești, Blake. răspunse el imediat. Tu și Asher aveți cel mai rău caz. Este vorba despre mama ta și identitatea ta... nici nu poți spune că nu ai dreptul să te simți așa. Ar trebui să te simți așa pentru că este pur și simplu nenorocit!

Nu știam dacă a fost alegerea lui de cuvinte sau isteria din vocea lui, dar buza mi-a tremurat. Deodată i-am simțit degetele strângându-se în jurul mâinii mele. În acel moment, nu mi-am dorit nimic mai mult decât să mă simt ca acum patru ani. Am vrut ca această atingere să mă facă să mă simt mai ușoară.

Dar nu mai aveam șaptesprezece ani, așa că această apropiere nu m-a făcut decât să mă încordez de stres și să îmi urce bila în gât. Mi-a venit să vomit și a trebuit să scap cât mai repede posibil.

- Totul va fi bine, Blake. aproape a șoptit. Vom reuși. Noi toți.

Dar tot ce puteam să mă gândesc a fost că voiam să mă lase să plec.

Am dat din cap. Seán mi-a zâmbit cald și apoi s-a întors la micul dejun, iar eu am răsuflat ușurată. Mi-am pus repede mâinile sub coapse ca să nu mă mai atingă.

Mayfield părea că vrea să schimbe subiectul pentru că a început să mormăie că mătușa lui îl face să mănânce sparanghel și ura sparanghelul.

- A fost frumos ieri. spuse el brusc, scăpându-mă din transă. Păcat că nu va dura mult.

Aproape că m-am înecat cu sandvișul meu. Băiatul mă privea cu coada ochiului în timp ce eu mă uitam fără emoție la farfuria mea.

- Da. am mormăit, încercând să îmi păstrez vocea să sune neutră.

- Nu ai spus că o cunoști pe Juliet. spuse el încet, de parcă ar fi încercat să cerceteze zona

Sunetul acelui nume m-a făcut să îmi pierd din nou apetitul pentru acel blestemat de sandvici. Mi-am dres glasul, ridicând din umeri cu o față goală.

- Nici tu nu ai spus că o cunoști. am lovit mingea

Comentariul meu l-a făcut să se simtă ușor jenat și a privit în jos. M-am gândit la asta pentru că nu era intenția mea, nu voiam să îl învinovățesc pentru nimic.

Aș putea ucide entuziasmul oricui.

- Mă simt prost acum. Ar fi trebuit să îți spun. mormăi el confuz

- Seán, asta e treaba lor. am spus eu încrezătoare. Bine că nu mi-ai spus. Nu aș merita vreun tratament special, Doamne. Nu ne-am văzut de patru ani, fiecare dintre noi a mers pe căi separate și fiecare dintre noi are dreptul să își aranjeze viața în felul său. Sigur, Kane va fi întotdeauna important pentru mine din cauza trecutului nostru, dar este doar trecutul. Acum nu avem nimic în comun, cu excepția cazului cu Dorian.

Din fericire, Seán a decis să nu comenteze.

- Da, dar mă simt prost pentru că știam că sunt împreună din momentul în care s-au unit. a mormăit atât de încet încât abia l-am auzit. Deci de vreo trei ani.

Aceasta a fost o surpriză pentru mine, deoarece nu scosese un cuvânt în toate conversațiile noastre în timp ce eram în New Jersey.

- Seán. mi-am dres glasul. Nu ai de ce să fii supărat. l-am asigurat, dar vocea mea a devenit și mai nepasională decât înainte

- Am cunoscut-o când m-am întors de la Paris la ceva timp după ce m-am mutat acolo. Am venit în Beverly Hills cu mama pentru a ne vizita familia. a continuat el, deși chiar nu voiam să continui acest subiect

Aveam de gând să îi spun că nu trebuie să se explice, dar nu mă lăsa să vorbesc.

- Cumva s-a întâmplat ca Raven și Sterling să fie și ei aici. Xander nu mai locuia aici, iar Edward era student. Cu toții am programat o întâlnire la barul lui Cyrus ca de obicei și... Kane a venit cu Juliet. mormăi el. Ceilalți știau deja despre ei, dar a fost un șoc pentru mine când s-a prezentat drept iubita lui.

Iubita lui.

- Era foarte drăguță. De fapt, încă este. Un pitic atât de vesel. mormăi el, nici amuzat, nici cu afecțiune. Arătau frumos împreună și Kane părea mulțumit de felul în care a ieșit. Cel puțin asta a fost impresia mea. Știi, era încă Ward, dar nu era la fel de morocănos ca înainte. Mi-am dat seama imediat că ea nu știa nimic. Despre trecutul vostru sau despre tine. Kane nu i-a spus nimic, așa că am acceptat pentru că nu era treaba mea. Și a fost în regulă, dar tot m-a surprins.

- De ce? am întrebat, încruntată. Kane merită fericire, iar dacă ea i-o oferă, de ce este toată lumea atât de surprinsă?

Seán a înghițit în sec, deși a încercat să nu mă lase să observ, am simțit că era încordat. Deci a fost ceva ce nu mi-a spus.

S-a uitat în jos la farfuria lui, stânjenit, în timp ce eu i-am privit nasul drept cu o expresie indiferentă. În cele din urmă și-a dres glasul din nou.

- Nu suntem surprinși că este fericit. începu el încet. Ce a fost șocant a fost că a avut încredere în cineva după multă vreme. Și a fost de fapt cineva... întâmplător.

Poate că exageram, dar simțeam că nu îmi spunea tot adevărul. Totuși, am vrut să îl ajut pentru că chiar nu aveam chef de subiect, așa că mi-am pus un zâmbet vesel pe buze. Ca întotdeauna, a ieșit

- E adevărat, dar toată lumea se schimbă. am comentat cu o voce artificial fără griji. Și în plus, Juliet este drăguță. Foarte frumoasă.

De câte ori am spus deja asta?

- Da. mormăi Seán lent

Am ridicat din sprâncene pentru că atunci când am spus asta despre această fată, toată lumea a fost de acord cu mine. Doar că a fost întotdeauna ciudat.

- Dar? am întrebat

- Da, e drăguță și tot... Nu o cunosc așa de bine. Am văzut-o doar de câteva ori și nu am vorbit prea mult. Pare cu adevărat drăguță. Se pare că nu ar răni nici o muscă... Toată lumea o place. La urma urmei, este o persoană atât de fericită, dar... s-a oprit și l-am privit urgent

- Dar? am repetat întrebarea

A oftat și mi-a aruncat o privire obosită.

- Haide, nu îmi spune că nu e puțin proastă.

Aș minți dacă aș spune că cuvintele lui nu m-ar surprinde. Știu că Seán este direct, dar nu credeam că este atât de direct.

Băiatul, văzând reacția mea, și-a ridicat rapid mâinile într-un gest de apărare și a început din nou să vorbească.

- Știi că nu îmi place să judec oamenii. Nu vreau să vorbesc de rău despre ea, pentru că nu o cunosc atât de bine, dar aceste câteva ori au fost suficiente pentru a... gemu el martiric. Nu vreau să mă gândesc la ea așa, dar se întâmplă de la sine. Da, e drăguță. Da, ea nu înseamnă niciodată nimic rău pentru nimeni și încearcă să fie drăguță cu toată lumea, iar toți ceilalți o iubesc, dar pur și simplu... pare atât de copilăresc de naivă și... ei bine, doar proastă. Îmi place de ea și nu mi-a făcut niciodată nimic rău, dar de fiecare dată când vorbesc cu ea, simt că vorbesc cu o fată care trăiește în propriul basm, departe de realitate, și vede totul în culori strălucitoare. Da, avem nevoie de optimiști, știm cu toții acea vorbă de rahat, dar uneori devine enervant. În plus, este atât de incredibil de năzdrăvană și vrea să știe totul. Trebuie să îi răspunzi și să îi explici. Se pare că pur și simplu nu a ghicit nimic și nu a observat nimic. Ca și cum ea nu ar putea vedea realitatea cu zâmbetul ei fericit și cu ochelarii roz. el și-a scăpat cuvintele atât de repede încât unele părți din afirmația lui nu au fost foarte de înțeles pentru mine și chiar s-a pierdut puțin după aer

Oh, a fost cu adevărat... uimitor și nu prea știam cum să reacționez, așa că m-am uitat în gol la fața lui.

Mayfield a gemut când a văzut suspendarea mea și apoi a început să sape în ouăle lui prăjite cu furculița.

- De fapt, știi ce? s-a încruntat. Uită. Spun prostii, nu o cunosc. Poate că are un doctorat în medicină, știe latină și limbajul semnelor și pleacă în Africa în vacanță pentru a ajuta copiii din zonă. Nu am dreptul să o judec.

Îmi doream foarte mult să se înșele cu această fată, dar adevărul era că, deși abia o cunoșteam, am fost de acord cu el. Părea drăguță, dar în timpul conversației noastre la bar ea a întrebat despre toate, nu ne-a văzut confuzia și nu a simțit că atmosfera era tensionată... Seán a grăit adevărul: era necunoscătoare și năzdrăvană.

Nu voiam să par o cățea. Am clătinat ușor din cap, simțind că îmi amorțea gâtul.

- Cât de groaznică voi fi dacă sunt de acord cu tine? am întrebat

Seán s-a uitat la mine surprins.

- Doamne, mi s-a luat o piatră din inimă. a răsuflat ușurat, punându-şi o mâna pe piept. Credeam că sunt singurul care era groaznică.

I-am lovit umărul, dar colțurile gurii mi s-au întors. Seán, mult mai relaxat, clătină din cap, luând o gură de cafea.

- Dar dacă Kane este cu ea, înseamnă că are ceva.

- Poate că da, cred că suntem singurii care avem prejudecăți. Restul par să o iubească.

M-am strâmbat ușor. Atunci lasă-i să o iubească.

- Asta e bine. La urma urmei, e iubita lui Ward. am răspuns eu sufocată, păstrând o față dreaptă

- Logodnică. m-a corectat Mayfield

L-am ignorat pentru că mi-am amintit deodată ceva.

- Hei, știai că Ward locuiește cu fratele lui? am întrebat și Seán dădu din cap

- Da, a mers să îl vadă la scurt timp după ce ai plecat. el a spus. L-am văzut o dată acum câțiva ani. Ei locuiesc împreună la Kane. Părea drăguț, dar puțin timid.

M-am întrebat dacă îl voi întâlni vreodată, dar m-am certat repede pentru acele gânduri. De ce să întâlnesc pe cineva din familia lui?

Am terminat masa fără să îl menționăm din nou pe Ward. Nu prea am vrut să discut despre el, așa că când am terminat de mâncat, au început să curățăm vasele. Puțin panicată, m-am uitat înspre unul dintre sertarele în care erau ascunse medicamentele mele, iar Seán, neștiind nimic, punea vase în mașina de spălat vase. Mi-am muşcat buza de jos, gândindu-mă cum să fac ca să nu le observe. La urma urmei, nu au fost doar pastile de vitamine.

Mi-am dres glasul, făcând o față neutră.

- Mergi sus și iei telefonul meu? l-am întrebat pe băiat. E pe noptieră. O să pun apă pentru ceai.

- Ți-e lene să faci mișcare? întrebă el agresiv, dar ascultător a început să își șteargă mâinile pe o cârpă

Mi-am dat ochii peste cap.

- Știu că vrei să îmi vezi camera. am răspuns inteligent

Seán a râs și a pornit către scări. M-am uitat la el peste umăr.

- Îi voi da lui Asher un semnal de trezire frumos.

L-am privit cu atenție când urca scările și când mi-am dat seama că era deja sus, m-am dus repede la sertar. Erau doar droguri în el, majoritatea ale mele. Le-am scos pe cele potrivite, le-am băgat în gură și le-am băut cu apă. Am reușit să ascund toate cutiile și, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, am pornit fierbătorul electric.

Când Seán s-a întors, încărcam restul vaselor murdare în mașina de spălat vase.

- Probabil că fratele tău se va ridica pe piciorul stâng astăzi! strigă el cântă

Mi-a ținut telefonul în mâna lui întinsă.

- Mulțumesc. am răspuns și mi-am pus telefonul deoparte zâmbind

- Ai putea pune acele haine în dulap. E teribil de gol acolo.

- Nu este necesar. am răspuns cu răceală. Oricum, stăm aici doar o vreme.

Ne-am mutat în sufragerie. Am deschis televizorul și ne-am așezat pe canapea, vorbind despre munca prietenului meu. A lucrat în weekend la un club celebru din Paris ca DJ.

După vreo duzină de minute, Asher a coborât scările în trening negru și un tricou lat. Arăta drăguț cu părul dezordonat, dar expresia lui acră nu se potrivea cu imaginea. Căscă tare, aruncându-i lui Seán o privire reticentă.

- Într-o zi, cineva te va ucide pentru talentul tău înnăscut de a trezi oamenii. a mormăit el

- Era timpul să te trezești! Păcat într-o zi atât de frumoasă să dormi. spuse Mayfield

Probabil că fratele meu nu era bine dispus, pentru că s-a oprit o clipă, a luat o pernă de pe fotoliu și apoi a aruncat-o în Seán cu o forță considerabilă. Nu a avut timp să se apere, așa că a fost lovit direct în față. Ceașca de ceai din mâna lui s-a înclinat și o parte din băutura caldă s-a vărsat pe blugii băiatului.

Asher stătea mulțumit pe cealaltă canapea, însoțit de blestemele blânde ale lui Mayfield.

- Păcat că ceaiul nu era fierbinte. a spus fratele meu

Încercam să mă concentrez asupra programului TV când Seán a fluierat brusc, după ce a examinat antebrațele expuse ale lui Asher.

- Nu știam că îți plac tatuajele. Sunt destul de bune.

- Mulțumesc. spuse Asher

Apoi Mayfield s-a uitat la mine.

- Și tu când îți vei face unul, hmm? întrebă el ridicând o sprânceană

Mi-am păstrat calmul și nici nu am tresărit. Doar puțini oameni știau că există un anumit desen permanent pe coastele mele...

- Nu sunt pentru mine. am răspuns evaziv, schimbând canalele plictisită

Din fericire, fratele meu m-a salvat de necaz.

- Astăzi ce facem?

Am ridicat din umeri, deloc interesat.

Am părăsit conversația din nou în timp ce Seán și Asher discutau despre tatuajele fratelui meu. M-am întrebat dacă am făcut o greșeală petrecând mai întâi timp cu Dakota și apoi cu Seán. Știam că nu mă pot atașa din nou. Pentru binele meu, ar fi trebuit să mă ocup de Dorian și să mă întorc acasă.

Chiar dacă gândul la asta m-a făcut să mă simt ciudat de inconfortabil. Mi-am strâns maxilarul și apoi m-am uitat la Seán. Am decis să intervin pentru a-mi ține mintea ocupată cu altceva decât aceste gânduri neplăcute.

- Hei, Seán. am grăit și băiatul s-a uitat la mine. Ce mai spui despre tine și Xander?

După întrebarea mea, zâmbetul i-a dispărut de pe față și a fost înlocuit cu o grimasă ciudată... probabil de jenă. Rușinat, se uită la ceașca de ceai și urechile i se înroșiră.

- De unde această întrebare? a întrebat el, cu vocea ceva mai stridentă decât înainte

- Păreai rușinat în preajma lui la bar ieri.

Tot ce trebuia să facă Finley era să se uite la Seán și el deveni roșu ca un bujor, ceea ce nu semăna cu el. Băiatul ăsta obișnuia să nu știe ce este rușinea, mai ales când era vorba de băieți drăguți. Uneori reacționa chiar mai puternic faţă de Xander decât în ​​urmă cu patru ani.

- Nu a fost așa. s-a apărat. Nu l-am mai văzut de câțiva ani pe tipul ăsta, dar îmi zâmbește ciudat și este atât de rafinat cu paltoanele, cu muletele lui și umerii largi! Sunt atât de iritat de încrederea în sine și nonșalanța lui și... și... și tot! Habar nu am despre ce vorbește, vreau doar să se oprească! Mă înnebunește!

L-am privit șocată cum se liniștea încet după explozia bruscă. Oh, mă așteptam la o reacție emoțională, dar nu atât de bruscă și violentă. Din anumite motive, îmi venea să râd, dar l-am suprimat ca să nu îl supăr și mai tare. A fost atât de amuzant în tot jocul „îl urăsc pe Xander" Bărbatul frumos cu ochi verzi părea a fi prima persoană care l-a făcut pe Mayfield să își piardă încrederea, iar Finley părea să știe asta și îl încuraja.

Asher nu a fost la fel de înțelegător ca mine pentru că a început să chicotească încet. Seán, unul dintre ochii lui tremurând deja, aproape că l-a ucis cu o privire. Din această cauză, a trebuit să îmi acopăr și pufnitul cu un atac de tuse fals.

- Ce e atât de amuzant pentru tine, Asher? șuieră Mayfield printre dinții strânși

- Acum patru ani nu ai reușit, deși era aproape. începu el, amuzat. Dar acum îți dau trei săptămâni și vei ajunge în patul lui. Asher a spus-o la fel de dezinvolt și ușor de parcă ar fi vorbit despre vreme

Seán se uită la el neîncrezător, cu ochii crescând până la dimensiunea mingilor de golf. Am luat o înghițitură de ceai și am urmărit expresia feroce de pe chipul vechiului meu prieten.

- Nu l-aș atinge niciodată pe Finley în viața mea. a spus Mayfield cu insistență. Și iadul va îngheța înainte să mă atingă. Înțeles?

Seán își puse jos ceașca de ceai și apoi, cu capul sus, ieși din sufragerie și intră în baie. Odată ce a dispărut, Asher s-a uitat la mine cu un zâmbet obraznic.

Am ridicat o sprânceană întrebător.

- Seán nu este atât de naiv pe cât pare. Dacă persistă, nimic nu îl va convinge. Și nu știi dacă Xander își dorește ceva. Cred că doar îl tachinează.

Asher s-a uitat la mine cu milă, de parcă tocmai aș fi spus că Pământul este plat.

- Nu vezi cum se uită Xander la el? a întrebat el, amuzat. În urmă cu patru ani, poate că s-a băgat în joc cu el, dar nu așa. Bănuiesc că avea o prietenă, așa că era clar că nu avea să iasă nimic din asta. Probabil că acum e liber. De fiecare dată când ne întâlnim, se uită în principal la Seán. Și cu privirea aceea.

- Ce privire?

- De parcă ar vrea să smulgă costumul colorat al lui Seán cu dinții. pufni, încrucișându-și mâinile în spatele capului. De aceea le dau cel mult o lună.

Am abandonat conversația pentru că Seán, încă jignit, s-a întors în sufragerie. Pentru a nu îl mai chinui, am schimbat subiectul și am început să vorbim despre vechi prieteni din școală. Mayfield a jucat pe neinteresatul doar în primele trei minute, înainte de a începe să vorbească prost despre aproape toți elevii din anul nostru.

A fost o zi frumoasă, plină de râsete, strigăte și discuții. Nu ne-am obosit să vorbim despre Dorian, Juliet si nefericitul Xander. Ne-am dorit să menținem o atmosferă veselă și am reușit. Ne-am dus să cumpărăm produse pentru cină.

Seán nu a ajuns acasă decât după unsprezece noaptea. Am crezut că această zi va schimba ceva în mine, că mă voi simți diferit, dar când mi-a luat la revedere în brațele sale, tot ce mi-am dorit era ca el să plece cât mai curând posibil. Începeam să îmi pierd speranța că mă voi putea repara vreodată.

Dar a fost bine.

*

Din păcate, pacea nu a durat mult.
Pentru că au fost și acele zile proaste.

Acea zi de luni a venit. După plecarea lui Mayfield în noaptea precedentă, când m-am așezat în pat, știam că ceva nu e în regulă, că a fost bine de prea mult timp. Un sentiment familiar de anxietate m-a lovit și, curând, frica m-a cuprins de gât. Nu puteam să dorm, deși eram epuizată. Inima îmi bătea atât de tare încât sunetul a răsunat în toată camera și simțeam greață de stres. Apoi am știut că o serie de zile proaste vor începe din nou.

Nu le-am mai avut de atâta vreme. Nu am mai avut o zi rea de două luni și a fost atât de minunat. Dormit fără teamă, fără frică de a închide ochii.

Când m-am trezit luni, nu m-am putut ridica din pat. Nu știam cât e ceasul pentru că nu puteam întinde mâna după telefon de pe noptieră. Cuvertura grea din puf m-a zdrobit în timp ce stăteam nemișcată pe o parte pe salteaua confortabilă. M-am uitat în gol la un moment dat în fața mea pe care oricum nu mă concentram. Nu aveam puterea mentală să mă concentrez asupra lui.

Nu am avut puterea să mă ridic. Nu am avut puterea să merg la baie, să mă spăl pe dinți și să mă schimb. Nu am avut puterea să folosesc toaleta, deși vezica mea a insistat. Nu am avut puterea să mă întorc.

Fiecare parte a corpului mă durea și fiecare respirație îmi ardea gâtul. M-am simțit greoaie și amorțită, de parcă cineva mi-ar fi înfipt un fier de călcat în mine. Nu aveam putere să respir.

Nu am vrut să respir.

Nu mi-am amintit niciodată multe din zilele proaste. Totul a fost o neclaritate, orele s-au încețoșat într-o singură neclaritate, am înregistrat doar câteva secunde din fiecare neclaritate. De parcă nu aș fi participat la acele evenimente. Modelul a fost întotdeauna același.

Mi-am amintit că am stat nemișcată în pat. Am putut să stau întinsă într-o singură poziție timp de câteva ore. Asher a fost acolo pentru mine. El știa ce înseamnă zilele mele proaste. Apoi am luat mai multe medicamente. Mi-a recomandat psihiatrul și Erik. M-au făcut să mă simt puțin amorțită, dar a fost bine. Corpul a durut mai puțin. De obicei nu am simțit asta. Nu știam unde se termină brațele și începeau umerii. Nu îmi simțeam plămânii, inima sau membrele. În zilele proaste, începeam să plâng. Nu am făcut-o când lucrurile erau bune. Uneori simțeam că nici nu pot face asta, dar când veneau zilele rele, lacrimile de durere îmi curgeau pe față. A durut atât de tare.

Prima dată când am plâns a fost când a trebuit să mă ridic pentru a merge la toaletă. Nici măcar nu știam când suspinele mele tăcute au răsunat în toată camera. Mi-am amintit cât de fierbinte îmi simțea fața și cât de repede respiram. Am plâns când Asher mă ducea la baie. Când m-a ajutat să folosesc toaleta. În timp ce mi-a spălat mâinile și a trecut cu apă rece peste fața mea umflată. Mi-am amintit de reflexia mea în oglindă, iar vederea ei m-a făcut să plâng din nou mai tare. Mi-am adus aminte de părul gras, imens, cearcăne sub ochi și buzele crăpate. Mi-am amintit că Asher încerca să mă hrănească cu supa pe care nu o puteam înghiți. Mi-am amintit că am băut mai multe pastile colorate.

Mi-am amintit că am căzut din nou în neant.

Nu prea am dormit în zilele proaste. Uneori am reușit să dorm două ore pe noapte și uneori nu închideam ochii mai mult de trei secunde. Nu am vorbit pentru că nu am vrut să deschid gura. A fost atât de obositor, m-am săturat să fiu obosită.

Asher nu a ieșit atunci din casă, a fost mereu cu mine, verificându-mă și întrebând dacă am nevoie de ceva și dacă mai luasem pastile. M-am simțit atât de groaznic. Eram o povară fără speranță și nu meritam să am pe nimeni în preajmă, mai ales pe Asher. Era prea bun pentru mine. L-am îngreunat. Eram atât de groaznică, încât eram cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei persoane.

Am petrecut toată ziua de luni și toată ziua de marți în această stare. A treia zi a fost ceva mai bună. M-am putut ridica să merg singură la baie, Asher nu trebuia să mă ducă acolo. Apoi, pentru prima dată în trei zile, am părăsit camera mea, deși nu am vrut, dar fratele meu a vrut. El mi-a sugerat, eu am fost de acord și el a zâmbit. Pentru prima dată de când au început zilele rele. M-a cărat cu grijă în jos pe scări și am ieșit pe terasă. Mă durea capul de la prea mult aer curat și soare. Chiar dacă era foarte cald, m-am îmbrățișat cu o pătură pufoasă pentru că trupul îmi tremura de frig.

A patra zi a fost și mai bună. Pentru prima dată de duminică, am făcut un duș fără ajutorul lui Asher. Am vrut să spăl totul de pe mine, toată murdăria din afară și din interior. Toate toxinele care erau în mine. Dar când șuvoaiele de apă nu mi-au adus ușurarea pe care mi-o doream, mi-am dat seama că nu pot scăpa de ele. Pentru că eu eram toxina. Asher părea fericit, l-am văzut și nu am înțeles.

Era mereu atât de mândru de mine când treceau zilele proaste și începeam să fac toate lucrurile obișnuite care încă mă deranjau atât de mult. Cred că am vrut să o fac doar pentru el. Ochii lui străluceau când mi-am luat periuța de dinți, am pus pastă de dinți pe ea și am băgat-o în gură. Și numai de dragul lui am reținut lacrimile care îmi veneau în ochi cu ultimele puteri și apoi m-am încordat ca să nu îmi dau drumul la mână.

Nu am mai luat cinci pastile, ci trei, iar Asher m-a supravegheat cu atenție. Nu știam ce iau, am luat doar ce mi-a dat el. Aș lua orice mi-ar da el. Am avut încredere în el mai mult decât în ​​mine, mai mult decât în ​​oricine pe lume.

Când soarele apunea în afara ferestrei, stăteam întins pe pat, dar nu la fel de inconștientă ca înainte. Am ținut o ceașcă de ceai în mâinile înghețate. Eram deja conștientă, poate nu sută la sută, dar mintea mea a început să comunice.

Camera mea era o mizerie groaznică, erau ambalaje peste tot după ce am consumat medicamente, haine și pantofi. Ușile de la baie și de la camera lui Asher erau deschise. A vrut să mă supravegheze chiar și când se ducea la culcare. M-am uitat la telefonul meu, de care nu m-am atins de patru zile. Ecranul s-a luminat și zeci de notificări au apărut în fața ochilor mei. Inima mi-a bătut mai repede, așa că mi-am aruncat imediat telefonul pe saltea. Nu încă, nu eram încă pregătită să mă întorc pe lume. Eram prea slabă să o fac din nou. Dar știam că trebuia să o fac. Pentru că astăzi mama și Gideon se vor întoarce acasă din delegația lui și nu îmi permit să mă vadă într-o astfel de stare.

Am fost scoasă din gânduri de scârțâitul liniștit al ușii. Asher a intrat în cameră și a zâmbit slab. S-a dus la patul meu și stătea pe marginea saltelei. El era îngrijorat și asta m-a îngrijorat.

- S-a întâmplat ceva? am întrebat, tresărind la sunetul propriei voci

În câteva zile de tăcere, a devenit și mai răgușită și străină.

Asher oftă, trecându-și limba peste buza de jos.

- Nimic, doar... Raven m-a sunat. Ea a întrebat de ce nu vorbim.

Am înghițit în sec, încercând să îmi păstrez fața neutră și nu acționez îngrijorată.

- Ce i-ai spus? am întrebat

Mi s-a făcut iar rău.

- M-a sunat pentru prima dată marți. Ea a întrebat dacă totul este bine pentru că nu ai răspuns la mesajele ei sau ale lui Seán și nici eu nu aveam nici o idee despre asta. Am spus că ești bolnavă și nu ai putere să vorbești. Gripă. a adăugat el cu un zâmbet slab. Raven, Seán și chiar Dakota. Au vrut să știe dacă ești bine pentru că au aflat că nu te simți bine. Xander scria și el, iar ieri... a încetat, iar eu l-am privit cu o sprânceană ridicată

- Ieri ce?

În această lumină, în trening negru și un hanorac supradimensionat, și cu chipul lui, părea cu zece ani mai bătrân. Avea cearcăne sub ochi, pentru că în ultimele zile a preferat să mă vegheze în loc să doarmă. Era epuizat și eram perfect conștientă că totul era vina mea.

Am ucis o persoană care a însemnat lumea pentru mine. O ucideam pentru că eram o mizerie și aveam probleme cărora nu le puteam face față. Nu merită. Ar fi trebuit să plece, să mă părăsească și să înceapă să trăiască viața pe care o merita.

Sentimentul de vinovăție mă ardea din interior, așa că am strâns din dinți și am luat o ipostază indiferentă pentru că doar așa puteam funcționa. Am vrut să îi arăt că nu sunt așa de rău, că încercam, dar nu aveam puterea pentru că eram jalnică.

- Ieri Seán, Edward și Raven au venit la noi. Au vrut să te viziteze. mi-a răspuns el liniștit, și am simțit că îmi pierd suflarea. Atunci ai fost în pat. Era seară. Ai auzit soneria?

Am clătinat din cap. Seara m-am simțit rău pentru că ultima doză de medicamente își făcea efectul. Nu am înregistrat prea multe.

- Am spus că dormi pentru că ești foarte obosită. Au crezut și au plecat. Dar astăzi Raven a sunat din nou pentru că... prietenul lui Sterling i-a spus că adversarul lui Kane trebuie să vină astăzi la club. Vor să meargă acolo să rezolve problema.

Era ca o găleată cu apă cu gheață. Aveam atât de multe de făcut, dar Dorian aştepta. Am depus mult efort să păstrez o privire stinsă pe față, dar am simțit că ceva mă sfâșie din interior.

- Asta e bine. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. am mormăit cu o voce ciudat de străină

- Toată lumea merge acolo, așa că ar fi potrivit ca unul dintre noi să fie și el acolo. Deci, vei rămâne singură. Crezi că te descurci singură cu mama și Gideon?

A fost singura mea șansă. O șansă să îi arăt lui Asher că nu sunt doar o epavă și o povară. Și chiar dacă totul în corpul meu țipa, mi-am strâns maxilarul pentru că luasem o decizie.

Nu face asta. Ești prea slabă. Vei fi doar o pacoste. Mai bine să rămâi acasă, într-un pat cald, și să uiți. Odihnă.

- Am să merg cu tine. am spus, surprinzător, cu o voce încrezătoare

Reacția lui Asher a fost imediată.

- În nici un caz.

Trebuia să lupt pentru asta? Chiar eram dispusă să fac asta? Doamne Dumnezeule. Nu lupta. Nu merită. Vrei să stai acasă. În pat. În siguranță.

- Asher, mă simt bine. am mințit. Nu vreau să stau aici și să mă gândesc. O să fie bine. Lasă-mă să merg cu tine. O să fie bine. Te rog.

Asher și-a mestecat buza de jos gânditor. Nu m-a mirat că avea rezerve, pentru că eram o mare epavă. Nici el, nici eu nu știam când va apărea următoarea criză. Am vrut să îi arăt că mă descurc, deși nu știam dacă o pot face. Chiar dacă nu aveam puterea să mă ridic.

- Ești sigură? el a întrebat

Ignorând durerea, am dat din cap. Am pus o față impasibilă, de parcă nu m-ar fi costat nimic. Și a costat atât de mult.

Asher a oftat și am știut că a funcționat. În ciuda tuturor, am văzut îngrijorarea și incertitudinea în ochii lui.

- Bine, vei veni cu noi. Vei lua una dintre tablete pentru a te calma, bine? În cazul unui alt atac. a spus el și am dat din cap. Te vei simți puțin obosită după, dar în cel mai bun caz vom spune că încă nu te-ai vindecat și iei analgezice. Dacă ți se face rău, trebuie să îmi spui imediat, bine?

Bine, am promis, chiar dacă nu am fost complet sinceră cu el.

Seria zilelor proaste a luat alt curs. Cu trei ani mai devreme, erau o duzină sau chiar câteva zeci la rând. De-a lungul timpului acest lucru a început să se schimbe și frecvența cu care au venit a scăzut. Acest lucru s-a datorat în principal medicamentelor și terapiilor puternice. Am trecut prin asta de zeci de ori. Zilele rele erau ca o boală. A trebuit să trec prin asta și să lupt și mai mult după aceea ca să nu se agraveze.

- I-am spus și mamei că ești răcită și nu poți ajunge după ei la aeroport, așa că voi pleca cu Seán după ei într-o oră. Când se vor întoarce le vor spune că ai vrut să petreci puțin timp cu Dakota fiindcă te simți mai bine.

- În regulă.

Asher a părăsit camera mea.

O poți face. O poți face. O poți face.

Repetând asta pe sub răsuflarea mea, m-am ridicat încet din pat. Încă mă simțeam de parcă sunt pe margine. Mi-am strâns maxilarul și m-am apropiat de valiză, deși aș fi preferat să rămân în trening. Totuși, nu am vrut ca prietenii noștri să mă vadă astfel.

*

Mult mai târziu, purtam o rochie neagră elegantă. Era dreaptă și strâmtă pe corp. Mi-a ajuns la jumătatea coapsei, iar mânecile ei se terminau la coate. A fost impresionantă datorită inserțiilor și butoanelor aurii.

Am decis să mă machiez și a fost mai greu decât să mă îmbrac pentru că am plâns de două ori de neputință și a trebuit să o iau de la capăt. După câteva zeci de minute, în sfârșit a funcționat. E adevărat că machiajul meu nu a fost de top, dar a ascuns măcar puțin oboseala vizibilă de pe față.

Mi-am periat părul și, mușcându-mi buza de jos aproape până la sânge, mi-am pus inele de aur și cercei lungi cu diamante. Eram atât de patetică.

Cu un geamăt, mi-am pus tocuri negre, iar când m-am ridicat, am simțit că aș fi alergat un maraton.

Am urât această condiție când nu eram în stare să fac ceva nu din cauza slăbiciunii fizice, ci din cauza slăbiciunii mentale. A fost cel mai rău tip de tortură. Mi-am strâns ochii și mi-am pus mâinile pe tâmplele mele dureroase. Știam că am renunțat, îmi consumasem toată energia. Nu am avut puterea să mă ridic. M-am afundat încet pe saltea când ușa s-a deschis din nou brusc.

Mama mea stătea în prag, în pantaloni lejeri și un pulover alb. Părea încă obosită din cauza zborului,

- Ești sigură că ai starea necesară pentru o ieșire în club? întrebase ea confuză, fiind profund îngrijorată de mine

Urăm să o mint. Iar în ultima vreme, am făcut-o atât de des încât am pierdut șirul, am pierdut balanța între adevăr și minciună. Îmi mințeam și jucam pe degete mama pe care era să o pierd la un moment și acel eveniment m-a marcat atât de tare încât m-a adus în starea unde sunt. Pentru că mama nu știe de această boală a mea, și nici nu va afla vreodată. Are destule pe cap.

- Trebuie să petrec timp cu ei până nu voi pleca de aici. O răceală nu mă va împiedica să fac asta. spun zâmbind fals

- Fie, fratele tău este jos. Haide. Ești foarte frumoasă, să știi!

Am înăbușit un geamăt când m-am ridicat din pat. M-am târâit înspre ieșire. Nu mi-a păsat să îmi iau poșeta sau telefonul. Nici măcar nu am stins lumina, am urmat-o pe mama, mergând singură pe un traseu atât de lung, pentru prima dată în câteva zile, la fiecare pas aveam impresia că mi se lovește piciorul de un perete.

Asher aștepta deja răbdător în fața ușii de ieșire cu haina mea lungă, neagră, așa că mi-am strâns mâna într-un pumn și am forțat colțul gurii să se ridice. Bănuiesc că a crezut că o pot face, pentru că era fericit. Fără cuvinte, m-am întors, ridicându-mi inconștient brațele și i-am permis să îmi pună haina pe mine.

A fost bine, a fost în regulă. Minciunile m-au ajutat să mă simt mai bine.

- Vreau să vă fac o poză. Sunteți mirifici. spuse Gideon, apărând lângă noi

Astfel că pentru a nu știu câta oară pe ziua de astăzi, am pus pe buze un zâmbet fals și am stat sub brațul lui Asher, zâmbind către aparatul lui Gideon. Mama zâmbi fericită, bătând din palme. Pare că s-a mai înmuiat cu ideea că ei și Asher vom petrece o perioadă bună aici.

- Ne vedem peste câteva ore. le spune Asher și le-am făcut cu mâna

Odată ieșiți afară, Asher se oprește și se întoarce în direcția mea.

Mi-a întins o pastilă mică din plante. Fără un cuvânt, am băgat-o în gură, știind că trebuie să aștept să se dizolve.

- Bine, haide. Cu cât rezolvăm asta mai devreme, cu atât mai bine.

Afară era întuneric și nici nu știam cât e ceasul. Dacă nu ar fi Asher, habar nu aș avea ce zi este. A patra zi de zile proaste. Luminile stradale erau aprinse și vedeam lumini la ferestrele altor case. Asher mi-a deschis ușa mașinii, m-am strecurat înăuntru fără să scot un cuvânt. Când mi-am pus centura de siguranță, a trebuit să mă întorc și să mă uit în sus pentru a preveni orice lacrimi să îmi iasă din ochi. Fiecare pas a fost un iad. Am simțit că merg pe cărbuni încinși și apoi... gâfâiam și am simțit că inhalam gaze otrăvitoare. Cu toate acestea, am încercat tot posibilul să mențin o mască nepasională.

Este bine. Totul e bine.

Fratele meu a pornit motorul și a plecat din fața casei noastre. Mă uitam la imaginile din afara ferestrei, la radio se auzea un hit, iar luminile se reflectau pe tapițeria din piele crem.

- Mergem direct la club. spuse Asher brusc, după un lung moment de tăcere. Restul sunt deja acolo. Ne așteaptă.

Nu am răspuns, doar am dat din cap.

Am condus restul drumului în tăcere până am ajuns în sfârșit la destinație. Am privit indiferentă când Asher pătrundea cu mașina pe strada șerpuitoare și murdară a orașului, acoperită pe ambele părți cu tufișuri de care nimănui nu îi păsa. Zona era încă înspăimântătoare. Erau o mulțime de mașini în fața unei clădiri uriașe cu multe ferestre care străluceau în culori diferite datorită luminilor de neon din interior. Era deja o coadă lungă de oameni la intrare și puteam auzi chiar muzica zgomotoasă în mașină.

Locul arăta exact ca cu ani în urmă. Din păcate, am asociat clubul The Red Lion în primul rând cu Brooke.

- Am auzit de atâtea ori de acest loc, dar nu am fost niciodată aici. a recunoscut Asher

I-am aruncat o privire cu coada ochiului, dar nu i-am răspuns. Aș face orice ca să pot spune același lucru. Cu cât mă uitam mai mult la clădire, cu atât mi-am dat seama că trecutul meu, pe care îmi doream atât de mult să îl las deoparte, se întoarce la mine.

Asher a parcat, mi-a deschis ușa și am ieșit stângaci. M-am clătinat ușor din cauza amețelii bruște. Asher s-a uitat la mine îngrijorat, ținându-mă de cot.

- Totul este în regulă? a întrebat el nervos

- Da. am mințit, cu un zâmbet liniștitor pe buze. Nu m-am mutat de mult. Dar este în regulă.

- Dacă se întâmplă ceva, spune-mi. a întrebat el și am dat din nou din cap

Fratele meu s-a uitat în jur, apoi a oftat, arătând înspre cealaltă parte a parcării.

- Sunt acolo. a mormăit el, așa că m-am uitat automat acolo. Hai să mergem. a ordonat el, iar eu m-am supus cu blândețe

Într-adevăr, sub unul dintre copacii răspândiți pe lângă noi, prietenii noștri stăteau între mașini. Mi-am băgat mâinile în buzunarele hainei și am țipat înăuntru, în timp ce îmi puneam fața cea mai lipsită de griji pe care o puteam aduna. Când eram la câțiva metri distanță, Raven ne-a zărit și ne-a făcut cu mâna nerăbdătoare, atrăgând atenția celorlalți.

Este bine. Te simți bine.

- Sunteți în sfârșit aici! a exclamat ea bucuroasă, apoi s-a îndreptat către noi cu pași demni de balerină. Blake, te simți mai bine acum? Asher ne-a spus ce se întâmplă cu tine.

Și ce trebuia să fac? Știam că trebuie să răspund ca să nu trezesc suspiciuni. Cu fața dreaptă, m-am uitat în ochii calzi și strălucitori ai fetei care mă privea cu îngrijorare palpabilă și a fost atât de al naibii de tragic, pentru că era îngrijorată. Era atât de îngrijorată, așa că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a alunga acea stare a ei.

Am zâmbit blând și am dat din cap.

- Da, am un virus, dar acum sunt bine. spun cu o voce încrezătoare, care era atât de diferită de cea pe care o foloseam acasă

Și chiar dacă mi-a rănit fiecare celulă din corpul meu, cu coada ochiului l-am văzut pe Asher zâmbind din nou.

- Dar aproape că nu îmi amintesc acele patru zile. Parcă au durat doar câteva secunde.

Ei bine, nu ai mințit.

- Încă nu arăți atât de bine. mormăi Sterling, punându-și mâinile pe șoldurile lui Raven. S-a uitat la fața mea îngrijorat. Trebuie să ți se fi întâmplat ceva groaznic.

- Da. am mormăit

În cele din urmă m-am hotărât să arunc o privire la ceilalți. Am vrut să îmi smulg părul când mi-am dat seama că toată lumea era îngrijorată și se uitai la mine curioși. Chiar și Ingrid, care stătea cel mai departe în lateral, lângă Xander, mă privea cu... îngrijorare. 

Abia după un timp l-am observat pe ultimul dintre ei. Singurul care nu se uita la mine, doar stătea cu capul în telefon. Capul îi era îndreptat în jos către afișaj, pe care își alunecă cu grație degetele lungi. Luminozitatea ecranului i-a făcut fața ușor luminată în întuneric, dar tot nu l-am putut vedea pe deplin pentru că era prea departe și stătea lateral. Părea ciudat de nervos.

- Ești sigură că vei veni cu noi? a întrebat Xander în cele din urmă, punându-și mâinile de-a lungul corpului. S-a apropiat de mine, examinându-mi fața. Arăți ca și cum o singură atingere te-ar putea șterge de pe fața pământului.

Și cred că aceasta a fost cea mai exactă descriere a modului în care m-am simțit atunci. Am forțat un râs moale și gutural.

- Iau atât de multe analgezice încât am puțin contact. Dacă cad, mă prinzi? am întrebat, înclinându-mi brațele jucăuș

Doamne, a fost atât de greu.

Xander mi-a zâmbit înapoi cu cel mai frumos zâmbet al lui.

- Desigur.

- Dragă, când ai ajuns așa? interveni Seán, apropiindu-se si el de mine. A fost încă bine duminică.

- Seara a fost mediocru, iar luni a fost o tragedie. cel puțin nu am mințit

M-am tot uitat în ochii lui, spunându-i fără ezitare minciună după minciună, cu un zâmbet liniștitor pe buze care era atât de surprinzător de real încât chiar l-a păcălit pe Seán.

Mi-aș putea da seama după chipurile prietenilor noștri că ei au crezut, dar de ce nu ar crede? La urma urmei, a fost bine și pot respira ușurată.

Am încercat să mă concentrez pe altceva ca să nu mă gândesc la cât de nefericită mă simt. Am început să mă uit la Seán și poate că eram doar eu, dar părea că vrea să se îndepărteze cât mai mult de Xander. Xander, care zâmbea tachinat în timp ce se uita la corpul său acoperit cu un costum liliac. Mayfield încercă să ignore, ridicându-și capul cu încăpățânare, deși gâtul îi era îmbujorat, ceea ce, după cum mi-am dat seama, l-a făcut pe Asher foarte fericit.

- Deci putem merge? întrebă Cyrus, uitându-se la Sterling. Tipul ăsta, Morgan, este înăuntru?

- Da, a confirmat colegul meu. a răspuns Sánchez. Vine să ne ia, ca să nu fim nevoiți să stăm la coadă. a adăugat el, apoi o privi sceptic la Ward. Kane? îi pronunțase numele

Toți, inclusiv eu, ne-am uitat la Kane, care stătea încă în același loc, tastând pe telefon cu o furie din ce în ce mai mare. M-am încruntat pentru că nu părea să asculte. A blocat aparatul iritat, iar la un moment dat am avut impresia că era pe cale să îl zdrobească în mână. Din fericire, și-a cruțat telefonul mobil și în cele din urmă și-a ridicat capul și s-a uitat la noi unul câte unul. L-am văzut puțin mai clar, deși întunericul îi ascundea încă parțial chipul perfect. Cu toate acestea, era mai bine cu întunericul. I se potrivea.

Arăta devastator și terifiant, exact ca atunci când ne-am întâlnit cu ani în urmă. Era clar cu ochiul liber că nu era în nici cea mai mică dispoziție. Fără urmă de emoție, a ascuns dispozitivul în buzunarul din față al pantalonilor negri. I-am scanat silueta cu coada ochiului. Arăta bine. Al naibii de bine și chiar și creierul meu plin de droguri a observat asta.

Kane își trecu o mână prin părul dezordonat și tot purta o cruce de argint la gât. Am observat inelul de pe degetul lui inelar. Îl mai purta, la fel ca cu ani în urmă. A împărtășit o privire cu Sterling, îndreptându-se și ridicând capul. Părea și mai puternic în acel moment.

- Îl vei recunoaște? l-a întrebat pe Sánchez, deși suna mai degrabă ca un mârâit

Vocea lui era acră, răgușită și cu adevărat neplăcută. Habar nu aveam ce îi provoacă temperamentul prost, dar dacă era încă la fel de fierbinte ca înainte, cel mai bine era ca nimeni să nu vină la cinci metri de el. Pe vremuri îți puteai pierde dinții în astfel de momente.

Și capul.

- Colegul meu ni-l va arăta. a răspuns Sterling, îmbrățișând-o mai strâns pe Raven

Ward nu a spus nimic altceva, doar s-a răsturnat ușor și asta a fost tot pentru o secundă. Literal o secundă când ochii lui au căzut pe fața mea și nu am avut timp să întorc capul, așa că privirile ni s-au întâlnit. Apoi am simțit-o. Am urât de fiecare dată când s-a întâmplat. Fiorul acela ciudat care mi-a străbătut șira spinării ca cea mai rea ciumă. Ca și cum această reacție ar fi fost scrisă în sângele meu. Urasem să mă uit în acei iriși verzi care erau atât de... atât de intenși. Ar fi trebuit să mă întorc și să termin imediat, dar exact când privirea lui a aterizat pe fața mea, am observat că sprânceana i s-a zvâcnit și ceva în expresia feței lui s-a schimbat. Nu am putut pune degetul pe el, așa că m-am întors cât mai repede posibil, încercând să îmi păstrez fața neutră. Nu a fost o zi în care să îmi permit așa ceva. Nu când eram epuizată.

- Bine, să mergem. au decis Edward și se îndrepta către clădirea mare

Încă simțeam privirea arzătoare a acelor ochi verzi. Habar nu aveam ce vrea să spună și a început să mă enerveze cu asta. Da, poate că nu arătam cel mai bine, iar fața mea avea o privire de epuizare care nu era nici măcar o sutime din starea mea actuală, dar el nu trebuia să mă privească astfel. Bănuiesc că fața mea m-a dat se de pentru că în sfârșit am renunțat. A dat din cap și a început să meargă înspre club, păstrând cât mai multă distanță de mine. Nu am fost surprinsă, după ce s-a întâmplat recent între noi, nu am vrut să ajung la mila lui. Pe vremuri era un prost, nu ținea cont de sentimentele nimănui și până la urmă tot trebuia să te închini în fața lui. S-a întors la asta?

Adică neschimbat timp de patru ani.

Încă nu știam ce s-a întâmplat între noi în acea sâmbătă la barul lui Cyrus. Da, eram furioasă pentru că se comporta așa cum obișnuia, la începutul relației noastre. Era atât de enervant cu nonșalanța lui, cu toată ființa lui un ticălos rece... dar nu ar fi trebuit să mă privească astfel! M-a lăsat în pace și apoi m-a învinuit că l-am înfruntat. Uneori l-am urât atât de mult... dar când m-am trezit atât de aproape de el, inspirând acel parfum familiar, dar diferit, simțindu-i căldura, simțindu-i respirația pe fața mea...

Doamne, sunt nebună. Aceste medicamente mi-au ucis creierul.

Kane era un fiu de cățea. Și poate mi-a fost dor de el uneori, dar de fapt a fost bine că nu am mai avut contact cu el.

Aș suporta, doar gândul la el era atât de enervant! Voiam să îl prind de părul lui castaniu frumos și să îl fac să nu mai fie atât de frumos. Avea o logodnică de care ar fi trebuit să aibă grijă în loc să se holbeze la mine.

- Hei, Blake! Așteaptă-ne!

Am clipit confuză și m-am oprit în loc, auzind vocea lui Raven.

Abia când m-am întors, i-am văzut încercând să mă ajungă din urmă, împreună cu Sterling, Edward și Asher. Restul au fost împrăștiați prin parcare. Mi-am dat seama că eram cu câțiva zeci de pași în fața lor. Am aruncat o privire surprinsă la Ward, care nu mă privea, a mărșăluit cu câțiva metri înaintea noastră.

- Doar o clipă în urmă abia ai putut să stai în picioare, iar acum sprintezi? întrebă Sterling surprins. Ce fel de medicamente iei?

Ușor șocată, am simțit o creștere bruscă de energie. Era ca și cum cineva mi-ar fi ridicat un bolovan uriaș de pe piept. Următorii pași nu mi-au mai provocat durere, iar respirația grăbită nu era semnul unui atac iminent. Dimpotrivă, era o euforie ciudată. Asher mi-a aruncat o privire întrebătoare, dar am clătinat din cap pentru că nu mă simțeam rău. Am fost confuză și a existat o singură explicație.

Chiar am luat-o razna.

După un timp, mergeam cot la cot cu ei fără excese. Deodată, Asher s-a încruntat, arătând înspre Kane, care mergea departe în fața noastră. Chiar și de la distanță am putut vedea că fața lui era foarte încordată. Era ceva întunecat și neprietenos în mersul lui greu. M-am simțit din nou supărată.

- Ce e cu el? a întrebat fratele meu încet, deși nu era nici o șansă ca Ward să îl audă

Raven pufni scurt, clătinând din cap.

- Probleme în paradis. răspunse ea, nu prea îngrijorată

M-am încruntat surprinsă. Probleme în paradis? Juliet.

Apoi mi-am dat seama, furia lui era probabil rezultatul certei lor. De aceea s-a uitat la telefonul ăla cu ură și arăta ca o bombă.

Ne-am apropiat în cele din urmă de securiștii de la intrare și Sterling și-a sunat prietenul care a venit repede să ne ia. Datorită lui, am sărit peste coadă, ignorând protestele celor care așteptau.

Interiorul era plin de lumini intermitente și fum de țigară. Atât de mulți oameni. Mirosul de sudoare și alcool m-a sufocat ușor, iar muzica tare mi-a iritat nervii. Am simțit că cineva o să mă omoare din nou. Explozia bruscă de energie a dat roade cu o astfel de coborâre, încât a trebuit să mă țin de coloana de lângă mine ca să nu cad. Acest lucru i-a atras atenția lui Edward și s-a uitat la mine îngrijorat.

- Ești în regulă? a întrebat el cu voce tare pentru a fi auzit peste muzică

Am dat din cap.

Prietenul lui Sterling ne-a îndrumat către masa care ne-a fost la dispoziție. Lângă masa dreptunghiulară era o canapea lungă, în formă de L, tapițată cu piele roșie. De acolo aveam o vedere perfectă asupra ringului de dans, unde petreceau oameni pentru care de joi începuse deja weekendul. Asher m-a ajutat să îmi dau jos haina și m-am ridicat ușurat în timp ce genunchii și mâinile au început să îmi tremure nervos. Îmi doream atât de mult să merg acasă.

Dakota s-a așezat cu grație lângă mine, zâmbindu-mi, la care am răspuns cu o răsturnare răutăcioasă a colțurilor gurii, apoi m-am concentrat pe unul dintre inelele de pe degetul meu. Era verigheta de argint care i-a aparținut lui Clarke și care mi-a salvat viața sâmbăta precedentă. Am purtat-o încă de la acel incident. Privirea fetei s-a rătăcit și pe degetele mele și aș fi putut jura că pe fața ei a apărut un mic zâmbet răutăcios.

- Bine. spuse Cyrus, captând atenția tuturor de la masă

Stătea pe canapea, în afară de Dakota și de mine, era Raven, care și-a cuprins brațele în jurul lui Clarke din spate.

- O să îl căutăm pe Sanchez în acea parte. mormăi el, privind spre dreapta și arătând înspre sine, pe Asher și Ward, care stătea la intrarea în separeu, cu o expresie gânditoare pe chip. Edward și Sterling vor merge pe aceeași direcție, iar Ingrid, Seán și Xander vor merge acolo. în timp ce spunea asta, arăta direcțiile în care urmau să meargă. Și deocamdată, voi așteptați aici. a adăugat el, întorcându-se înspre mine, Raven și Dakota

Nici măcar nu am avut puterea să protestez.

Am rămas singure, pentru că restul au mers la bar pentru ca prietenul lui Sterling să le poată descrie mai detaliat cum arăta... victima noastră.

- Sper că totul merge bine și Kane să nu facă nimic prostesc. a început Patterson, îmbrățișând-o pe Dakota. E atât de nervos azi.

- E așa de câteva zile. răspunse Clarke. De la ultima noastră întâlnire din barul lui Cyrus. Se enervează din cauza oricărei prostii și se repede la toată lumea. Acest lucru începe să devină insuportabil.

Am încercat să nu o ascult și să mă concentrez să îmi calmez respirația și să ignor durerea din piept.

- Poate că are parte de zile proaste. gândi Raven. Știi de ce s-au certat el și Juliet?

- Nu știu. răspunse ea, dar îi auzeam rezerva din voce, de parcă nu ar fi vrut să spună prea multe

Totuși, părea sinceră.

Am simțit că următorul meu atac se apropia. A fost rău, foarte rău.

- Blake? Unde te duci? vocea înfundată a lui Raven a ajuns la mine ca din spatele geamului

Amândouă s-au uitat la mine, neînțelegând nimic, în timp ce eu, în conștientă, am sărit de pe canapea și m-am îndreptat către ieșirea din separeu. Picioarele mi se simțeau ca un jeleu și aveam până la urmă puterea să nu cad. M-am simțit atât de înfundată și de slabă, de parcă cineva m-ar fi închis într-o cutie. Tot ce au atins mâinile mele a ars.

- Mă duc la bar să iau apă. am mormăit primul lucru care mi-a venit în minte

Nu m-am uitat la fete pentru că nu știam dacă pot să îmi păstrez masca indiferenței.

- Vom merge cu tine. sugeră Patterson blând, dar am clătinat imediat din cap

- Voi merge singură. Rămâneți aici pentru orice eventualitate. am spus în timp ce coboram cele două trepte

- Dar Blake... a început cineva din spatele meu

Nu știam care dintre ele. Am intrat în mulțimea de trupuri transpirate și fierbinți. Nici nu am înregistrat în ce direcție merg, am vrut să ies de aici, să ies afară. Vederea mea a început să se estompeze, luminile s-au contopit într-o singură neclaritate. Oamenii mi-au zâmbit, dansând și țipând în timp ce treceam pe picioare tremurătoare. Am plâns liniștită, dar nu mi-a ieșit nici o lacrimă din ochi.

Asta a fost, unul dintre cele mai rele momente posibile. Acea secundă care te desparte de plâns în timp ce încă te lupți cu asta. Am simțit acea strângere în piept când nu mai am putere, eram conștientă că era pe cale să se întâmple o explozie. Pentru că de fapt explozia nu este cea mai gravă. Cu o secundă înainte este întotdeauna cel mai rău. A doua, când fiecare parte a corpului și a minții tale dor la fel de mult cum nu a mai durut niciodată și nu va mai răni niciodată.

În sfârșit am reușit să ies din mulțime. M-am trezit în fața unui bar lung, luminat în albastru, gâfâind zgomotos și încercând să iau puțin aer. M-am clătinat în picioare și m-am sprijinit pe blat cu coatele, mi-am înghițit bila din gât și m-am ținut strâns, ca să nu cad. Tânărul barman a mers înspre mine cu grație, dar când mi-a văzut fața, ochii i s-au mărit.

- Totul este în regulă? a întrebat el, strigând peste muzica tare. Ai nevoie de ajutor?

- Apă. aproape am șuierat și mi-am strâns maxilarul de durere. Am nevoie de apă.

Băiatul, care probabil era puțin mai mic decât mine, a dat din cap, a luat un pahar și l-a umplut cu apă minerală. Fără cuvinte, mi l-a întins și am băut apa aproape dintr-o înghițitură, simțindu-mă de parcă beam cel mai scump vin din lume. Arsura din gâtul meu se diminuează puțin. Când am terminat, am împins din nou paharul înspre el. Fără un cuvânt, l-a umplut a doua oară, iar eu am băut până la fund.

- Ești sigură că nu ai nevoie de ajutor? a întrebat el îngrijorat. Ești aici cu cineva? Îmi pare rău, dar arăți foarte rău și cred că abia poți suporta.

- E în regulă, o să trec peste asta curând. l-am asigurat, deși nu eram deloc convingătoare

Barmanul dădu din cap și se întoarse la munca lui, dar l-am simțit că mă urmărește din când în când. Anxietate care m-a lovit înainte, se mai potolise puțin, dar picioarele încă îmi tremurau. După cum m-a sfătuit Laura, am încercat să mă concentrez asupra respirației mele, ceea ce nu a ajutat, dar a fost mai bine decât nimic. Mi-am șters câteva picături de sudoare de pe frunte cu dosul mâinii. Chiar dacă aproape că fierbeam, mi-a fost și atât de frig încât mi-a fost pielea de găină.

- Arăți ca moartea.

Îmi venea să înjur pe sub răsuflare și doar printr-o minune m-am reținut. Mi-am cuprins mai strâns paharul de apă gol pentru a-mi ascunde tremurul. Am încercat să îi ignor privirea enervantă, ascunzându-mi fața în spatele unei perdele de păr. Bănuiesc că încercam să îmi activez abilitățile telekinetice pentru că voiam ca el să dispară. Din păcate, nu a ieșit, încă îi simțeam prezența. Mi-am mușcat obrazul aproape până când a sângerat, numărându-mi nenorocitele respirații.

Nu m-am putut sparge. Nu acolo și nici cu el.

Strângând maxilarul, am expirat liniștit. Mi-am forțat fața să devină impasibilă și mi-am înclinat capul pe spate. Am apăsat din nou comutatorul pentru că nimeni nu putea ști că nu mă descurc bine. Acest gând a făcut să se reverse din mine indiferență.

- Ai putea, te rog, să onorezi pe altcineva cu compania ta? Ar fi frumos pentru mine. am spus sec și m-am uitat la el cu iritația ascunsă

Ward stătea la vreo trei metri distanță de mine, sprijinindu-se de blat cu coatele, cu fața opusă mie. Nu mai aveam puterea pentru alte argumente verbale, doar m-am uitat la el de parcă nu îmi păsa.

- Nu trebuia să cauți pe cineva? am întrebat. De ce nu îți faci treaba și mă lași în pace?

- Vor fi bine fără mine pentru o vreme. a ridicat din umeri și a strigat apoi barmanul care îmi turnase apă cu o clipă mai devreme

Băiatul s-a apropiat repede de noi, aruncându-mi încă o privire îngrijorată. Am păstrat o față dreaptă în timp ce am dat din cap pentru a-i spune că sunt bine. Pentru că nu a fost, totul a fost bine. Trebuia să fie. Și chiar dacă fusesem la câteva secunde să mă rup cu câteva momente mai devreme, nu puteam lăsa să se întâmple asta în fața lui Ward.

Kane aruncă o privire impasibilă către barman.

- Două vodca și Red Bull. a spus el, apoi s-a uitat la paharul gol din mâna mea. Și o sticlă întreagă de apă minerală.

Mi-am dat ochii peste cap, dar nu am comentat. Barmanul a scos o sticlă de apă de sub blat și a pus-o lângă paharul meu. A început sa pregătească băuturile pentru Ward și am turnat apă într-un pahar. Am băut jumătate din ea.

Între noi a fost o tăcere incomodă. Mi-am imaginat că nu era acolo. După un timp, două pahare înalte pline cu o băutură gălbuie au stat chiar în fața băiatului. A întins imediat mâna spre una.

- Este cel mai rău lucru pe care îl poți face ficatului și inimii tale. am mormăit înainte să mă pot opri

Ward s-a uitat la mine fără emoție.

- Dar cât de gustos. răspunse el nonșalant, apoi ridică repede paharul la gură şi îl înclină

Nici măcar nu tresări când l-a pus înapoi pe tejghea.

Am clătinat din cap la acest afișaj, fără a comenta. Am urât această băutură, deși au fost zile când am băut-o în fiecare zi. Mi-am strâns maxilarul pentru a îndepărta aceste gânduri. Ultimul lucru de care aveam nevoie atunci era întoarcerea amintirilor blestemate. Am mai luat o înghițitură de apă, sperând că Kane va consuma al doilea pahar și va pleca, dar nu am putut niciodată să am ceea ce am sperat.

- Ai fost bolnavă? întrebă el deodată, de parcă ar întreba de vreme

După cuvintele lui, am încremenit și apoi m-am încordat ușor, strângând mai strâns paharul. Am reușit să țin aceeași expresie pe fața mea când băiatul s-a uitat la mine cu coada ochiului. Ignorând senzația de arsură din esofag, am dat din cap.

- De unde știi? Mi s-a părut că nu ai fost prea atent la conversația noastră înainte de a intra. am mormăit eu, purtându-mă dezinteresată

- Cyrus a menționat ceva mai devreme. a răspuns el, cu vocea lui răgușită la fel de incoloră ca apa pe care o beam

Nu dezvăluia nimic. Dar ar fi putut asta să mă surprindă?

- Da, am fost. am răspuns în sfârșit fără să îi dau și alte detalii

Întoarse paharul cu degetul arătător și acesta se învârtea pe blatul lustruit. Din anumite motive, inima mea a început să bată mai repede și atmosfera din jurul meu a devenit mai grea.

- Nu arăți bine. a comentat el, iar eu am pufnit pe sub răsuflare

- Știi să înveselești pe cineva. am răspuns eu zâmbind acru

- Ai fi putut să stai acasă. continuă el fără emoție. Vei infecta pe altcineva.

Din fericire, nu a fost contagioasă. Nu mi-a plăcut că a continuat să vorbească despre asta, așa că a trebuit să o întrerup cât mai repede posibil.

- Să sperăm că nu. am mormăit, turnându-mi niște apă. De aceea stau departe de toată lumea. Este totul în regulă acum.

- Acest virus trebuie să fi fost cu adevărat groaznic, nu?

Când a spus asta, ceva s-a rupt în sfârșit în mine și m-am uitat la fața lui. Încă nu se uita la mine, stătea sprijinit de blat cu o expresie goală, privind șirul de sticle de pe peretele din fața noastră. Părul lui castaniu era o mizerie completă. Făcea adesea asta când era nervos. Părea atât de netulburat, atât de relaxat, de parcă i s-ar fi permis totul și nu mi-a plăcut deloc felul în care se comportă. Știa că mă uit la el, dar nu voia să se uite la mine. Se juca cu mine și chiar nu mi-a plăcut când cineva a făcut asta. Nimeni nu are dreptul să facă asta de ani de zile.

Deodată, lumina albă emisă de unul dintre reflectoarele în mișcare a căzut asupra noastră. Datorită acestui lucru, l-am văzut perfect. Vedeam cearcăne sub ochi, albul injectat de sânge și un ten ușor cenușiu, de parcă ar fi obosit și nu prea a dormit. O secundă mai târziu, raza de lumină s-a mișcat și întunericul ne-a cuprins din nou.

Am ridicat o sprânceană.

- Nici tu nu arăți că ai trăit o viață mai bună. am spus, iar asta m-a făcut, în cele din urmă, să obțin o reacție de la el

Bingo.

Și-a întors încet capul înspre mine în timp ce eu am continuat să privesc atent în ochii lui. Ne-am uitat unul la altul de parcă o piatră s-ar fi lovit de o altă piatră. Maxilarul i s-a strâns și mai mult și privirea i-a trecut de la nepasională la ascuțită și rece. Și eu mi-am păstrat masca rece de dezinteres. Atmosfera dintre noi s-a îngroșat, muzica a devenit mai puțin audibilă și nu mai simțeam că e acolo o asemenea mulțime. Ocazional, lumini colorate ne cădeau pe fețe în timp ce ne uitam unul la altul în tăcere.

- Nu am dormit bine. a răspuns el

Și era atât de bun la asta, încât nu știam dacă minte sau nu. Vocea lui a sunat din nou clar și s-a strecurat printre atomii de aer înainte de a dispărea fără urmă. Kane era un maestru în a nu manifesta emoții și, deși m-a iritat cu ani în urmă, de-a lungul timpului am înțeles perfect de ce a făcut-o. A fost mai ușor așa, așa că am făcut la fel.

Deodată Ward s-a aplecat ușor înspre mine, dar nu a fost invaziv pentru că eram încă la o distanță sigură. Totuși, am simțit că bila mi se ridică în gât.

- Nu cred în boala ta. a spus el atât de liniștit și profund încât un fior mi-a străbătut corpul

Nu mi-am putut lua ochii de la ochii lui verzi care se uitau la mine. Fără să mă gândesc la ce fac, de asemenea, m-am aplecat înspre el. Am privit cu atenție cum luminile de neon se reflectau în irișii lui verzi, luminând gheața. Îmi doream să mă uit la el pentru totdeauna.

- Nu cred că nu ai dormit suficient. am spus-o la fel de liniștit și blând ca și el

Am încercat să alung gândurile inutile. Aș putea fi calmă, la urma urmei, Kane nu știa nimic despre asta. Putea doar ghici pentru că voia să mă supere. Păream de parcă aș fi fost grav bolnavă și nu avea de ce să creadă altfel.

Și a greșit din nou. Ochii lui mi-au cutreierat fața, examinând-o de parcă ar fi căutat ceva. De parcă ar fi încercat să găsească ceva. Căuta ca o persoană singură care își caută un prieten. Ca un părinte al unui copil pierdut, ca o floare uscată la o picătură de apă dorită. S-a uitat la mine exact în același mod în care a făcut-o în timpul conversației noastre la Dorian, pe terasă. Ca în atelier când am cunoscut-o pe Juliet. Ca atunci când eram presați împreună în fața clubului, respirând direct unul către celălalt. El căuta ceva și nu știam ce.

Și poate e oboseală. Poate drogurile, poate toată situația în care m-am găsit, dar totul a devenit dintr-o dată atât de blând.

Și încă mai căuta. Și era nervos pentru că părea că nu o găsea.

- Ce cauți constant cu acei ochi? am şoptit în cele din urmă, pentru că nu avea rost să mă prefac că nu am văzut

Nimic nu avea sens. Și Kane știa asta, pentru că de îndată ce am vorbit, a renunțat. Și am văzut fiecare milisecundă din eșecul lui.

- Ceva care nu mai există. șoapta lui liniștită, aproape inaudibilă a dispărut în aer, fără a lăsa urme în urmă

Apoi totul a dispărut. Privirea i-a dispărut în timp ce întoarse capul, proximitatea lui electrică a dispărut când se îndreptă, apoi și-a scos portofelul și a aruncat nota de plată pe tejghea. Și a dispărut el însuși când, fără să se mai uite la mine, pur și simplu a plecat și s-a amestecat în mulțimea de oameni. Dar nu a dispărut așa cum m-am simțit atunci.

Tremurând, mi-am băut apa și m-am întrebat ce să fac în continuare. L-am blestemat pe Ward pentru că mi-a înrăutățit starea vorbind cu el. Aveam nevoie să respir și să fiu singură. Și să fumez. Da, să fumez. Am simțit o poftă chinuitoare de nicotină, la care nu am avut acces timp de câteva zile. Nu mi-am luat pachetul, dar m-am gândit că nu este o problemă. Am trecut din nou prin mulțime și am părăsit clubul. Am inspirat adânc aerul proaspăt și apoi m-am uitat în jur. Nu aveam haină și, deși nu era foarte frig, m-am înfiorat puțin. M-am uitat iritată la oamenii din afara clubului până când în sfârșit am observat un grup de cinci tineri care fumau în apropiere. M-am îndreptat spre ei, îndreptându-mi părul care mi-a căzut pe față. M-am forțat să zâmbesc.

- Bună. am salutat, atrăgându-le atenția. Aș putea să iau o țigară? am întrebat, iar unul dintre băieți a băgat imediat mâna în buzunarul jachetei lui roșii

- Întotdeauna pentru o doamnă frumoasă. răspunse el galant

Am vrut să pufnesc batjocoritor, dar, din fericire, am reușit să mă abțin.

Băiatul a deschis pachetul și mi l-a întins. Am luat o pipă și în același timp trei dintre prietenii lui au scos brichete. Le-au mutat înspre mine, așa că am aprins o țigară de la bărbatul blond pentru că stătea cel mai aproape de mine. Cred că a vrut să spună ceva, dar nu l-am lăsat. Fără un cuvânt, m-am întors și m-am îndreptat înspre parcare. De îndată ce am găsit locul potrivit departe de restul, zâmbetul meu forțat s-a stins, umerii mi s-au cocoșat și mâna a început să îmi tremure din nou.

M-am plimbat cu pipa aprinsă vreo trei minute, dar nu m-am simțit mai bine. Am găsit un alt grup de fumători și cu un zâmbet frumos le-am mai luat o țigară.
Am mârâit pe sub răsuflare, clătinând din cap și, când expiram al treilea puf, am auzit o voce familiară

- Nu vreau să îți aud țipetele.

Am încremenit când am recunoscut tonul acru al lui Ward. M-am îndreptat înspre el și l-am văzut rezemat lateral de Range-ul lui Dakota. De la această distanță nu îi puteam vedea clar fața, ci felul în care se zvârcolea el, arătând că era furios. Își ținea telefonul la ureche și o mână strânsă într-un pumn. M-am simțit prost pentru că, deși am fost acolo din întâmplare, tot mă simțeam ca un intrus. Nu mi-a plăcut să ascult cu urechea.

- Știi ce? întrebă el deodată, iar tonul vocii lui era încă atât de rece și de neplăcut, încât mi-a părut rău pentru interlocutorul său

Am încercat să mă îndepărtez de câțiva pași în tăcere, dar nu a ajutat pentru că vorbea destul de tare.

- Sincer, nu îmi pasă deloc ce crezi. chiar nu îmi pasă. Și lasă-l în pace, dacă nu vrea să petreacă timp cu tine, nu îl forța. E vina ta și dacă crezi că voi fi de partea ta, te înșeli. Și poți să țipi cât vrei. Vorbim când te vei calma. Pe curând.

Am strâns din dinți. Am mers stângaci între mașini pentru a ajunge cât mai departe și cât mai repede posibil, dar bineînțeles că mă numesc Blake Campbell și ghinionul a fost o parte al naibii de viață.

- Blake?

Am încremenit din nou când vocea plină de pietriș a lui Kane a răsunat din spatele meu. Am închis ochii, înjurând în tăcere pe sub răsuflare, iar apoi, neclintită, m-am întors încet către băiatul care mă privea cu telefonul în mână. Mi-am dres glasul în liniște și mi-am dus țigara la buze ca să îmi potolesc nervii

Doamne, a trebuit să fiu mereu atât de norocoasă? În parcare, trebuie să fi dat peste Ward, care era furios după o conversație telefonică neplăcută?

- Care-i treaba? am întrebat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși a fost al naibii de stupid, având în vedere cum arăta conversația noastră anterioară la bar

Expresia lui era de necitit. Fără un cuvânt, a băgat telefonul în buzunarul pantalonilor și apoi s-a uitat la țigara din mâna mea. L-am văzut ezitând literalmente o secundă, apoi brusc s-a mișcat încrezător înspre mine. Ochii îi ardeau, era foarte supărat. El a acoperit încet distanța dintre noi, în timp ce eu eram înrădăcinată în pământ. S-a oprit la trei metri de mine, întinzându-și mâna.

- Dă-mi o țigară. spuse el, tonul lui sugerând că oricine ar îndrăzni să obiecteze va ajunge cu capul lipit de trotuar

- Dar tu nu fumezi. am mormăit eu, iar el a inspirat brusc, fără să își retragă mâna

- Blake, știu ce să fac și ce să nu fac. aproape tremura de furie. Semăna cu un vulcan cu o secundă înainte de a erupe. Așa că, te rog, dă-mi naibii țigara aia. a spus el printre dinți

Și, la naiba.

Ar fi trebuit să o fac. Chiar ar fi trebuit să îi dau blestemata de țigară și să mă rog ca cumva să treacă furtuna, dar mi-am amintit cuvintele lui la Dorian. A demisionat acum trei ani. Trei ani fără țigări și avea de gând să îi irosească?

Doamne, chiar ar fi trebuit să mă redresez. A fost groaznic cu mine în aceste întâlniri și nu îi păsa deloc de mine, era un nenorocit, așa că ar fi trebuit să îi plătesc la fel, dar... Dar nu l-am putut lăsa să se otrăvească dacă ar fi învins. M-am simțit teribil de inconfortabil când stătea acolo privindu-mă ca un prădător care își uită prada, dorind să îi dau țigara mea, dar decizia fusese luată.

Privindu-l drept în ochi, am scăpat țigara pe jumătate arsă la pământ și apoi am călcat pe ea cu toată puterea. Și deși m-a durut inima, am făcut-o și mai bine frecând-o cu talpa. Am observat amândoi rămășițele țevii, apoi m-am uitat la fața pietroasă a lui Kane și mi-am întins brațele de parcă tocmai s-ar fi întâmplat ceva neașteptat.

- Doamne. am spus doar, pentru că asta era tot ce îmi puteam permite în acel moment. Nu o mai am.

Ward și-a ridicat privirea de la rămășițele țigaretei la fața mea, ca și cum ar fi încetinit, și m-am oprit să respir. Am crezut că este supărat înainte, dar după asta a părut furios. Irișii lui verzi s-au întunecat cu vreo trei nuanțe, deși asta părea posibil. Părea mort, nici măcar nu respira, pentru că brațele nu se ridicau. Sau poate nu putea pentru că deja explodase înăuntru? Nu am avut nici o idee. Mi-am pierdut frica cu mult timp în urmă, dar când am stat în fața lui și el era într-o asemenea stare, am vrut să fug oriunde.

Kane expiră liniștit, lăsând să iasă tot aerul din plămâni.

- Bine. șuieră el printre dinții strânși. Mă duc să găsesc una.

Înainte să îmi dau seama ce vrea să spună, a trecut repede pe lângă mine și mergea înspre oamenii din afara clubului. Abia după un timp mi-am dat seama. Am deschis larg ochii și fără să stau pe gânduri, am început să alerg după el să îl ajung din urmă. A mers atât de repede încât am avut probleme în tocurile mele înalte.

- Kane, haide! am strigat, ușor panicată, pentru că deja se târa departe. Nu ai fumat de trei ani. Nu distruge asta. Nu merită!

Dar nu m-a ascultat, nu m-a băgat în seamă. Încă se plimba prin parcare și chiar nu știam ce să fac, așa că am alergat înaintea lui și i-am blocat drumul. Am încercat să îl fac să se uite la mine, dar a încercat să treacă din nou pe lângă mine. Am ajuns la el și mi-am strâns degetele pe mânecile jachetei sale. A scăpat și i-am blocat drumul din nou, de câteva ori. Am continuat să mă uit la el, repetând aceleași cuvinte iar și iar, dar nici nu s-a prefăcut că mă ascultă. Nu îmi păsa cât de aproape m-am apropiat de el. Am vrut doar să îl scot din transă. După încă câteva secunde de rezistență, băiatul a oftat în cele din urmă și apoi, fără să îi pese că stau în fața lui, a înaintat ca un berbec.

Am început să fac pași repezi, împiedicându-mă în propriile picioare. Lui Kane nu i-a păsat, a continuat să meargă. În următorii doi metri, mușchii mei nu au mai suportat. M-am împiedicat și l-am prins de mână în ultimul moment, fiind pe cale să mă lovesc cu capul de asfalt. Dar asta nu s-a întâmplat, pentru că deodată am simțit două mâini puternice strânse de fiecare parte a taliei mele. Totul s-a oprit și am rămas înghețați într-o poziție cu adevărat incomodă. Picioarele mele erau drepte și împreună. Nu am mai stat cu încredere pe tălpile pantofilor, doar călcâiele mi-au atins pământul. M-am ridicat dreaptă, temându-mă să dau drumul mâinii lui Ward, de care m-am agățat ca ultimă soluție. Kane stătea cu picioarele depărtate, aplecat peste mine și ținându-mă cu brațele drepte.

Minunat.

- Lasă-mă să merg acolo. mârâi el

Am gemut, sperând în secret că capul meu era mai departe de pământ decât credeam. Sper că părul meu nu atinge acel pământ murdar.

- Nu. am insistat

M-am uitat la fața lui Ward, implorându-l mental să nu mă lase să plec. I-am simțit mâinile mari pe talia mea și degetele lui înfigându-se mai adânc în părțile laterale ale corpului meu. Am înăbușit un geamăt de durere uitându-mă în ochii lui furioși. Mirosul familiar al coloniei lui mi-a pătruns în nări, dar nu m-am concentrat asupra lui, pentru că tot ce îmi doream era să îmi dea drumul.

- De ce îți pasă atât de mult de asta? întrebă el, fără să se miște nici un centimetru

- M-aș simți vinovată că fumezi din nou. am răspuns eu, încercând să par și să arăt cât de demn mi-ar permite situația

- Nu ar fi vina ta.

- Da, dar știam că te-aș fi putut opri.

Kane oftă încet, ceea ce a fost o ușurare, iar fața i s-a înmuiat ușor. Și-a dat ochii peste cap și și-a strâns strânsoarea pe corpul meu înainte de a mă trage în sus. Mi-am mișcat picioarele și am rămas fermă în timp ce ne-am îndreptat. Am tăcut amândoi o clipă. Nici nu mi-am dat seama că încă îi strângeam mâna.

- Dar știi că mă poți lăsa să plec acum? a întrebat el după ce s-a uitat cu atenție la degetele mele albe, dar undeva la colțurile gurii lui era un zâmbet aproape invizibil

Am clătinat din cap, încă șocată și nesigură.

- Dă-mi o secundă. i-am răspuns, puțin prea ascuțit, așa că nu s-a mai reținut și a izbucnit în râs. I-am simțit corpul relaxându-se încet. Nu pleci nicăieri?

- Blake... a început el, dar nu l-am lăsat să termine

M-am uitat solemn în ochii lui în timp ce el observa ceva lângă noi.

- Promiți că nu vei merge? am repetat cererea aproape pioasă

Da, puteam să ne certăm și să nu ne toleram unul pe altul, dar nu aveam cum să îl las să recidiveze. Nu mă puteam privi în față și deja aveam probleme în a face asta. Poate nu mi s-a potrivit și mă purtam jalnic, dar nu îmi păsa în acel moment.

Ward a oftat puternic și apoi s-a uitat  la mine. Ceva în ochii lui m-a făcut să mă liniștesc puțin. Nu mai ardeau de emoții rele.

- Da, nu mă duc acolo. a spus el serios și am știut că nu minte

I-am lăsat încet mâinile și am făcut un pas înapoi, îndreptându-mi picioarele slabe. Kane a oftat din nou, privindu-mă cu plictiseală.

- Ei bine, să terminăm acest circ și să ne întoarcem, că probabil că deja ne caută... a început, dar nu a terminat pentru că a fost întrerupt de vocea unui bărbat de lângă noi

- La naiba, Kane Ward.

De parcă la un semnal, ne-am uitat amândoi în direcția lui pentru a vedea un tânăr destul de înalt și corpulent care ne-a privit cu un zâmbet larg. Erau alți patru bărbați care mergeau lângă el, la fel de mari și cu umerii largi, dar mai mici decât el. M-am încordat când s-au oprit la câțiva metri de noi. Străinul nu părea cu mult mai în vârstă, bănuiesc că avea peste treizeci de ani. Avea pielea măslinie și o croială de chibrit, păr castaniu și multe tatuaje pe antebrațe. Ochii lui întunecați străluceau periculos la vederea lui Kane.

Speram că el și Ward sunt prieteni. Altfel ar fi putut fi neinteresant, pentru că stăteam la o distanță considerabilă de oamenii din fața barului. Era întuneric și erau depășiți numeric. Kane, din păcate, nu părea să îi recunoască. M-a făcut să mă simt rău de stres. Cu ani în urmă, mă simțeam cel mai în siguranță din lume cu el și știam că se poate apăra, dar nu era invulnerabil și puteam să gândesc realist. Nu știam dacă Kane simțea la fel cum simțeam eu, dar chiar dacă simțea, evident că nu a arătat. Se uită indiferent la omul care l-a recunoscut, ignorându-și tovarășii.

- Ne cunoaștem? întrebă el sec, ridicând o sprânceană

S-a uitat la necunoscut de parcă ar fi evaluat dacă merită să vorbească cu el.

- Poate că nu mă cunoști, dar eu te cunosc. a răspuns el zâmbind. Era frumos, dar destul de înfricoșător. Și teribil de musculos. Sunt Billie Morgan.