𝙈𝙞𝙣 𝙔𝙤𝙤𝙣𝙜𝙞
Au trecut câteva minute de când liniștea s-a lăsat peste noi. Ea pare puțin stânjenită iar eu mă gândesc la viața ei. Poate că eu nu am un copil și nu știu cum este să stai departe de copilul meu, dar dacă aș avea, sper să nu fiu pus la încercare, căci nu pare un sentiment prea bun de încercat.
Și mereu mamele suferă mai mult decât tații. Indiferent de situație. Și acum asta văd în ochii ei. Văd suferința și nerăbdare în a-și vedea fiul, chiar dacă el nu știe că nu-i sora, ci mama lui.
O privesc mai atentă și îi observ cum câteva șuvițe de păr i se odihnesc pe obraz, iar ea nu pare deranjată de acest lucru. Abia acum observ, sau vreau să observ că e frumoasă. Mă duce cu gândul la liniște. Deși a aflat că sunt doctor, nu o impresionează, mai mult s-a speriat. Numai să afle mama de ea, că o și i-a de noră și uită de mine.
— De ce zâmbești?
Clipesc des și respir adânc. Nu te aștepta să-ți spun adevăratul motiv, până la urmă, suntem doi străini.
— Mi-am amintit de pisica mea, spun repede prima scuză și îmi dau seamă cât de prost sunt.
Ea chicotește ca răspuns. Cine nu adoră pisicile?
Min Yoongi! A, sunt chiar eu! De fapt, nu am nimic cu ele, dar sunt alergic la blana lor și nu pot suporta vreo pisică lângă mine...
Dar Leena nu are de unde afla această minciună nevinovată, nu? Până la urma, ne vom despărți imediat ce vom ieși din mașină.
Simplu.