Hellena
Ma privesc in reflexia geamului și pare ca nu ma recunosc. Sunt momente in viața unui om in care nu greșelile tale îți sfâșie sufletul, ci greșelile celor pe care ii iubești. Cred ca tipul asta de durere este mult mai greu de suportat.
— Ești bine? întreb pe un ton mohorât.
Îl privesc pe Luca pe sub pleoapele umede. Nici nu știu când am început sa plâng sau când m-am oprit. Stam pe bordura din afara restaurantului, complet goi pe dinăuntru. Și deși durerea mea pare să nu aibă sfârșit, nu îmi pot imagina ce este in sufletul bărbatului din fata mea.
Un nor de fum se revarsă printre noi și de-abia când îl aud tușind, realizez că fumează. Nu îmi pot da seama de unde a apărut țigara din mana lui, dar nici nu ii dau prea multa atenție. Ii întind mana sa o împartă cu mine, și ii mulțumesc in gând când îl văd ca îmi accepta cererea.
Trag un fum adânc, pe care nu îl dau afara. Deși nu are niciun efect, îmi place sa ma mint ca măcar încercarea asta îmi amorțește puțin durere.
— Dacă ar fi aici, l-aș omorî, spune printre dinții încleștați, iar eu simt cum mă străbat fiori reci pe sub piele.
— Trebuie să vorbești cu el despre asta, murmur cu glasul stins. Sigur există o explicație. Poate nu este copilul lui, șoptesc cu gust amar știind că asta este doar o iluzie frumoasa.
Luca se întoarce cu privirea spre mine, complet șocat de aiureala pe care am spus-o. Știm amândoi adevarul. Îl simțim. Dar nu spune nimic. Ma privește ca pe o trădare, preț de câteva clipe, apoi expresia și mesajul din privire i se schimba.
— Nu trebuie să fiu furios pe tine, își zice mai mult pentru sine. Tu nu ai nicio vină in povestea asta. Sunt furios. Sunt de-a dreptul furios, Hellena.
Își muta privirea spre cerul înstelat. O briza răcoroasă ma face să tremur și suspin fără voie.
— Ai tot dreptul să fii, spun încercând să îi ofer puținul sprijin moral de care sunt capabilă, deși nu pare sa ajute.
Îl simt și mai încordat și mai furios. Pare ca orice gând ii trece acum prin minte, nu face decât să îl intoxice.
— Te superi dacă te întorci singură acasă? Am nevoie de puțin timp singur. Nu vreau să rămân in prezenta ta, in starea asta.
Strâng din ochi refuzând ideea de a-l lăsa singur, dar expresia de pe chipul lui nu îmi lasa loc să-i contest cerința. Îmi întinde cheile mașinii și fără să îl las sa aștepte, le iau. Mă ridic de pe bordura și îl simt in spatele meu ca ma urmează. Nu ne spunem nimic pana ajungem in dreptul mașinii. Tăcerea pare sa ne sugrume ca o arma vie. Îmi introduce adresa pe navigatorul telefonului și îmi explica sistemul de alarma al casei apoi pare să se întoarcă spre drumul pe care am venit.
Ii privesc mersul alene și nu pot sa nu îmi simt sufletul îngreunat de suferința lui. Nu merita să treacă prin asta. Nu știu multe despre ce s-a întâmplat în trecutul lui, dar orice s-ar fi întâmplat, se pare că rana lui este încă larg deschisă. Iar acum s-a adâncit.
Pornesc motorul și ca intr-o secunda mă trezesc în fata casei. Nici măcar nu am realizat când am ajuns la destinație. Gândurile ce ma năvălesc par să ma desprindă complet de realitate. Descui ușa de la intrare și dezactivez sistemul de alarma. Ai zice că fiind in mijlocul pădurii, nu ai avea nevoie de așa ceva. Dar cine știe, poate vreun urs rătăcit se trezește să dea buzna.
Momentul perfect pentru glume idioate, aud o voce sarcastica din fundul minții mele și mă strâmb. Mă îndrept spre bucătărie și caut ceva cu care să îmi ocup timpul și sa îmi astup gândurile. De preferința, ceva ce are alcool.
Îmi verific telefonul din minut in minut, sperând sa primesc un semn din partea lui Luca, dar singurele semne sunt zecile de mesaje pe care le tot primesc de la Victor. Și pe care aleg sa le ignor.
Iau cu mine o sticla de vin roșu, și ma îndrept spre dormitorul ce imi aparține pentru următoarele zile. Sau săptămâni. La naiba, la cum se prezintă situația, mă gândesc chiar la luni.
Un nod de greață mi se pune in piept când îmi reamintesc asemănarea izbitoare dintre pustiul ăla și Victor. Asemănarea dintre el și Victoria. Simt cum mi se scurge tot sângele din corp și ajung cu pași impleticiti la baie, la vasul de toaleta, lăsând să iasă tot ce am mâncat in ultimele ore.
Trag apa și ma ridic la chiuveta să mă spăl pe fata, clătind totodata și urme de lacrimi uscate de pe obraji. Nu exista pic de culoare pe chipul meu puțin bronzat. Poate sunt totuși puțin mai vie decât un cadavru. Dar doar pe dinafara. In interior, nu simt decât adierea unui vânt pustiu.
Tresar când aud telefonul sunând din dormitor. Nu este nevoie să îl verific. Știu deja ca apelantul este Victor. Greata mi se formeaza din nou in stomac si incerc sa o alung cu o înghițitură zdravănă din licoarea sângerie. Gustul aspru și înțepător, cu tente ciocolatii, nu face decât să îmi accentueze starea de dezgust. Telefonul continua sa sune, la fiecare cinci minute. Bănuiesc ca Victor are răbdarea setată după un ceas elvețian sau ceva.
După treizeci de apeluri ratate și sticla aproape golită, nu mai rezist să aud telefonul sunând. Cu degetele tremurânde si un gol in stomac, iau telefonul si îl duc la ureche. Nu pot explica ce efect drastic are vocea lui Victor pentru bietul meu suflet. Tot ce pot spune este ca nu sunt deloc bine.
Iau o ultima înghițitură de vin, înainte de a admira sticla golită complet. Las o răsuflare adânca sa îmi scape si un suspin tăcut, când îl aud strigându-mi numele prin difuzor.
— La dracu, Hellena! Ți se pare amuzant să mă ignori atâta timp? Simt că innebunesc aici!
— Bună și tie, Victor.
Simt o tăcere fulgerătoare de cealaltă parte a apelului.
— Ai băut, spune ferm cu o certitudine ascuțită.
— Este o problema?
Tonul meu devine sarcastic, dar nu in mod intenționat.
— Ce se întâmplă?
Mii de cuvinte mi se rostogolesc pe limba, dar nu am puterea sa le dau glas.
— Nimic, mint in cel mai evident mod posibil.
Sunt groaznica la a minți. Mai ales acum.
— Este cu tine?
Întrebarea lui ma face sa ma strâmb. Sunt suficient de isteață încât sa știu ca se referă la varul lui, dar modul in care o spune, ca o acuzație, este dezgustător.
— Sunt singura. Este plecat.
Nu știu de ce inima mea idioată alege sa îl liniștească, chiar si acum când zace chircita într-un colț scufundată intr-o durere mizerabila.
— Ce se întâmplă, iubito?
Tonul ii devine moale ca o mângâiere, iar schimbarea asta brusca ma dezarmează complet. Combinând si vinul pe care l-am băut nu cu mult in urma, mă trezesc în hohote de plâns, pe care nu reușesc să le stăpânesc. Nici după toate cuvintele frumoase pe care le aud din telefon. Poate ca tocmai asta mă face sa plâng si mai tare. Să îl aud pe bărbatul pe care îl iubesc, cum încearcă să mă liniștească după ce tot el a adus infernul in viața mea, este insuportabil. Ca o tortura de care nu pot scăpa.
Trec câteva minute bune pana reușesc sa îmi adun calmul si sa pot gândi relativ limpede.
— Iubito, glasul lui Victor pare frânt de neputință. Te rog, vorbește cu mine. Nu știi ce îmi face să nu îți pot fi alături in astfel de momente. De ce ai plecat? Chiar crezi ca ne-ar fi fost imposibil să ne rezolvam probleme aici?
Nimic din ce spune nu pare sa ma ajute. Privesc in gol si îmi număr bătăile inimii. Ritmul rămâne constant la orice cuvânt îl aud. Doar amintirea întâmplării din restaurant mă face să simt ceva. Ceva ce îmi provoacă inima sa se zbată cu de doua ori mai multă putere in piept. Îmi mușc buza inferioară oprind un suspin sa iasă. Victor continua sa vorbească, dar am încetat să mai ascult.
Iau telefonul de la ureche si îi privesc numele, împreuna cu poza cu care i-am personalizat numărul de contact. O poza pe care i-am făcut-o nu de mult, pe terasa casei, înainte de apus. Profilul lui se poate observa doar cu atenție, fiind învăluit de o umbra, in contrast cu cerul înflăcărat din fundal.
Pun telefonul la ureche din nou si trag aer in piept. Simt că plămânii îmi iau foc. Cu fiecare gura de aer pe care o iau, o piatra mult prea grea mă apasă pe torace. Acolo unde s-ar presupune că este si inima mea.
— Iubito... doar atât apuca sa spună pana sa încep sa vorbesc.
— Am nevoie de timp, spun cu o siguranță dureroasă.
— Nu, nu, nu. Nu îmi face asta! Te implor.
As fi spus ca nu e posibil sa ma simt mai mizerabil de atât. As fi mințit. Discuția asta pare să mă ducă pe alte culmi ale distrugerii.
— În ceea ce ne privește pe noi, adaug ignorând complet cuvintele lui, toată situația mă face confuză. Vreau să, nu știu, să mă gândesc. La viitor.
— Mi-ai promis că nu mă părăsești. La dracu, Hellena! Nu imi face asta. Ești la o lume depărtare de mine, iar eu sunt blocat aici. Sunt legat la mâini. Chiar ma vrei așteptând ca un idiot să ne decizi viitorul? Nu face asta! Intoarce-te acasa iubito. Putem să rezolvam asta împreuna. La dracu, ai aici peste cinci mii de insule pe care să îți trăiești confuzia până când ajungi să vezi cu precizie viitorul nostru. Nu mă alunga așa. Te rog, iubito.
— Nu pot. O să mă întorc când mă voi simți pregătită. Pana atunci, oferă-mi timp.
Fac o pauza lunga in care nu mai ascult ce spune, cand aud usa de la intrare deschizându-se. Inima pare sa mi se linisteasca într-un mod straniu. Macar știu că este aici. Singurul meu aliat din toată mizeria asta.
— Este el? Toată confuzia asta este din cauza sentimentelor ce le ai pentru el?
Devin brusc conștientă de fiecare cuvânt pe care îl aud din telefon. Simt nevoia sa vărs din nou, dar reușesc sa ma abțin. Și ne-am întors la principala noastră problema de la care a pornit totul. Lipsa încrederii.
— Nu. Luca este prietenul meu si nu am sa îți permit să îl acuzi pentru ceva ce nu ii aparține. Ce se întâmpla între noi, ne privește doar pe noi, iar el nu are nicio vină. Trebuie să închid.
Sunt ultimele cuvinte pe care i le spun înainte de a stinge telefonul si a-l arunca pe pat. Cobor spre parter, in graba, unde îl găsesc pe Luca trântit pe jumătate pe canapea, inconștient.
Miroase a alcool de la trei metri depărtare si nu e nevoie sa fii un geniu sa îți dai seama ca este aproape intr-o coma alcoolica. Printre aburii de alcool bolborosește ceva greu de înțeles, dar nu ma sperie suficient cât sa nu ma apropii de el. Îl ajut să se desculțe si îl așez mai bine pe canapea. Continua să scanceasca cuvinte, dar nu ii dau atenție. Caut o pătura prin încăpere si ma întorc la el, când o găsesc. Are mâinile reci gheata si buzele vinete de frig. Îl învelesc si mă asigur că este cât se poate de bine in circumstanțele astea.
Când pare ca a căzut in somn, mă așez si eu pe un fotoliu, din aproprierea lui si ma fac comoda. Mă chircesc cu o perna la piept si îl privesc cum strânge din ochii deja închiși. Îmi dau seama cu greu că lăcrimează, chiar dacă nu lasa sa ii scape vreun suspin. Și așa mai urc o treapta pe culmile dezastrului. Sufletul mi se strânge in torace de durere si de neputința.
Și îmi promit in sinea mea, ca îl voi ajuta să iasă din întunericul in care s-a trezit. Ii sunt datoare măcar cu atât, acum ca suntem legați de același deznodământ nefast.